Constitutive act requirement for right of superficies: passive tolerance of construction on public land does not constitute tacit consent to override land ownership presumption.

Şedinţa publică din data de 21 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la Judecătoria Timişoara la 19.05.2014, reclamantele A., B. şi C. au solicitat instanţei ca, prin hotărârea pe care o va da în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Municipiul Timişoara, Municipiul Timişoara, Comisia locală de fond funciar Timişoara, Primăria Municipiului Timişoara, Consiliul Local al Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Prefectul Judeţului Timiş:

I.să constate că reclamantele sunt coproprietare în cotă de 2/4 A., 1/4 B. şi 1/4 C. asupra construcţiilor edificate de soţul şi tatăl lor, D., anume: - casă situată pe terenul înscris în CF x, nr. top. x, nr. poştal 53/55, Timişoara, cu anexe gospodăreşti; - grajd situat pe terenul înscris în CF x, nr. top. x, nr. poştal 53, str. x, Timişoara, anexe gospodăreşti; - hală situată pe terenul înscris în CF x, nr. top. x, nr. poştal 53, str. x, Timişoara, anexe gospodăreşti.

II. pe cale de consecinţă, să dispună evidenţierea şi întabularea în cărţile funciare arătate sau într-o carte funciară unificată a casei de locuit şi a anexelor gospodăreşti ca proprietate a lor în cotele indicate ca fiind dobândite prin edificare şi moştenire.

III. să constate că sunt îndreptăţite şi la atribuirea terenului aferent construcţiilor cu consecinţa întabulării în aceleaşi cote a dreptului de proprietate asupra terenului ca fiind dobândit potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 18/1991.

IV. cu titlu subsidiar, în caz de respingere a petitului III, să fie înscris dreptul de superficie ca drept de folosinţă a terenului pe durata existenţei construcţiilor.

În drept au indicat dispoziţiile art. 492 teza finală C. civ.

Pe cale de întâmpinare, pârâţii Municipiul Timişoara prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara şi Primarul Municipiului Timişoara au solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

Pe cale de întâmpinare, pârâtul Prefectul Judeţului Timiş a invocat lipsa calităţii sale procesuale, iar pe fond a solicitat respingerea ca inadmisibilă a cererii privind atribuirea terenului, făcând referire la art. 23, 36 alin. (4) din Legea nr. 18/1991.

Prin sentinţa civilă nr. 12586/11.09.2014 pronunţată în dosar nr. x/2014, Judecătoria Timişoara a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş.

Astfel investit, prin sentinţa civilă nr. 1130/PI/13.07.2017 pronunţată în dosar nr. x/2014, Tribunalul Timiş, secţia I Civilă a respins acţiunea formulată de reclamante în contradictoriu cu pârâţii Prefectul Judeţului Timiş şi Comisia locală de fond funciar Timişoara ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantele A., B. şi C. în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Municipiul Timişoara, Municipiul Timişoara prin Primar, Consiliul Local al Municipiului Timişoara prin Primar, Primarul Municipiului Timişoara şi Primăria Municipiului Timişoara şi, în consecinţă:

A admis excepţia de nelegalitate a HCLMT nr. 325/2006 în ceea ce priveşte poziţiile 4274 - teren arabil situat în Timişoara, str. x, nr. topografic x, în suprafaţă de 373 mp, înscris în CF nr. x Timişoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timişoara), 4275 - teren arabil situat în Timişoara, str. x, nr. topografic x, în suprafaţă de 741 mp, înscris în CF nr. x Timişoara (provenită din conversia pe hârtie a CF vechi nr. x Timişoara); a HCLMT nr. 322/2008, în ceea ce priveşte poziţia nr. 4780 - teren situat în Timişoara, str. x, înscris în CF x Timişoara (provenită din conversia pe hârtie a CF x Timişoara), nr. topografic x, în suprafaţă de 563 mp; a HCLMT nr. 474/2006 şi a H.G. nr. 849/2009 în ceea ce priveşte aceleaşi poziţii corespunzătoare imobilelor mai sus identificate.

A constatat că reclamantele au dobândit dreptul de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcţiilor casă nefinalizată (amplasată pe parcela nr. topografic x), hală metalică (amplasată parţial pe parcela nr. topografic x şi parţial pe parcela nr. topografic x) şi anexă grajd (amplasată pe parcela nr. topografic x) şi în dreptul de folosinţă asupra terenurilor pe durata existenţei construcţiilor, cu titlu de edificare, în cote de 2/4 pentru reclamanta A. şi în cote de câte 1/4 fiecare, pentru reclamantele B. şi C..

A respins în rest cererea de chemare în judecată.

A obligat reclamantele la plata către stat a sumei de 12.465,81 RON cu titlu de cheltuieli de judecată şi, în solidar, a sumei de 1.390 RON cu titlu de diferenţă onorariu expert; a obligat pârâţii, în solidar, la plata către reclamante a sumei de 4890 cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei au declarat apel pârâţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara, care au criticat-o ca fiind netemeinică şi nelegală şi au solicitat modificarea (schimbarea) ei în tot, în sensul respingerii în întregime a acţiunii reclamantelor. În motivare au arătat că prin hotărârea pronunţată a fost grav atins dreptul de proprietate publică al Municipiului Timişoara, în condiţiile în care terenurile în litigiu au fost atestate în domeniul public al Municipiului Timişoara conform H.G. nr. 849/2009.

În drept au invocat prevederile art. 466 C. proc. civ.

Pe cale de întâmpinare, reclamantele au invocat nulitatea/anulabilitatea apelului (cu trimitere la prevederile art. 470, 478, 480, 482 C. proc. civ.). Pe fond au solicitat respingerea acestuia ca nefondat, sens în care au reprodus pasaje din sentinţă şi au învederat că apelanţii nu au adus critici punctuale argumentelor reţinute de tribunal, inclusiv sub aspectul interpretării date prevederilor art. 488 şi art. 492 C. civ. din 1864 şi al efectului dat de tribunal acceptării plăţii impozitului pe clădiri, au făcut trimitere la jurisprudenţa Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind valoarea convenţiilor verbale în materia dreptului de superficie şi au arătat că în mod legal a fost admisă excepţia de nelegalitate.

Pe cale de întâmpinare, Prefectul Judeţului Timiş a arătat că prima instanţă a reţinut corect lipsa calităţii sale procesual pasive în cauză, iar acest aspect nu a fost contestat în apel, astfel că lasă soluţionarea cauzei la aprecierea instanţei.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civilă, în baza art. 480 alin. (2) C. proc. civ., a admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1130/PI/13.07.2017 pronunţată în dosar nr. x/2014 de Tribunalul Timiş în contradictoriu cu reclamantele A., B. şi C. şi pârâţii Prefectul Judeţului Timiş şi Comisia locală de fond funciar Timişoara şi a schimbat în parte sentinţa în sensul că a constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor: casă nefinalizată amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara); hală metalică amplasată parţial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara) şi parţial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara); anexă grajd amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara) cu titlu de edificare, în cote de 2/4 pentru reclamanta A. şi în cote de câte 1/4 fiecare pentru reclamantele B. şi C. şi a respins în rest acţiunea.

Instanţa de apel a constatat că tribunalul a respins acţiunea formulată împotriva pârâţilor Prefectul Judeţului Timiş şi Comisia locală de fond funciar Timişoara pentru lipsa calităţii procesual pasive a acestora şi că a respins cererile reclamantelor de constatare a dobândirii în proprietate a terenului pe care sunt edificate construcţiile şi de înscriere în cartea funciară a dreptului de superficie dobândit. Cum hotărârea primei instanţe nu a fost criticată în această parte, ea a fost menţinută sub aspectul acestor dezlegări.

La fel, văzând că taxa judiciară de timbru a fost calculată la valoarea construcţiilor, iar sentinţa a fost menţinută în ceea ce priveşte recunoaşterea calităţii reclamantelor de coproprietari asupra edificatelor, a fost păstrată şi soluţia dată de prima instanţă problemei suportării cheltuielilor de judecată.

În consecinţă, Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civilă, prin decizia civilă nr. 196 din 22 noiembrie 2017 a admis apelul declarat de pârâţii Municipiul Timişoara reprezentat prin Primar, Primăria Municipiului Timişoara, Primarul Municipiului Timişoara şi Consiliul Local al Municipiului Timişoara împotriva sentinţei civile nr. 1130/PI/13.07.2017 pronunţată în dosar nr. x/2014 de Tribunalul Timiş în contradictoriu cu reclamantele A., B. şi C. şi pârâţii Prefectul Judeţului Timiş şi Comisia locală de fond funciar Timişoara.

A schimbat în parte sentinţa apelată şi, în consecinţă:

A constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor: casă nefinalizată amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara); hală metalică amplasată parţial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara) şi parţial pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara); anexă grajd amplasată pe parcela nr. top. x înscrisă în CF nr. x Timişoara (provenită din CF nr. x Timişoara) cu titlu de edificare, în cote de 2/4 pentru 10 reclamanta A. şi în cote de câte 1/4 fiecare pentru reclamantele B. şi C..

A respins în rest acţiunea.

A menţinut în rest sentinţa.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civilă prin decizia civilă nr. 33 din 28 februarie 2018 a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara formulată de petentele A., B. şi C..

A completat decizia în sensul că a respins cererea de obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată către petente.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamantele A., B. şi C., încadrat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi în rejudecare, schimbarea în parte a hotărârii, în sensul constatării dreptului de superficie, constând în dreptul de folosinţă asupra terenurilor pe durata existenţei construcţiilor identificate în cuprinsul raportului de expertiză în construcţii.

Recurentele-reclamante consideră că decizia instanţei de apel a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, apreciind că sunt întrunite în speţă condiţiile constituirii dreptului de superficie.

Pentru a se putea constata existenţa unui drept de superficie trebuie dovedită îndeplinirea cumulativă a două condiţii, aspecte care au fost dovedite în speţă, respectiv edificarea de către reclamante a construcţiilor evidenţiate în raportul de expertiză şi existenţa unei convenţii tacite, rezultate din pasivitatea manifestată de pârâţi.

Recurentele-reclamante arată că au deţinut terenul 30 de ani şi au achitat taxele şi impozitele potrivit deciziilor de impunere.

Recurentele susţin că recunoaşterea dreptului de superficie real deja existent, reprezintă o excepţie de la principiul superficies solo cedit reglementat de art. 942 C. civ. din 1864, care se poate constitui şi prin convenţie tacită, iar prin intermediul bunei-credinţe se realizează o intervertire a regulilor accesiunii imobiliare artificiale.

Reurentele-reclamante fac trimitere la considerentele deciziei civile nr. 968 din 08.11.2007 a Curţii de Apel Timişoara dată în dosar nr. x, în ale cărei considerente se reţine cu putere de lucru judecat că reclamanta B. a folosit terenurile în litigiu.

De asemenea, recurentele-reclamante fac trimitere la jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv decizia nr. 2149/2015 şi decizia de îndrumare nr. 13/1959, care au reţinut că dreptul de superficie poate fi constatat în condiţiile acordului tacit. Existenţa înţelegerii verbale şi tacite rezultă din starea de pasivtate îndelungată a proprietarului terenului, care nu s-a opus la edificarea unor construcţii de către reclamante începând cu anul 1975 şi din perceperea de taxe şi impozite locale pentru construcţiile litigioase.

În consecinţă, instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 213/1998 reţinând lipsa de interes în ridicarea excepţiilor de nelegalitate a hotărârilor prin care parcelele în litigiu au intrat în domeniul public al statului.

Se apreciază că era necesar să se verifice modul în care imobilele în discuţie au intrat în domeniul public al Municipiului Timişoara şi dacă respectă prevederile art. 7 din Legea nr. 213/1998.

În continuare, criticile recurentelor-reclamante se referă la nelegalitatea trecerii în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale a parcelelor în discuţie, care rezultă din faptul că schimbarea regimului juridic al terenurilor s-a făcut ulterior edificării construcţiilor de către reclamante.

Ultima critică adusă deciziei recurate se referă la nepronunţarea instanţei de apel cu privire la cheltuielile de judecată solicitate de reclamante, în condiţiile admiterii în parte a apelului.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ. a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redatactat şi comunicat părţilor la 13.09.2018.

Prin încheierea din 13.12.2018 în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a fost suspendată cauza având ca obiect recursul declarat de recurentele-reclamante A., C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, până la soluţionarea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept înregistrată sub nr. x/2018.

Prin încheierea nr. 1512 din 26.09.2019, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea nr. 2139 din 20.11.2019, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă.

Prin decizia nr. 28 din 27.01.2020, Completul de 5 judecători al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a Civilă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Prin încheierea din 07.05.2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul şi a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

Judecarea cauzei a fost reluată la 30.07.2020.

Prin încheierea din 30.07.2020, judecata recursului a fost suspendată până la soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

La 06.08.2021, reclamantele au formulat cerere de repunere pe rol a cauzei, având în vedere soluţionarea definitivă a dosarului nr. x/2014 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal prin decizia nr. 2992 din 19.05.2021.

Prin decizia nr. 2992 din 19.05.2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins recursul declarat de către pârâţii Municipiul Timişoara şi Guvernul României împotriva deciziei civile nr. 331/2018 al Curţii de Apel Timişoara prin care a fost admisă acţiunea formulată de către reclamante, anulată parţial Hotărârea Guvernului nr. 849 din 22 iulie 2009, cu privire la terenurile sitiate în Timişoara, str. x şi nr. 53, evidenţiate la poziţiile 4274 şi respectiv 4275.

Judecarea cauzei a fost reluată la 07.10.2021.

Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs formulate şi a dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se impune reiterat că, în dosarul de faţă, instanţa a fost investită cu a soluţiona cererea de chemare în judecată formulată la 19 mai 2014 de reclamantele A., B. şi C., care cuprinde două capete de cerere, unul principal, constând în cererea de constatare a dreptului de coproprietate asupra construcţiilor şi unul accesoriu, anume constatarea că reclamantele au dobândit şi dreptul de proprietate asupra terenului, şi un capăt de cerere subsidiar privind constatarea dobândirii dreptului de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi a dreptului de folosinţă asupra terenului pe durata existenţei construcţiilor. Reclamantele au invocat şi excepţia de nelegalitate a tuturor hotărârilor de guvern prin care terenurile pe care se află construcţiile au fost trecute în domeniul public al unităţii administrativ teritoriale.

Prin sentinţa de fond a fost admisă excepţia de nelegalitate, s-a constatat că reclamamtele au dobândit dreptul de superficie constând în dreptul de proprietate asupra construcţiilor şi în dreptul de folosinţă asupra terenurilor pe durata existenţei construcţiilor, fiind respinsă în rest acţiunea.

Prin decizia de apel, sentinţa a fost schimbată în parte, în sensul că s-a constatat că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor cu titlu de edificare, fiind respinsă în rest acţiunea şi menţinând în rest dispoziţiile contrare acesteia.

Prin recursul reclamantelor au fost aduse critici privitor la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 492 C. civ. din 1864 şi art. 7 din Legea nr. 213/1998.

Analizând criticile recurentelor-reclamante referitoare la greşita neaplicare în speţă a dispoziţiilor art. 492 C. civ. din 1864, Înalta Curte apreciază că nu este fondat motivul de recurs invocat, supus analizei în context, faţă de considerentele care succed:

Prealabil, se reţine că cererea dedusă judecăţii intră sub incidenţa dispoziţiilor C. civ. din anul 1864, întrucât dreptul subiectiv invocat de către reclamante este anterior datei intrării în vigoare a C. civ. din anul 2009.

Potrivit art. 492 C. civ. din 1864 "Orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcte de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până se dovedeşte din contra,,

Dreptul de susperficie, ca atare, nu a conţinut o reglementare expresă în C. civ. înainte de Legea nr. 287/2009, existenţa sa fiind recunoscută prin dispoziţii din alte acte normative (art. 11 din Decretul - lege nr. 115/1938, art. 21 din Legea nr. 7/1996, art. 22 din Decretul nr. 167/1958), fără să existe o reglementare la nivel de principiu a acestui drept, acesta fiind recunoscut pe cale doctrinară şi jurisprudenţială.

Recunoaşterea dreptului de superficie se deduce din teza finală a art. 492 C. civ. din 1864, text de lege care cuprinde o regulă, cea privind dreptul de accesiune imobiliară artificială, şi o excepţie, cea care permite dovada existenţei dreptului de superficie.

Regimul juridic al dreptului de superficie statuat doctrinar este în sensul unui drept real principal sui generis, care în conţinutul său are un drept de proprietate asupra construcţiei şi un dezmembrământ al dreptului de proprietate, anume folosinţa asupra terenului aferent construcţiei.

Dreptul de superficie nu se poate constitui prin simplul fapt al deţinerii sau ridicării unei construcţii pe terenul altuia, el nu poate fi constituit decât prin convenţia părţilor, prin legat, prin uzucapiune sau prin lege.

Soluţia posibilităţii dobândirii dreptului de superficie prin hotărâre judecătorească reţinută în practica judiciară înainte de intrarea în vigoare a noului C. civ., a fost cenzurată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, această instanţă reţinând prin Hotărârea din data de 15 februarie 2007, cauza Bock şi Palade contra României, că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, prin prescripţia achizitivă sau prin convenţia părţilor.

Înalta Curte face trimitere şi la dispoziţiile art. 644 C. civ. din 1864, care prevăd că proprietatea bunurilor se dobândeşte şi se transmite prin succesiune, prin legate, prin convenţie şi prin tradiţiune.

Pe calea recursului, recurentele-reclamante susţin dobândirea dreptului de superficie pe calea convenţiei părţilor, care a operat prin acordul tacit al proprietarului terenului.

Instanţa de apel a constatat cu justeţe, prin interpretarea corectă a probelor existente la dosarul cauzei, care nu mai pot fi reevaluate în recurs, că în speţă s-a făcut dovada că reclamantele au dobândit dreptul de proprietate asupra construcţiilor cu titlu de edificare.

Curtea de apel a dat eficienţă, în mod corect, apărărilor pârâtelor sub aspectul dispoziţiilor art. 492 C. civ. din 1864, reţinând că nu este incidentă situaţia de excepţie regelementată de textul de lege în discuţie, care înlătură prezumţia de proprietate stabilită în favoarea proprietarului terenului, cu privire la construcţiile de pe terenul său, în cazul efectuării probei contrarii, a proprietăţii asupra acestor imobile în persoana unui alt titular.

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurente nu este incidentă teza a doua a art. 492 C. civ. din 1864, care stă la baza dreptului de superficie, realizarea construcţiilor pe terenul pârâtelor corelată cu dezinteresul proprietarului nu reprezintă convenţie tacită, care să stea la baza dobândirii dreptului de folosinţă.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, care a reţinut în Hotărârea din 15 februarie 2007, că dreptul de superficie poate fi dobândit numai prin lege, convenţia părţilor sau prin prescripţie achizitivă, iar simplul fapt de a ridica o construcţie pe terenul altuia, chiar de bună credinţă, nu ar fi de natură să conducă la recunoaşterea unui drept de superficie în favoarea celui ce construieşte pe terenul ce nu este în proprietatea sa, în absenţa posibilităţii aplicării unuia din modurile de dobândire sus amintite, deoarece aparenţa de drept nu intră în categoria actelor şi faptelor juridice prin care se poate dobândi dreptul de superficie, astfel că recunoaşterea dobândirii dreptului de superficie pe cale judiciară ar reprezenta o încălcare a dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.

Situaţia de fapt menţionată de recurente nu are valoarea juridică a unui act juridic în sensul art. 969 alin. (1) C. civ. din 1864, care să conducă la dobândirea folosinţei terenului pe care sunt edificate construcţiile.

Altfel spus, suprapunerea dreptului de proprietate asupra terenului aparţinând statului, cu dreptul de proprietate asupra construcţiei, aparţinând reclamantelor, nu dă naştere prin ea însăşi, unui drept de superficie, în absenţa unui act juridic (convenţie chiar şi tacită) sau fapt juridic (uzucapiune, prescripţie achizitivă) care să-l constituie, ori a unei dispoziţii legale pe care să se întemeieze.

Înalta Curte constată că sunt nefondate şi criticile recurentelor-reclamante privind motivarea instanţei de apel cu privire la excepţia nelegalităţii hotărârilor de consiliu local şi de guvern prin care terenul pe care construcţiile au fost edificate a fost atestat ca făcând parte din domeniul public al unităţii administrativ teritoriale.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că reclamantele nu au interesul de a invoca excepţia arătată, în condiţiile în care folosinţa terenului nu le poate fi recunoscută pentru considerentele anterior arătate.

S-a statuat cu justeţe în sensul că analiza excepţiilor de nelegalitate prin verificarea emiterii actelor administrative menţionate cu respectarea dispoziţiilor art. 7 din Legea nr. 213/1998 nu se impune, faţă de soluţia privind constatarea dreptului de folosinţă asupra terenului.

În ceea ce priveşte critica recurentelor-reclamante privind nesoluţionarea cererii accesorii formulată prin întâmpinare, prin care au solicitat obligarea apelantelor la plata cheltuielilor de judecată în apel, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Curtea de Apel Timişoara, secţia I Civilă prin decizia civilă nr. 33 din 28 februarie 2018 a admis cererea de completare a deciziei civile nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara formulată de petentele A., B. şi C., a completat decizia în sensul că a respins cererea de obligare a apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată către petente.

De altfel, motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte constată că soluţia instanţei de apel a fost pronunţată cu interpretarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale în materie, analizate în precedent, astfel încât, în baza art. 496 C. proc. civ. urmează să respingă, ca nefondat, recursul declarat de recurentele-reclamante B., C. şi A. împotriva deciziei nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentele-reclamante B., C. şi A. împotriva deciziei nr. 196 din 22 noiembrie 2017 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi COMISIA LOCALĂ DE FOND FUNCIAR TIMIŞOARA, PRIMĂRIA MUNICIPIULUI TIMIŞOARA, CONSILIUL LOCAL AL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, MUNICIPIUL TIMIŞOARA PRIN PRIMAR, PREFECTUL JUDEŢULUI TIMIŞ, STATUL ROMÂN PRIN MUNICIPIUL TIMIŞOARA şi PRIMARUL MUNICIPIULUI TIMIŞOARA.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 21 octombrie 2021.