Borrowers' challenge to mortgage rate-adjustment and fee clauses rejected; appeal dismissed with costs.

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea formulată la data de 08.06.2016, înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă sub nr. x/2016, astfel cum a fost precizată prin cererea depusă la dosar la data de 29.06.2016, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pârâta C. solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: constatarea caracterului nul absolut şi abuziv al clauzelor contractuale prevăzute la: art. 4.1 lit. a) din convenţia de credit nr. xdin 26.09.2008 din Condiţiile speciale privind dobânda; art. 4.1 lit. b) din Contractul de credit nr. xdin 26.09.2008 privind comisionul de analiză; art. 4.1 lit. b) din contractul de credit nr. x din 26.09.2008 privind comisionul de gestiune; obligarea pârâtei la recalcularea ratei de dobândă pentru întreaga perioada contractuală raportat la marja fixă de la data încheierii contractului 4% p.p. şi indicele de referinţă Euribor 3M - actualizat periodic; restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive, şi anume restituirea sumelor încasate în excedent, cu titlu de dobândă (peste marja fixă de 4 puncte procentuale + Euribor 3M); restituirea sumei încasate cu titlu de comision de dosar perceput la data încheierii contractului în cuantum de 2000 euro, precum şi restituirea comisionul de gestiune perceput de către bancă până la data introducerii cererii de chemare în judecată; sume la care se vor adaugă dobânzile legale aferente ca urmare a nerespectării dispoziţiilor contractuale si legale.

De asemenea, reclamanţii au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

La solicitarea instanţei, reclamaţii şi-au precizat cuantumul pretenţiilor prin cererea înregistrată pe rolul instanţei la data de 29 iunie 2016, acesta fiind de 243 421,2 RON compus din: 225 390 RON - sumă achitată în excedent cu titlu de dobândă; 9 015,6 RON - sumă reprezentând comision de analiză perceput la data încheierii contractului; 9 015,6 RON - comision de gestiune.

Prin sentinţa civilă nr. 6971/02 noiembrie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea astfel cum a fost precizată, formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C., Sucursala Bucureşti şi s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 4.1 lit. b) liniuţele unu şi doi, privind comisionul de analiză şi comisionul de gestiune din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit imobiliar nr. BU2 CC091 din 25.09.2008; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumelor achitate cu titlu de comision de analiză, perceput în baza Convenţiei de credit imobiliar nr. BU2 CC091 din 25.09.2008 şi comision de gestiune perceput până la data de 08.06.2016 în baza convenţiei mai sus menţionate, precum şi la plata dobânzii legale de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea integrală a debitului; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 1440 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată; a fost respinsă în rest cererea ca neîntemeiată.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin decizia nr. 1497/A din 10 octombrie 2017, a respins apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., ca nefondat. A admis apelul formulat de pârâta C. şi a schimbat sentinţa apelată în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenţii-reclamanţi A. şi B., în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac şi, în principal casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe pentru analizarea condiţiilor referitoare la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi la respectarea cerinţei bunei-credinţe, prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000; în subsidiar, casarea în tot a deciziei atacate, cu trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe pentru o nouă judecată a apelului pârâtei.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a soluţiilor pronunţate în cauză, recurenţii au făcut o sinteză a motivelor de recurs, respectiv:

1. Depăşirea de către judecători a atribuţiilor conferite prin lege şi incursiunea lor în domeniul puterii legislative prin adăugarea la lege şi prin atribuirea unei forţe legale imperative, irefragabile noţiunii de cumul a condiţiilor care demonstrează "abuzul" în Legea nr. 193/2000, fără ca acest cumul să fie obligatoriu şi prevăzut de lege, critică subsumată art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

2. Depăşirea limitelor apelului pârâtei şi încălcarea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., critică ce atrage incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

3. Lipsa motivării raportat la motivele de apel şi contradictorialitatea între considerente, ca urmare a interpretării şi aplicării greşite de către instanţa de apel a normelor de drept material, respectiv a O.U.G. nr. 50/2010, a Legii nr. 193/2000 şi art. 977, 982,1225 şi 1226 C. civ., prin "interpretarea" eronată a clauzelor în discuţie şi interpretarea restrictivă a prevederilor Legii nr. 193/2000 prin înlăturarea naturii juridice a obligaţiilor de analizat, prin înlăturarea normelor juridice privind contractul şi nulităţile absolute prevăzute de C. civ., doctrina, critici ce atrag incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenţii-reclamanţi au arătat următoarele:

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenţii susţin că prin hotărârea pronunţată, în aprecierea probelor şi aplicarea dispoziţiilor legale, instanţa de apel a depăşit atribuţiile judecătoreşti adăugând la lege, deoarece în condiţiile în care a statuat că pârâta nu şi-a îndeplinit obligaţia de a negocia contractul, instanţa ar fi trebuit să aibă în vedere la judecata cauzei perspectiva impusă de art. 1 pct. 2 şi art. 4 pct. 1-3 din Legea nr. 193/2000.

Faptul că instanţa de apel a adăugat la Legea nr. 193/2000 condiţia cumulului caracteristicilor naturii abuzive numai pentru obligaţia principală a contractului, a operat ca o restrângere a posibilităţilor de analiză a litigiului şi de a aplica regulile generale ale contractelor sinalagmatice şi de a identifica natura juridică a obligaţiilor.

Recurenţii consideră că instanţa de apel a contestat puterea legală a textelor de lege evocate anterior procedând la o judecată a cauzei în raport cu opinia proprie a judecătorilor cărora le-a revenit spre soluţionare pricina, cu ignorarea dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi ale C. civ. şi a motivelor de apel, în contextul în care toate litigiile în materia clauzelor abuzive revenite completului de judecată care a soluţionat prezenta cauză sunt soluţionate în favoarea Băncilor, lipsind reclamanţii de o judecată dreaptă, în spiritul şi litera legii, contrar prevederilor Constituţiei României, respectiv art. 124.

Totodată, susţin că instanţa de apel şi-a depăşit atribuţiile judecătoreşti adăugând la lege atunci când a statuat că "Deşi O.U.G. nr. 50/2010 nu este incidenţă contractului încheiat de părţi, Curtea reţine că acest act normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de analiză (art. 36), ceea ce întăreşte concluzia instanţei de apel că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000 şi această clauză printre cele care reprezintă caracter abuziv." (pag. 13 antepenultimul paragraf).

Or, rolul instanţei de apel era acela de evalua natura caracterului abuziv al clauzei referitoare la comisionul de analiză prin prisma condiţiilor de la art. 4 din Legea nr. 193/2000 raportat la convenţia de credit, în sensul dacă în contract au fost arătate şi identificate contraprestaţiile de către Bancă cu privire la acest comision şi dacă reclamanţii au fost informaţi corespunzător, respectiv pentru ce este această sumă de 2000 euro percepută.

Arată că Legea nr. 193/2000 relevă faptul că în anexa însoţită există un inventar al unor clauze care pot fi considerate abuzive şi nicidecum nu prevede faptul că în anexă există un inventar exhaustiv al clauzelor considerate abuzive.

Actul normativ invocat nu prevede in terminis că menţionatele clauze sunt prezumate a avea per se, în lipsa oricăror alte condiţionări, caracter abuziv. Concluzia care se impune este că inventarul clauzelor din Anexă nu conţine clauze abuzive decât în măsura în care acestea întrunesc şi celelalte condiţii prevăzute pentru declararea caracterului lor abuziv.

Mai mult, recurenţii susţin că instanţa de apel a acordat efecte retroactive art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, pentru a justifica temeinicia comisionului de analiză, ignorând scopul adoptării acestei ordonanţe prin care se instituie obligarea profesionistului de a informa consumatorul cu privire la comisioane anterior încheierii contractului de credit.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii invocă încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ., potrivit cărora efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat şi a dispoziţiilor art. 479 alin. (1) din acelaşi cod care reiau regula limitelor efectului devolutiv al apelului determinate de ceea ce s-a atacat, normă care prevede că "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă."

Aşa cum reiese din motivele de apel, pârâta a susţinut că nu sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru existenţa caracterului abuziv întrucât clauzele în discuţie sunt echivoce având în vedere "pregătirea profesională" a reclamantei, că reclamanţii nu au făcut dovada refuzului Băncii cu privire la negocierea clauzelor şi că dezechilibrul contractual nu ar exista având în vedere că art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 permite băncilor să insereze asemenea clauze, precum şi faptul că pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile ce-i reveneau decurgând din Ordonanţă.

Or, ceea ce nu este cuprins în obiectul cererii de apel intră în autoritatea de lucru judecat, potrivit dispoziţiilor art. 430 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenţii-reclamanţi susţin că instanţa de apel, cu încălcarea normelor de procedură enunţate anterior şi dincolo de motivele de apel ale pârâtei, a procedat la propria judecată cu sfidarea normelor de drept în materie şi a argumentelor prezentate în concluziile scrise formulate de reclamanţi, depuse la dosarul cauzei.

Astfel, în ceea ce priveşte soluţia dată asupra celorlalte condiţii - existenţa dezechilibrului şi reaua-credinţă a Băncii, considerentele instanţei încalcă limitele motivelor de apel invocate de către pârâtă, în contextul în care motivele apelantei pârâte au vizat inexistenţa acestora faţă de aşa-zisa pregătire profesională a reclamantei şi că nu a fost creat niciun dezechilibru contractual, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 permiţând inserarea comisionului de analiză, comision de administrare credit sau comision de administrare cont curent, iar neprezentarea reclamanţilor la sediul Băncii pentru semnarea actului adiţional reprezintă o acceptare tacită.

Or, instanţa de apel a făcut aprecieri asupra celor două comisioane în discuţie - analiză şi gestiune - diferite de criticile apelantei-pârâte invocate atât în scris cât şi verbal cu ocazia concluziilor orale, instanţa de apel transformându-se în apărătorul băncii arătând operaţiunile bancare pentru care sunt percepute, în contextul în care Banca nu a făcut-o nici în apelul său şi nici în contractul aflat în discuţie, făcând o interpretare după sensul literar al termenilor, cu încălcarea prevederilor art. 977 şi 982 C. civ. referitoare la regulile generale de interpretare a contractelor.

Mai mult decât atât, cu privire la clauza referitoare la comisionul de gestiune s-a apreciat de către instanţa de apel că ar fi clar exprimată, în contextul în care nici aceasta nu a înţeles dacă este perceput anual sau lunar din moment ce întreaga motivare a instanţei arată că ar fi perceput lunar, iar în contract se arată că este anual, comisionul în discuţie fiind de gestiune, iar instanţa a susţinut că ar fi un comision de administrare lunar sau de administrare a contului de credit.

Mai arată şi faptul că, asupra neîndeplinirii celor două condiţii reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000, instanţa de apel era îndrituită să le analizeze raportat la critici le apelantei-pârâte invocate prin cererea de apel, arătate mai sus, respectiv lipsa dezechilibrului contractual raportat la aşa-zisa pregătire a reclamantei şi la îndeplinirea obligaţiilor ce-i reveneau pârâtei prin adoptarea O.U.G. nr. 50/2010, precum şi legalitatea comisioanelor reglementate de ordonanţă, ceea ce în cauză nu s-a întâmplat.

Cu privire la criticile subsumate motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii susţin că hotărârea instanţei de apel cuprinde o motivare insuficientă, întrucât nu răspunde criticilor aduse sentinţei primei instanţe, fiind o motivare generală şi a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a Legii nr. 193/2000 şi a regulilor generale de interpretare a contractelor reglementate de C. civ., prin art. 1266-1270.

Arată că, în analiza îndeplinirii condiţiilor referitoare la natura caracterului abuziv al clauzelor în discuţie instanţa de apel a pornit de la prima condiţie, constatând inexistenţa negocierii contractului, pârâta neîndeplinindu-şi această obligaţie de negociere a contractului, potrivit art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000.

Având în vedere considerentele instanţei de apel dezvoltate cu ocazia analizării acestei condiţii, susţin că deşi instanţa recunoaşte poziţia de inferioritate în care s-au aflat reclamanţii la momentul încheierii convenţiei de credit, contractul fiind de adeziune şi că aceştia nu au avut nicio posibilitate de negociere a clauzelor în discuţie, pentru ca ulterior să ajungă la concluzia că nu ar exista vreun dezechilibru contractuale şi nici reaua-credinţă a Băncii.

Recurenţii susţin că întreaga argumentaţie făcută asupra celor trei condiţii este contradictorie, pe de o parte dându-se dreptate reclamanţilor pentru ca ulterior să se dea dreptate pârâtei, ceea ce a condus la aplicarea greşită a normelor de drept material, respectiv a Legii nr. 193/2000 şi a regulilor generale de interpretare a contractelor reglementate de art. 1266-1270 din C. civ.

În concret, consideră că instanţa urma ca, după ce a constatat că negocierea nu a avut loc, să nu dea o interpretare clauzelor contractuale din perspectiva profesionistului, ci prin prisma noţiunilor civile privind nulităţile contractuale, cuprinse în Legea nr. 193/2000 şi a teoriei nulităţilor din dreptul civil, din perspectiva consumatorului (reclamanţilor).

Adoptarea unei legislaţii speciale privind protecţia consumatorului, cum este Directiva nr. 93/13/CEE, la nivel european, precum şi Legea nr. 193/2000, la nivel naţional, a fost făcută tocmai în scopul de a proteja pe consumatori în situaţii ca cea care face obiectul cauzei de faţă, neputându-se nega faptul că reclamanţii au dreptul de a-i fi examinată cererea formulată, chiar dacă a semnat contractul cu banca.

Profesionistul are anumite obligaţii legale precis determinate, în primul rând, o obligaţie de informare corectă şi completă a consumatorului, şi, în al doilea rând, o obligaţie de a nu crea dezechilibre semnificative între drepturile şi obligaţiile părţilor contractuale în defavoarea consumatorului prin acele clauze contractuale pe care nu le-a negociat în mod direct şi individual cu acesta.

Recurenţii apreciază că, î cauză, a avut loc o încălcare a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, întrucât cele două clauze (comisionul de analiză şi comisionul de gestiune) sunt neclare sub aspectul individualizării obligaţiilor asumate de recurenta-pârâtă şi pentru care s-a stipulat o remuneraţie.

Semnificativ apare, în legătură cu descrierea prestaţiilor datorate de Bancă, faptul că aceasta este realizată de către instanţa de apel, în condiţiile în care ea trebuia inserată în contract şi adusă la cunoştinţa cocontractantului, pentru ca acesta să o accepte sau să o refuze în cunoştinţă de cauză, dar şi pentru a permite, ulterior încheierii contractului, controlul din partea împrumutatului şi a instanţei asupra modului de aducere la îndeplinire a obligaţiilor asumate.

Astfel, arată că aplicarea corectă a legii referitoare la obligaţiile contractuale cuprinse în clauzele în discuţie, alăturate normei speciale ar fi identificat evident "abuzul de drept" al intimatei-pârâte.

Astfel, din interpretarea teleologică a clauzei privind comisionul de analiză prin prisma prevederilor Legii nr. 193/2000, rezultă că se datorează de către reclamanţi un comision de 2000 euro, scadent la momentul semnării contractului sau la prima utilizare, deci o cheltuială a Băncii în scopul de a identifica bonitatea unui viitor client; activităţile concrete, respectiv cheltuielile cu verificarea clientului şi a patrimoniului său, sunt anterioare încheierii contractului de credit şi încheiate la momentul semnării convenţiei.

De asemenea, rezultă că aceste cheltuieli denumite în contract "comision de analiză" sunt goale de conţinut la momentul semnării contractului, deci nu pot atrage nicio contraprestaţie. Inserarea acestuia reprezintă o modalitate de percepere a unei dobânzi mai mari decât cea menţionată cu acest titlu în contract în detrimentul reclamanţilor.

Consideră că argumentele instanţei de apel prin care se încearcă o lămurire a considerentelor perceperii comisionului de analiză, în contextul în care nici Banca nu a făcut-o prin apelul său tocmai din cauza abuzului exercitat cu bună ştiinţă, în sensul că prin instituirea acestui comision s-a avut în vedere verificarea bonităţii clientului, iar reclamanţii sunt obligaţi să-l suporte, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor şi tind a fi clarificate - în cadrul procesului - fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit.

Contraprestaţia Băncii ar fi trebuit să rezulte din însăşi clauza respectivă, nu din explicaţii ulterioare, iar pe de altă parte, se putea presupune că acest cost era înglobat în dobânda percepută de către bancă, cât timp aceste costuri nu prevedeau, în mod clar şi inteligibil, conţinutul contraprestaţiilor reciproce.

De altfel, verificând textul contractului vom observa că preţul contractului - dobânda, este denumit greşit "cost" deoarece el cuprinde "costul+profitul", iar art. 4 din convenţie "condiţii de costuri" este greşit, inept, atât gramatical cât şi ca sens.

Astfel, atunci când Banca percepe dobânda ca preţ al contractului, în această dobândă sunt incluse costurile şi profitul de realizat.

Toate aceste cheltuieli, inclusiv "comisionul de analiză" sunt esenţiale pentru activitatea bancară în general şi dacă sunt cerute clientului fie acesta le plăteşte, fără a le datora, fie ar trebui să fie însoţite de lucrările efectuate pentru analiză cu devizele şi facturile, chitanţele eliberate pentru aceste activităţi.

Or, arată că, în speţă, Banca nu a înlăturat prezumţia de abuz de putere printr-o transparentă justificare a comisionului.

Susţin că instanţa de apel nu a identificat obligaţiile reciproce corespunzătoare, adică comisionul de analiză şi contraprestaţia compusă din cheltuielile efective, ci a greşit în aplicarea legii când a ignorat obligaţiile accesorii şi a interpretat clauza ca şi când aceasta ar fi fost o explicitare a preţului, fără a crea obligaţii corelative în sarcina pârâtei.

Apărarea intimatei-pârâte, preluată de instanţa de apel, prin care aceasta arată că suma de "2000 euro" i se cuvine pentru că a "analizat" nu este susţinută de niciun document din care să rezulte care au fost cheltuielile individualizate, cum şi când a fost informat clientul despre aceste cheltuieli şi dacă le-a acceptat, în concret, pârâta nu a administrat nicio probă în justificarea perceperii acestui comision.

Introducerea acestei clauze în contract reprezintă un abuz al profesionistului, clauza nefiind clară, chestiune ce se verifică şi prin lecturarea art. 1 lit. k) din O.U.G. nr. 50/2010 raportat la art. 11, care arată că un consumator trebuie informat cu privire la comisioane anterior încheierii contractului de credit, fapt nerealizat.

Pentru ca recurenţii-reclamanţi să plătească un "comision de analiză" trebuia probat că a existat o "convenţie pentru analiză" chiar nescrisă, dar care să indice buna-credinţă a profesionistului, prin indicarea exactă a cheltuielilor, deoarece Banca nu efectua această muncă de verificare decât în scopul de a se asigura pe sine că va avea un client solvabil.

Recurenţii arată că instanţa de apel, chiar dacă a constatat că negocierea nu a avut loc pentru nicio clauză, a înţeles să extindă toate obligaţiile contractuale asumate de client la obligaţii extracontractuale (din perspectiva obligaţiilor principale) şi pretinzând că activităţile de "analiză" ale clientului, precontractuale, ar fi fost "ratificate" de clientul cu care nu s-a prezenta şi furniza Băncii toate informaţiile solicitate referitoare Ia situaţia economico-financiară a clientului.

Astfel, susţin că instanţa de apel, în mod eronat, prin "extinderea puterii contractului" ca lege a părţilor, a considerat că toate clauzele referitoare la comisioanele percepute de către bancă sunt neinterpretabile şi că nu li se aplică dispoziţiile art. 1225 alin. (2) şi art. 1226 alin. (2) C. civ.

Recurenţii apreciază că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000 atunci când a constatat că sumele prevăzute de comisionul de analiză şi comisionul de gestiune sunt neechivoce, făcând o judecată trunchiată, în condiţiile în care art. 4 pct. 1 şi 2 se corelează cu art. 8 din Convenţie, de unde rezultă că există obligaţia "clientului" de a prezenta şi furniza Băncii toate informaţiile solicitate referitoare la situaţia economico-financiară a clientului.

Consideră că profesionistul Banca "s-a prefăcut" şi când a trecut în contractul de credit o altă convenţie care reprezintă o stipulaţie pentru altul, respectiv art. 8 pct. t) din Convenţie, pe care reclamanţii l-au indicat doar pentru a dovedi reaua-credinţă a intimatei-pârâte sau neştiinţa acesteia.

Sintagma "exprimate într-un limbaj uşor inteligibil" folosită de legiuitorul naţional, dar şi de norma comunitară nu are un înţeles gramatical, ci se referă la situaţia în care clauza să fie clar definită astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Or, instanţa de apel a făcut aprecieri de ordin gramatical, raţionamentul instanţei de apel nefiind concordant cu legea aplicabilă speţei, ceea ce a condus la aplicarea greşită a forţei obligatorii a contractului consacrată de art. 1270 C. civ. ori interpretarea eronată a actului juridic dedus judecăţii, iar hotărârea recurată pronunţată cu cercetarea fondului cu depăşirea limitelor învestirii.

Pentru a putea fi reclamat un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor ar trebui să lipsească, ori să fie extrem de redusă, contraprestaţia pentru dreptul corelativ al uneia dintre părţi; în situaţia dedusă judecăţii, recurenţii- reclamanţi au invocat tocmai lipsa unei obligaţii/prestaţii corelative a băncii faţă de obligaţiile de a achita comisionul de analiză şi comisionul de gestiune astfel cum s-a stipulat prin clauzele contractuale agreate de părţi.

Cu privire la motivarea instanţei de apel referitoare la clauza vizând comisionul de gestiune, recurenţii apreciază că instanţa a nesocotit prevederile Legii nr. 193/2000 şi s-a transformat în apărătorul Băncii, ignorând motivele de apel cu care fusese învestită, astfel cum s-a arătat anterior la motivele de recurs de la pct. 2, făcând grave confuzii între noţiunile bancare, caracterul perceperii comisionului în discuţie anual sau lunar, modul şi justificarea perceperii, precum şi contraprestaţiile Băncii, motivarea fiind eronată şi lipsită de claritate sub acest aspect.

Astfel, consideră că Banca nu a înţeles şi nici nu a fost în măsură să formuleze apărări privitoare la comisionul de gestiune inserat în convenţia de credit raportat la clauzele contractuale asumate de către ambele părţi la momentul încheierii actului. Singurul raţionament pentru justificarea perceperii comisionului de gestiune fiind prevederile O.U.G. nr. 50/2010, normă adoptată ulterior convenţiei.

În schimb, instanţa de apel, cu ignorarea limitelor impuse de pârâtă prin motivele de apel, a procedat la o analiză exhaustivă a cauzei, încălcând rolul activ al instanţei, substituindu-se în poziţia procesuală a Băncii şi apărarea intereselor acesteia.

Totodată, susţin că instanţa de apel a făcut grave confuzii în analiza clauzei, întrucât operaţiunea de a gestiona un cont nu este în legătură cu acordarea unei anumite sume de bani - împrumut - ci cu activitatea obişnuită de a gestiona/administra orice cont, deci reprezintă o activitate separată pentru care Banca trebuia să facă dovada unor cheltuieli justificate, şi care să se regăsească în contractul de credit prin care părţile contractante şi-au asumat atât drepturi cât şi obligaţii.

Arată că, în cauză, comisionul de gestiune inserat în contract creează atât disproporţie între obligaţiile părţilor, cât şi o stare permanentă de echivoc, adăugând la dobândă în mod ascuns suma de 0,75 raportată la suma datorată, respectiv valoarea de 10% din suma împrumutată, reprezentând un cost echivalent al unei veritabile dobânzi percepute în două rânduri, şi nu la cheltuielile obişnuite de gestionare a unui cont, inserarea reprezentând în realitate un + (plus) la preţul total şi nu contravaloarea unor servicii.

În timp ce acordarea creditului este "uno ictu" rambursarea este compusă din mai multe termene, iar gestiunea unui asemenea cont ţine de timp şi serviciul oferit şi nu de suma împrumutată.

Este, de asemenea, o convenţie accesorie şi de sine stătătoare, a cărei explicare obiectivă şi detaliată în convenţie nu s-a realizat de către Bancă şi nici în apelul promovat, şi care creează în sarcina recurenţilor o sarcină disproporţională faţă de serviciul oferit (în speţă, niciunul).

Mai mult, deşi instanţa de apel s-a transformat într-un veritabil apărător al Băncii, din motivare se poate observa cu uşurinţă că nici aceasta nu a înţeles modul de calculare al comisionului de gestiune din moment ce instanţa nu este lămurită dacă se percepe anual sau lunar, pentru ca ulterior să constate surprinzător că şi un consumator cu pregătire medie ar înţelege "exprimarea clară."

Totodată, solicită să se constate că argumentele invocate de către instanţa de apel, prin care se încearcă o lămurire şi o justificare a perceperii comisionului de gestiune, în contextul în care nici Banca nu a făcut-o prin apelul său tocmai din cauza abuzului exercitat cu bună ştiinţă, nu pot fi primite câtă vreme aceste elemente se vor şi tind a fi clarificate - în cadrul procesului - tocmai de către instanţă şi nu de către pârâtă, fără să fi fost evidenţiate în convenţia de credit, iar reclamanţii să cunoască prestaţiile efective.

Arată că, în speţă, ceea ce face ca prevederea referitoare la comisionul de gestiune să fie ambiguă este omisiunea totală a descrierii prestaţiei la care se obligă Banca şi pentru care percepe acest comision.

Recurenţii susţin că instanţa de apel a nesocotit normele procedurale atunci când nu a pus în discuţia părţilor în apel cererea nouă prin care s-a solicitat stabilirea acordării despăgubirilor de la data introducerii cererii de chemare în judecată; această cerere relevă faptul că Banca admite că există o nulitate a contractului, dar faţă de felul solicitării consideră că a susţinut o nulitate relativă şi nu absolută.

Instanţa nu a avut în vedere ca pe o prezumţie simplă această chestiune care, alăturată regulii conform căreia clauza se interpretează în favoarea clientului, ar fi indicat soluţia.

Astfel, nu s-a discutat acest capăt nou de cerere nici sub aspect procedural, nici altfel, iar instanţa de apel nu a făcut în hotărâre nicio referire la acest aspect.

În concluzie, pentru motivele de recurs invocate mai sus, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi solicită admiterea recursului şi casarea deciziei atacate, în parte, cu consecinţa rejudecării în parte sau în tot a apelului pârâtei.

Intimata-pârâtă C. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca neîntemeiat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 27 aprilie 2018, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 19 octombrie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 520 alin. (4) C. proc. civ., a suspendat judecata recursului până la soluţionarea dosarului nr. x/2018 aflat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie civilă.

Ulterior, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr. 874 din 18 decembrie 2018, publicată în Monitorul Oficial la 3 ianuarie 2019, prin care a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 27 C. proc. civ., în interpretarea dată prin decizia nr. 52 din 18 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, astfel că recursul dedus judecăţii este admisibil.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019, Înalta Curte a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenţii-reclamanţi şi a admis în principiu recursul declarat de declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind stabilit termen la 4 octombrie 2019, cu citarea părţilor.

În speţă, a avut loc transferul calităţii procesuale intervenit între D. S.A. şi C..

Prin încheierea din 4 octombrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursului declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei nr. C-621/17 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluţionării cauzei C-621/17 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecăţii nu mai subzistă, s-a acordat termen la 25 noiembrie 2020, cu citarea părţilor, pentru continuarea judecăţii, termen la care s-a dispus repunerea cauzei pe rol şi a fost amânată cauza la 3 februarie 2021, faţă de imposibilitatea de prezentare din motive medicale a apărătorului recurenţilor-reclamanţi.

Analizând decizia recurată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte a constatat că recursul este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Referitor la prima critică formulată, Înalta Curte reţine că depăşirea atribuţiilor "puterii judecătoreşti" motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. reprezintă o situaţie de natură a înfrânge principiul separaţiei puterilor în stat şi se concretizează într-o imixtiune a instanţei de judecată în sfera activităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică.

Acest motiv de casare poate fi invocat dacă instanţa judecătorească: săvârşeşte un act pe care numai un organ al puterii legislative sau al puterii executive îl poate face; aplică norme juridice abrogate; tăgăduieşte orice valoare unui text care are forţă legală; aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare; îl critică pe legiuitor în cuprinsul hotărârii sau face presiuni asupra lui; se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţa respectivă, etc.

Or, situaţia evidenţiată de recurenţi nu se încadrează în ipotezele prevăzute de motivul de casare invocat, ci vizează nemulţumirea faţă de soluţia pronunţată, respectiv greşita hotărâre a instanţei de apel de a nu îi analiza cauza din perspectiva condiţiilor cumulative prevăzute la art. 4 pct. 1-3 din Legea nr. 193/2000, precum şi de a acorda efecte retroactive art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, în condiţiile în care instanţa reţinuse că acest act normativ nu era incident în speţă.

Totodată, în cauză nu s-a verificat neconcordanţa unei dispoziţii legale în vigoare cu Constituţia României, nefăcându-se nicio apreciere privind încălcarea legii fundamentale de dispoziţiile aplicabile ale legii incidente.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu poate fi reţinut, întrucât într-o corectă aplicare a legii, aprecierea probelor şi aplicarea dispoziţiilor legale de către instanţa de apel nu poate constitui o ingerinţă în activitatea celorlalte puteri ale statului - legislativă sau executivă (sensul cazului de recurs de la art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.), ci constituie un aspect ce dă conţinut însăşi activităţii de judecată deşfăşurate de instanţele judecătoreşti, în limitele atribuţiilor lor legale.

Nu este întemeiată nici critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut nelegalitatea deciziei atacate, întrucât controlul judiciar exercitat de instanţa de apel a fost realizat cu depăşirea limitelor învestirii sale, neregularitate care ar fi condus la încălcarea dispoziţiilor art. 477 C. proc. civ.

Art. 477 C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel, ţinându-se seama de principiul disponibilităţii părţilor în procesul civil. Această regulă presupune că judecata asupra fondului va fi reluată, însă nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la acelea criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, se impun a fi evocate şi dispoziţiile art. 479 alin. (1) C. proc. civ. care se referă la principiul tantum devolutum quantum iudicatum, respectiv efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă.

Astfel, ţinând seama de caracterul devolutiv ce este specific căii de atac a apelului în conformitate cu prevederile art. 477 alin. (1) şi art. 479 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că judecata realizată de instanţa de apel a avut ca repere de analiză chiar dispoziţiile legale pe care recurenţii le invocă drept incidente cauzei, anume cele conţinute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, aşa încât nu se poate reţine un viciu de nelegalitate a deciziei civile recurate din această perspectivă.

Totodată, instanţa de apel, în virtutea dispoziţiilor art. 477 şi art. 479 C. proc. civ., este ţinută să verifice legalitatea şi temeinicia soluţiei pronunţate, putând să completeze considerentele primei instanţe sau chiar să le substituie, dacă este cazul.

Examinând în continuare criticile întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care recurenţii-reclamanţi au susţinut că decizia recurată cuprinde considerente contradictorii, Înalta Curte constată că nu sunt fondate, între statuările instanţei de apel menţionate de recurenţi neexistând nicio contradicţie de natură a afecta legalitatea hotărârii supuse controlului judiciar.

Subsumat acestui motiv, recurenţii-reclamanţi au susţinut că motivarea hotărârii judecătoreşti atacate cuprinde considerente contradictorii, întrucât deşi instanţa de apel a reţinut că reclamanţii aveau o poziţie de inferioritate la momentul încheierii contractului de credit şi nu au avut posibilitatea de a negocia clauzele atacate, ulterior a ajuns la concluzia că nu ar exista vreun dezechilibru contractual şi nici reaua-credinţă a băncii.

Din analiza deciziei recurate, se desprinde concluzia că motivarea are un conţinut clar şi concret cu referire la actele din dosar, precum şi la argumentele şi apărările părţilor. Conţinutul considerentelor este lipsit de ambiguităţi ori contradicţii şi permite relevarea raţionamentului care a condus la soluţia pronunţată.

Statuarea instanţei de apel în sensul că, deşi contractul nu a fost negociat, acesta nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind îndeplinite condiţiile pentru constatarea caracterului abuziv clauzelor privind comisionul de analiză şi comisionul de gestiune, nu este contradictorie, ci exprimă rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu, în raport cu situaţia de fapt şi cu probele administrate, constituindu-se într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată.

Astfel, condiţiile cumulativ cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar şi de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului.

Instanţa de apel a analizat realizarea acestor condiţii iar simpla nemulţumire a recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia pronunţată, la argumentele care au format convingerea instanţei, neînsuşirea de către instanţa de control judiciar a apărărilor formulate de către aceştia, sunt aspecte care nu pot fi asimilate unei nemotivări, din perspectiva dispoziţiilor art. 425 alin. (1) C. proc. civ., şi nici nu justifică invocarea motivului de recurs instituit de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Sub aspectul criticilor întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se contestă soluţia instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea capetelor de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv al clauzelor contractuale inserate la art. 4.1 lit. b) privind comisionul de analiză şi la art. 4.1 lit. b) privind comisionul de gestiune din contract, decizia atacată este legală.

Din perspectiva art. 1 lit. b) din Anexa 1 la Legea nr. 193/2000, transparenţa unei clauze se analizează prin raportare la posibilitatea unui consumator informat de a prevedea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice şi juridice care rezultă din clauzele contractuale ce îl privesc (cauza Matei, C143/13, cauza Kasler şi Rabai, C-26/13).

Curtea a analizat îndeplinirea condiţiilor impuse de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 şi a apreciat că prevederile contractuale referitoare la comisionul de analiză şi cel de gestiune nu au produs un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşa cum s-a arătat anterior, condiţiile cerute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 dar şi de Directiva 93/13/CE pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze contractuale sunt: clauza să nu fi fost negociată direct cu consumatorul, clauza prin ea însăşi sau împreună cu alte clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în defavoarea consumatorului şi contrar cerinţei de bună credinţă ce revine profesionistului.

Contrar susţinerilor recurenţilor, art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale, şi nu din deducţiile părţilor sau ale judecătorului.

Prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva E.., Emil Kiss, Gyula Kiss), Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului de administrare, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat toate aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de analiză şi cel de gestiune şi a reţinut că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil, ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei, şi că reclamanţii au fost în măsură să prevadă, de la data încheierii contractelor de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea acestor comisioane.

S-a reţinut că, în ceea ce priveşte comisionul de analiză, contraprestaţia rezultă atât din denumirea comisionului, cât şi din demersurile efectuate de bancă anterior încheierii creditului, pentru verificarea bonităţii clienţilor, având în vedere atât suma împrumutată, cât şi perioada lungă de timp pentru care s-a solicitat creditul. Întrucât, în contractul de credit, la art. 4.1 lit. b) s-a menţionat comisionul de analiză în cuantum de 2000 euro, rezultă că reclamanţii cunoşteau la momentul încheierii contractului care este valoarea economică a acestei obligaţii asumate prin raportare la valoarea sumei împrumutate.

Referitor la comisionul de gestiune de 0,75% p.a., calculat la soldul creditului, pentru fiecare an de creditare, care este scadent şi perceput atât la momentul semnării convenţiei, cât şi la fiecare aniversare a creditului, în mod corect instanţa de apel a constatat că această clauză este clară şi fără echivoc, exprimată într-un limbaj uşor inteligibil, cu un cuantum determinabil, fiind inclus în costurile pe care le are banca pentru a pune la dispoziţia clientului suma împrumutată pentru o perioadă îndelungată de timp, contraprestaţia sa constând în operaţiunile de administrare a contului de credit.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Aşa cum a reţinut şi instanţa de apel, art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 nu este incident în cauză, având în vedere că reglementarea este ulterioară încheierii contractelor de credit de către recurenţii-reclamanţi, referirea la dispoziţiile acesteia, respectiv la faptul că actul normativ prevede posibilitatea inserării comisionului de analiză, având doar rolul de a sublinia că legiuitorul nu a avut în vedere, prin Legea nr. 193/2000, şi această clauză printre cele având caracter abuziv

În ceea ce priveşte pretinsul dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile la care se referă art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, este de subliniat că instanţa de apel, în mod corect, a analizat acest concept nu din perspectiva valorii prestaţiilor asumate de părţi, ci din cea a ruperii echilibrului contractual între drepturile şi obligaţiile părţilor, în condiţiile în care consumatorul nu poate invoca caracterul inadecvat al acestui cost al creditului în raport cu valoarea reală a serviciilor oferite de bancă.

Lipsa negocierii clauzelor din contractul de credit încheiat între părţi reprezintă numai una dintre condiţiile prevăzute de lege pentru constatarea caracterului abuziv al unei clauze, fiind necesară deopotrivă şi îndeplinirea celorlalte două condiţii, în mod cumulativ. Or, în cauză nu este îndeplinită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Pe cale de consecinţă, criticile invocate, circumscrise motivului de recurs vizând greşita aplicare a normelor de drept material cu privire la caracterul abuziv al clauzelor care reglementează comisionul de analiză şi comisionul de gestiune, nu pot fi primite.

Pentru raţiunile înfăţişate, constatând că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat, menţinând decizia atacată, ca fiind legală.

În conformitate cu dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, Înalta Curte îi va obliga pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 3570 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial pentru recurs, către intimata-pârâtă D. S.A. (FOSTĂ C.), conform dovezilor depuse la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 1497/A din 10 octombrie 2017 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi A. şi B. la plata sumei de 3570 RON cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocaţial pentru recurs, către intimata-pârâtă D. S.A. (FOSTĂ C.).

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 3 februarie 2021.