Labor conflict jurisdiction conflict: validity of alternative territorial competence based on residence versus domicile under Labor Code Art. 269

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, la data de 25.11.2020, secţia I civilă - Litigii de Muncă, în dosarul nr. x/2020 reclamantul A. a chemat în judecată pârâta DISTRIBUTIE ENERGIE OLTENIA S.A. solicitând ca prin sentinţa ce se va pronunţa, instanţa să dispună obligarea pârâtei la plata drepturilor de natură salarială pentru orele lucrate suplimentar peste normativul lunar de 40 ore pe săptămână, pentru o perioada 25 noiembrie 2017 - 25 noiembrie 2020, cu luarea în considerare a sporurilor prevăzute în Codul muncii şi în Contractul Colectiv de Muncă (CCM) pentru calculul orelor suplimentare ce au fost efectuate, inclusiv sporurile pentru orele efectuate noaptea, sâmbăta, duminica, în zilele libere plătite sau în zilele de sărbători legale, drepturi ce urmează a fi actualizate cu rata inflaţiei şi dobânda legală, de la data de la care trebuiau plătite respectivele ore suplimentare şi până la plata efectivă a acestora, din care se va scădea suma plătită deja de pârâtă pentru consemnul în staţie; pentru stabilirea numărului de ore lucrate suplimentar, să constataţi că toate orele din timpul turei de 24 de ore petrecute de mine la locul de muncă reprezintă timp de muncă (timp de lucru), inclusiv cele din perioada de consemn în "spaţiul special amenajat pentru odihnă"; obligarea pârâtei la plata daunelor-interese pentru neplata acestor drepturi Ia scadenţă, constând în dobânda legală penalizatoare, de la data de la care trebuiau plătite şi până la plata efectivă a acestora.

A mai solicitat a se constata că pe întreaga perioadă în care a fost angajat al pârâtei a lucrat în condiţii speciale de muncă pentru care nu a primit sporuri sau alte indemnizaţii si a se obliga pârâta la plata de daune de natură morală în cuantum de 200.000 Iei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 194 şi următoarele C. proc. civ., art. 111, 112, 113, 115, 119, 122, 123, 125 Codul muncii, CCM la nivel de unitate 2012-2015, Directiva nr. 2003/88/CE a Parlamentului European şi a Consiliului privind anumite aspecte ale organizării timpului de lucru, Ordonanţa CJUE din 04.03.2011 în cauza Grigore Nicuşor împotriva RNPR şi Constituţia României.

Prin sentinţa nr. 1136/PI/10.06.2021 pronunţată de Tribunalul Timiş s-a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale, reţinându-se, în baza dispoziţiilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea 53/2003 completate cu art. 210 din Legea nr. 62/2011, că în situaţia în care lucrătorul are calitatea de reclamant, competenţa teritorială este alternativă, el putând să sesizeze instanţa ori de la domiciliul (reşedinţa) său, ori pe cea de la locul său de muncă (sediul angajatorului, ca regulă).

Din acţiunea formulată şi din copia cărţii de identitate a reclamantului, reiese că acesta are domiciliul şi locul de muncă în loc. Vânju Mare, jud. Mehedinţi şi dat fiind specificul muncii, a stabili competenţa după reşedinţă poate conduce în această speţă la eludarea normelor de competenţă teritorială, fiind evident că locuinţa efectivă a reclamantului se află pe raza jud. Mehedinţi.

Chiar dacă reclamantul şi-a indicat reşedinţa in judetul Timis si un domiciliu procedural ales pe raza judeţului Timiş, respectiv la avocatul acestuia, s-a apreciat că, dacă s-ar admite în speţă determinarea competenţei în raport de reşedinţa reclamantului/sediul apărătorului, s-ar ajunge la situaţia în care reclamantului i s-ar permite să aleagă instanţa la care să se judece în funcţie de reşedinţa sau de baroul avocaţial din cadrul căruia îşi alege apărătorul, şi nu de locuinţa efectivă.

S-a mai reţinut că noţiunea de domiciliu este definită de art. 87 din C. civ., care prevede că "Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este în locul unde îşi are principala aşezare".

Deşi alternativă, aşa cum s-a interpretat de altfel constant în jurisprudenţă, competenţa aparţine instanţei în a cărei circumscripţie îşi are reclamantul locuinţa efectivă.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată la data pe rolul Tribunalului Mehedinţi.

Prin sentinţa nr. 272/2021 din 10 septembrie 2021, Tribunalul Mehedinţi, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenta teritoriala şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Timiş; a constatat că s-a ivit un conflict negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut că, întrucât reclamantul A. se află în raporturi de muncă cu pârâta, sunt incidente dispoziţiile art. 269, alin. (2) Codul muncii şi că sunt deopotrivă competente în soluţionarea cauezei atât instanţa de la domiciliul reclamantului, cât şi instanţa de la reşedinţa acestuia.

În cauză, reclamantul îşi are domiciliul în jud. Mehedinţi, iar reşedinţa în mun. Timişoara, jud. Timiş, astfel cum rezultă din extrasul DEPABD - fila x Vol. VI.

Cum acţiunea reclamantului a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş în data de 25 noiembrie 2020, iar reşedinţa a fost stabilită începând cu 8 octombrie 2020, rezultă că, la momentul înregistrării cererii, reclamantul avea reşedinţa pe raza judeţului Timiş.

S-a mai reţinut că instanţa de reşedinţă este un element ce trebuie să fie luat în considerare la stabilirea competenţei, competenţa fiind, în această ipoteză, alternativă.

În consecinţă, atât Tribunalul Timiş, cât şi Tribunalul Mehedinţi sunt deopotrivă competente să soluţioneze prezenta cauză, elementul determinant în stabilirea competenţei fiind voinţa reclamantului.

Astfel, reclamantul având posibilitatea să opteze pentru una din cele două instanţe, a înţeles să investească Tribunalul Timiş cu soluţionarea cauzei, instanţă care, fiind deopotrivă competentă, nu-şi poate declina competenţa.

Prin urmare, faţă de circumstanţele cauzei, instanţa a constatat că Tribunalul Timiş este deopotrivă competent, competenţa sa fiind teritorială alternativă prin raportare la reclamant care îşi are reşedinţa pe raza sa de competenţă, astfel încât nu putea să-şi decline competenţa, alegea instanţei fiind lăsată de legiuitor la latitudinea reclamantului care a înţeles să-şi exercite acest drept alegând Tribunalul Timiş să soluţioneze cererea sa.

Redând dispoziţiile art. 88 C. civ. referitoare la definirea noţiunii de reşedinţă şi art. 91, alin. (1) şi (2) C. civ. care reglementează modalitatea de dovedire a reşedinţei, instanţa a apreciat că nu pot fi primite susţinerile pârâtei formulate prin întâmpinare, întrucât viza de flotant este expresia concretă a stabilirii reşedinţei, precum şi proba reşedinţei unei persoane.

Viza de flotant despre care se face vorbire în întâmpinare este o menţiune cuprinsă în cartea de identitate, aptă să facă dovada stabilirii reşedinţei, dându-i drept titularului său să opună reşedinţa sa oricărei persoane, în speţă pârâtei.

În consecinţă, având învedere că reclamantul are atât domiciliu, cât şi reşedinţa legal stabilită anterior promovării prezentei cereri de chemare în judecată, competenţa este una teritorială alternativă a mai multor instanţe, Tribunalul Timiş fiind deopotrivă competent.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de dispoziţiiile art. 266-275 din Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Potrivit art. 269 alin. (1) şi (2) din Codul muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Prin aceste norme legale se instituie o competenţă teritorială alternativă în cazul salariaţilor, care pot introduce acţiunea fie la domiciliul sau reşedinţa acestora, fie la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul lor de muncă. Derogarea de la regula de drept comun se justifică prin aceea că de cele mai multe ori calitatea de reclamant o are angajatul, căruia i se creează astfel o facilitate.

Competenţa de soluţionare a cererilor privitoare la conflictele de muncă revine instanţei de la domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului, indiferent de calitatea de salariat sau angajator a reclamantului.

Articolul 87 din C. civ. prevede că "domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor şi libertăţilor sale civile, este acolo unde aceasta declară că îşi are locuinţa principală", iar reşedinţa, potrivit art. 88 din acelaşi cod, este definită ca reprezentând locul unde persoana îşi are locuinţa secundară.

Rezultă din dispoziţiile citate că pentru stabilirea instanţei competente în soluţionarea unui conflict de muncă reşedinţa este un element ce trebuie să fie luat în considerare şi că reclamantul are opţiunea alegerii între instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa, locul de muncă, ori, după caz, sediul.

În cauza dedusă judecăţii, reclamantul îşi are domiciliul în jud. Mehedinţi, iar reşedinţa în mun. Timişoara, jud. Timiş, astfel cum rezultă din extrasul DEPABD aflat la dosarul Tribunalului Timiş.

Prin urmare, raportat la dispoziţiile legale menţionate mai sus, competenţa soluţionării cauzei aparţine Tribunalului Timiş, iniţial învestit, în a cărui circumscripţie este situată reşedinţa reclamantului.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.