Competence retention following disjunction of labor disputes involving public-sector employees

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului Dâmboviţa la data de 18 ianuarie 2021 şi înregistrată sub nr. x/2021, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T. U.,V., W., X., Y., Z., AA. BB., CC., au chemat în judecată pe pârâţii Inspecţia Judiciară şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună recunoaşterea şi plata drepturilor salariale rezultate prin includerea unui spor de 25% în salariul de bază, deoarece ocupă funcţii cu acces la informaţii clasificate din clasa secret de stat, în condiţiile legii; plata diferenţelor rezultate dintre drepturile salariale pe care le-am fi încasat şi cele primite efectiv, de la momentul intrării în vigoare a dispoziţiilor art. 1 5 1 adoptat prin Legea nr. 157/2020 pentru completarea anexei nr. VI la Legea - cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de la 30.07.2020 şi până la recunoaşterea drepturilor de către pârâţi sau apariţia unei modificări legislative (inclusiv drepturile băneşti care rezultă din plata diurnei interne şi/sau de deplasare - acolo unde este cazul), drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi cu dobânda legală corespondentă, calculată de la data exigibilităţii sumelor până la data plăţii efective a diferenţei drepturilor menţionate mai înainte.

Prin încheierea din data de 27 ianuarie 2021, instanţa a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată şi formarea de noi dosare, în acest dosar fiind reclamanta T..

Prin sentinţa civilă nr. 1403 din data de 11 mai 2021, Tribunalul Dâmboviţa a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta T., în contradictoriu cu pârâţii Inspecţia Judiciară şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Suceava.

Pentru a hotărî astfel, s-a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii, cererile referitoare la conflictele de muncă se soluţionează de instanţa în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul reclamantul, iar dispoziţiile art. 210 din legea nr. 62/2011 prevăd că cererile referitoare la soluţionarea conflictelor de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Cum reclamanta îşi are domiciliul în judeţul Suceava, în baza art. 132 alin. (1) C. proc. civ., instanţa a declinat competenţa de soluţionare a prezentei cereri în favoarea Tribunalului Suceava.

În cauză, s-a reţinut că nu sunt incidente disp. art. 127 C. proc. civ. deoarece reclamanta nu îşi desfăşoară activitatea în cadrul Tribunalului Suceava.

Urmare a declinării, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava la data de 10 iunie 2021, sub numărul de dosar x/2021

Prin sentinţa nr. 1528 din 13 septembrie 2021, Tribunalul Suceava, secţia I civilă a declinat competenţa de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, Completul specializat în soluţionarea litigiilor de muncă şi asigurări sociale.; a constatat declanşat conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a trimis dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru soluţionarea conflictului.

În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 59, art. 269 alin. (2) şi (3) din Codul Muncii şi art. 210 din Legea 62/2011 a dialogului social.

Instanţa a considerat că prevederile art. 59 din C. proc. civ. sunt aplicabile în cauză, întrucât drepturile băneşti pretinse angajatorului, Inspecţia Judiciară, de către toţi reclamanţii, în calitatea lor de angajaţi ai acestuia, se întemeiază pe aceleaşi temeiuri de drept, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare şi existând o strânsă legătură între pretenţiile acestora.

Tribunalul a mai reţinut faptul că reclamanţii K., L. şi P. sunt judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti şi au domiciliul în Bucureşti, astfel că, raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizat Tribunalul Dâmboviţa, ca fiind instanţa având acelaşi grad de jurisdicţie, situată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, la rândul ei, instanţă învecinată Curţii de Apel Bucureşti, pe raza căreia se află Tribunalul Bucureşti căruia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării cererii.

Din acest motiv, având în vedere raportul litigios supus judecăţii, Tribunalul Dâmboviţa a fost în mod corect şi legal sesizat iar faptul că s-a dispus disjungerea cererii de chemare în judecată a reclamantei, reţinându-se că aceasta are domiciliul în judeţul Suceava şi formarea unui nou dosar, nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanţele aflate în conflict negativ de competenţă au fost sesizate cu o acţiune având ca obiect plata unor drepturi salariale. Având în vedere cele solicitate în cuprinsul cererii de chemare de judecată, rezultă faptul că prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

Potrivit art. 269 din Codul Muncii, "(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii. (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul. (3) Dacă sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de C. proc. civ. pentru coparticiparea procesuală activă, cererea poate fi formulată la instanţa competentă pentru oricare dintre reclamanţi.", iar art. art. 59 din C. proc. civ. stipulează:

"Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură".

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "Cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează:

"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Înalta Curte constată ca acţiunea înregistrata sub nr. x/2021, ce o priveşte pe reclamanta T., a fost disjunsa de Tribunalul Dâmboviţa din dosarul nr. x/2021, în care iniţial au fost mai mulţi reclamanţi, trei dintre aceştia fiind judecători în cadrul Tribunalului Bucureşti, cu domiciliul în Bucureşti. Raportat la prevederile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. a fost sesizat Tribunalul Dâmboviţa, ca fiind instanţa având acelaşi grad de jurisdicţie, situată în circumscripţia Curţii de Apel Ploieşti, la rândul ei, instanţă învecinată Curţii de Apel Bucureşti, pe raza căreia se află Tribunalul Bucureşti căruia i-ar reveni, în mod obişnuit, competenţa soluţionării cererii.

La termenul de judecata acordat în dosarul iniţial nr. x/2021, prin încheierea din data de 27 ianuarie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, pentru o mai bună înfăptuire a actului de justiţie, având în vedere faptul că numărul mare al reclamanţilor impietează asupra normalei desfăşurări a procesului, a dispus disjungerea cauzei cu consecinţa constituirii unor dosare diferite în care calitatea de reclamanţi să o aibă un număr de maxim patru personae, fără a invoca şi excepţia necompetenţei teritoriale.

Abia ulterior, în dosarul nou format nr. x/2021, la data de 11 mai 2021, instanţa a rămas în deliberare asupra competenţei de soluţionare a pricinii şi, prin sentinţa civilă nr. 1403 din aceeaşi dată, Tribunalul Dâmboviţa, în aplicarea art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta T., în favoarea Tribunalului Suceava, reţinând că aceasta îşi are domiciliul în comuna Ipoteşti, judeţul Suceava.

Potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

În consecinţă, în condiţiile în care instanţa nu a invocat în termenul legal excepţia necompetenţei teritoriale, aceasta rămâne competentă să soluţioneze cauza, măsura disjungerii raporturilor juridice nefiind aptă să atragă consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite care rămâne competentă să soluţioneze şi cererea de chemare în judecată disjunsă.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse şi de principiul asigurării accesului efectiv la justiţie, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.