Scope of settlement in enforcing construction contract debts vs. underlying contractual disputes

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă, prin administrator special B. şi reprezentată prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., a solicitat instanţei anularea declaraţiei de reziliere unilaterală nr. 82/N/07.12.2017; rezoluţiunea Contractului de antrepriză pentru lucrări de construcţii nr. 35/14.02.2014 ca urmare a nerespectării de către pârâtă a obligaţiilor contractuale; obligarea pârâtei la plata cu titlu de daune interese în sumă de 120.000 euro; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în prezenta cauză.

Prin sentinţa nr. 41/Lp din 20 februarie 2019, Tribunalul Bihor a respins excepţia prescripţiei invocată de pârâtă.

A respins acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă, prin administrator special B. şi reprezentată prin administrator judiciar C., în contradictoriu cu pârâta S.C. D. S.R.L., obligând reclamanta să plătească pârâtei cheltuieli de judecată reprezentând onorariu avocat de 5100 RON.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă, prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. a declarat apel, care, prin decizia nr. 253/C/2019-A din 5 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins, ca nefondat. Prin aceeaşi decizie a fost obligată apelanta să plătească intimatei suma de 5100 RON cheltuieli de judecată în apel, precum şi suma de 592,62 RON în favoarea E..

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., reclamanta S.C. A. S.R.L. - societate în insolvenţă, prin administrator special B. şi prin administrator judiciar C. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 253/C/2019-A din 5 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

În argumentarea cererii de recurs, se susţine, în esenţă, că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 2270 alin. (1) şi (2) din C. civ., care arată că tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată, iar renunţarea făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se întind decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţia.

Tranzacţia nr. 732/26.04.2018 priveşte exclusiv dosarul de executare silită nr. x/2018 al E. şi contestaţia la executare din dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Oradea, neputându-şi extinde efectele şi în ceea ce priveşte alte cauze neprevăzute în tranzacţie, precum capetele de cerere ale acţiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Pe de altă parte, mai arată recurenta, în prezentul dosar reclamanta a solicitat anularea declaraţiei de reziliere unilaterală nr. 82/N/07.12.2017, rezoluţiunea Contractul de antrepriză nr. x/14.02.2014 din culpa pârâtei şi obligarea acesteia la plata de despăgubiri, împrejurări care ţin de fondul raporturilor dintre părţi, iar nu de executarea silită, care nu sunt cuprinse în Tranzacţia nr. 732/26.04.2018 şi cu privire la care recurenta nu a renunţat.

Totodată, în opinia recurentei, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476, art. 477 şi art. 479, raportat la art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neanalizând şi nepronunţându-se asupra fondului cauzei.

In conformitate cu dispoziţiile legale amintite, mai susţine recurenta, instanţa are obligaţia de a soluţiona cauza sub toate aspectele, trebuind să se pronunţe asupra tuturor capetelor de cerere, iar, când cauza se afla în apel, efectul devolutiv al apelului presupune ca instanţa de apel să procedeze la o noua judecată a fondului, statuând atât în fapt, cât şi în drept, în limitele stabilite prin cererea de apel.

Instanţa de apel a respins toate probele solicitate de reclamantă, iar, deşi a rămas în pronunţare pe fond, nu a analizat şi soluţionat fondul cauzei, pronunţându-se strict pe chestiunea privind efectele tranzacţiei, cu toate că acest aspect nu a fost invocat, cu titlu de excepţie, de către partea adversă.

Recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului.

Intimata-pârâtă S.C. D. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea recursului, ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat, în esenţă, respingerea apărărilor formulat de intimată, ca nefondate.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a acordat termen de judecată la data de 20 octombrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Cu privire la acest motiv de casare, recurenta susţine că instanţa de apel a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 2270 alin. (1) şi (2) din C. civ., care arată că tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată, iar renunţarea făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se întind decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţia.

Tranzacţia nr. 732/26.04.2018 priveşte exclusiv dosarul de executare silită nr. x/2018 al E. şi contestaţia la executare din dosarul nr. x/2018 al Judecătoriei Oradea, neputându-şi extinde efectele şi în ceea ce priveşte alte cauze neprevăzute în tranzacţie, precum capetele de cerere ale acţiunii ce face obiectul prezentului dosar.

Pe de altă parte, mai arată recurenta, în prezentul dosar reclamanta a solicitat anularea declaraţiei de reziliere unilaterală nr. 82/N/07.12.2017, rezoluţiunea Contractul de antrepriză nr. x/14.02.2014 din culpa pârâtei şi obligarea acesteia la plata de despăgubiri, împrejurări care ţin de fondul raporturilor dintre părţi, iar nu de executarea silită, care nu sunt cuprinse în Tranzacţia nr. 732/26.04.2018 şi cu privire la care recurenta nu a renunţat.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 2267 alin. (1) C. civ., tranzacţia este contractul prin care părţile previn sau sting un litigiu, inclusiv în faza executării silite, prin concesii sau renunţări reciproce la drepturi ori prin transferul unor drepturi de la una la cealaltă.

Pornind de la această definiţie, se desprind trei condiţii a căror existenţă cumulativă este necesară pentru a fi în prezenţa unui contract de tranzacţie şi anume: existenţa unui drept litigios, intenţia părţilor de a stinge procesul început ori de a preveni un proces pe cale să fie declanşat şi existenţa concesiilor reciproce, indiferent dacă acestea sunt sau nu de valoare egală. Renunţările reciproce ce formează obiectul tranzacţiei sunt veritabile acte de dispoziţie.

Totodată, contractul de tranzacţie trebuie să întrunească condiţiile generale de validitate ale contractelor prevăzute de art. 1179 C. civ., respectiv capacitatea părţilor de a contracta, consimţământul părţilor, un obiect determinat şi licit, o cauză licită şi morală.

De asemenea, dispoziţiile art. 2270 din C. civ. prevăd că "(1) Tranzacţia se mărgineşte numai la obiectul ei; renunţarea făcută la toate drepturile, acţiunile şi pretenţiile nu se întinde decât asupra cauzei cu privire la care s-a făcut tranzacţia. (2) Tranzacţia nu priveşte decât cauza cu privire la care a fost încheiată, fie că părţile şi-au manifestat intenţia prin expresii generale sau speciale, fie că intenţia lor rezultă în mod necesar din ceea ce s-a prevăzut în cuprinsul tranzacţiei."

În speţă, în mod corect, au reţinut ambele instanţe devolutive că părţile litigante din prezentul dosar au încheiat o tranzacţie prin care au convenit nu doar renunţarea la judecata dosarului nr. x/2018, având ca obiect contestaţia la executare formulată de către A. S.R.L. şi B., şi renunţarea la dreptul de a mai contesta în instanţă executarea silită în dosarul execuţional nr. x/2018 al E., dar şi renunţarea la a contesta pe viitor titlurile executorii din dosarul execuţional, încheierea de încuviinţare a executării silite nr. 276/2018 a Judecătoriei Oradea şi/sau creanta executată în dosarul executional nr. x/2018 al E..

Prin tranzacţia încheiată părţile au înţeles nu doar să stingă un litigiu dar şi să preîntâmpine naşterea altor litigii viitoare cu privire la modalitatea de încetare a contractului, a clauzei penale asumate (art. 27 din contractul de antrepriză) şi a daunelor interese moratorii (art. 33, 34 din contractul de antrepriză).

Înalta Curte reaminteşte că tranzacţia este un contract prin care părţile termină un proces început sau preîntâmpină un proces ce poate să apară. Ea reprezintă în esenţă o formă de conciliere cu scopul de a rezolva un litigiu pe cale amiabilă, făcând ca procesul să ia astfel sfârşit, iar în ipoteza în care procesul nu este declanşat, să se evite începerea lui.

C. civ. român reglementează tranzacţia în articolele menţionate mai sus ca un contract special, fiind calificat drept un contract sinalagmatic, cu titlu oneros care trebuie să îndeplinească toate condiţiile de fond şi de formă ale actelor juridice.

În acest context, raportat la tranzacţia încheiată între părţile litigante cu doar câteva luni înainte de promovarea prezentului litigiu de către reclamantă, în mod corect s-a reţinut că, prin acţiunea formulată, reclamanta A. S.R.L. tinde să anuleze/eludeze efectele tranzacţiei pe care a încheiat-o cu pârâta, fără însă să fi obţinut anterior vreo hotărâre de constatare a nulităţii tranzacţiei în conformitate cu prev. art. 2273 şi urm C. civ.

Prin urmare, în mod corect, a reţinut instanţa de apel că titlul executoriu era reprezentat de contractul de antrepriză, iar obiectul tranzacţiei l-a constituit şi renunţarea apelantei la dreptul de a contesta contractul de antrepriză, nu doar executarea silită în dosarul execuţional nr. x/2018 al E. şi încheierea de încuviinţare a executării silite nr. 276/2018 a Judecătoriei Oradea si/sau creanţa executată în dosarul execuţional nr. x/2018 al E..

Aşa fiind, motivul de nelegalitate prebăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

În argumentarea cererii de recurs, recurenta a mai susţinut că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 476, art. 477 şi art. 479, raportat la art. 22 alin. (6), art. 397 alin. (1) şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., neanalizând şi nepronunţându-se asupra fondului cauzei.

Înalta Curte reţine că, subsumat acestor critici, recurenta invocă, în realitate, motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, potrivit cărora hotărârea poate fi casată când prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii şi pct. 6 C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea poate fi casată când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază faptul că, în mod corect, instanţa de apel, având în vedere modul de soluţionare a pricinii, nu a mai analizat criticile apelantei vizând fondul litigiului.

Pentru dreptul procesual, fundamentale sunt prevederile art. 22 din C. proc. civ., dispoziţii procedurale care se referă la principiul aflării adevărului şi la rolul judecătorului în cadrul probaţiunii judiciare, cu implicaţii în ceea ce priveşte legalitatea procedurii judiciare, respectarea dreptului la apărare şi la disponibilitatea procesuală, dispoziţii ce au fost respectate în cauză.

În speţă, nu poate fi primită nici susţinerea recurentei privind nemotivarea hotărârii instanţei de apel întrucât nu a analizat şi nu s-a pronunţat asupra fondului cauzei, deoarece o asemenea analiză nu se mai impunea faţă de statuările instanţei cu privire la întinderea tranzacţiei.

Aşadar, nu se poate susţine cu temei că, procedând la analizarea cererii reclamantei cu respectarea textelor legale referitoare la întinderea tranzacţiei, instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, ci, dimpotrivă, aceasta printr-un raţionament logico-juridic de sinteză a răspuns motivat cererii formulate, arătând pentru ce motiv nu mai poate examina fondul cauzei.

În raport cu cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, soluţia este motivată cu respectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., iar hotărârea nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea curţii de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - PRIN F..

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.850 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă D. S.R.L., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. - PRIN F. împotriva deciziei nr. 253/C/2019 - A din 5 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 9.850 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în recurs, către intimata-pârâtă D. S.R.L..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.