Eviction warranty and statute of limitations start date upheld; cassation appeal dismissed

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 610/13.11.2020, pronunţată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Timiş a respins ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată prin întâmpinare; a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B. S.R.L. şi C., a dispus rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nr. x/05.12.2014 încheiat de reclamant cu pârâta B. S.R.L.; a dispus rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare fără număr din 03.12.2014 având ca obiect tractorul D., respectiv E., încheiate de reclamant cu pârâtul C.; a obligat pârâţii, în solidar, să plătească reclamantului suma de 7.253 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a respins ca neîntemeiată cererea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe civile, au declarat apel pârâţii C. şi B. S.R.L., prin care au solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii instanţei de fond în sensul că, în principal, se tinde la respingerea acţiunii pe calea excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune, iar în subsidiar, respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată făcute în faţa instanţei de fond şi în prezenta cale de atac.

Prin decizia civilă nr. 152/A din 22 martie 2021, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a respins apelul ca nefondat.

Pârâţii C. şi B. S.R.L. au declarat recurs împotriva acestei decizii, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

In susţinerea motivului de casare invocat, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material reprezentate de reglementările din cuprinsul art. 2.523 C. civ., apreciind ca temeinică şi legală soluţia instanţei de fond de respingere a excepţiei de prescripţie a dreptului material la acţiune.

Recurenţii au susţinut că instanţa de apel nu a motivat concluzia la care a ajuns, respectiv nu a indicat temeiul de drept prin raportare la care dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut doar la data soluţionării definitive a plângerii formulată împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală şi nu de la data deposedării efective a reclamantului de utilajele agricole şi, de asemenea, nu a analizat criticile de nelegalitate privind o eventuală suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie prin promovarea plângerii împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.

Au solicitat recurenţii să se constate că atât raţionamentul instanţei de apel, cât şi raţionamentul instanţei de fond sunt greşite şi reprezintă consecinţa aplicării greşite a reglementărilor din cuprinsul art. 2.523 C. civ., întrucât dreptul la acţiune s-a născut în favoarea reclamantului la data deposedării, 28.01.2015, această dată fiind cea la care reclamantul a fost evins.

Faptul că acesta a uzat de căile de atac, de drept procesual penal, poate pune în discuţie o eventuală întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie, însă nicidecum o amânare a datei începerii curgerii acestui termen, întrucât reclamantul a fost evins la data întocmirii procesului-verbal de ridicare a utilajelor agricole şi predare în custodie către numitul F..

Data predării utilajelor către presupuşii proprietari din Franţa este lipsită de relevanţă întrucât evingerea s-a produs în momentul în care reclamantul a fost deposedat de utilaje. Aceasta întrucât, de la acea dată reclamantul nu a mai putut exercita atributul posesiei asupra utilajelor, atribut conferit de dreptul de proprietate dobândit de reclamant prin cumpărare.

Evicţiunea semnifică garanţia pentru liniştita posesiune şi folosinţă a lucrului vândut, iar în situaţia de faţă, tulburarea efectivă a reclamantului cumpărător în stăpânirea bunului dobândit prin cumpărare s-a produs la data ridicării acestor bunuri de către organele de urmărire penală, respectiv la data de 28.01.2015.

În argumentarea aceluiaşi motiv de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a normelor de drept material, reprezentate de reglementările din cuprinsul art. 1.705 C. civ., apreciind ca întemeiată dezlegarea dată de tribunal cu privire la faptul că reclamantul cumpărător nu a procedat la chemarea pârâţilor, în calitate de vânzători, în cauza penală în care a fost dispusă ridicarea utilajelor de la reclamant şi predarea acestora către presupuşii proprietari din Franţa.

Recurenţii au solicitat să se constate că instanţa de apel nu a analizat criticile de nelegalitate formulate de pârâţi în legătură cu respectarea de către reclamant a obligaţiei, stabilită în sarcina cumpărătorului prin dispoziţiile art. 1.705 C. civ., de a sesiza vânzătorul cu privire la evingerea suferită, ci s-a rezumat la a statua că reclamantul, în calitate de cumpărător al utilajelor, a fost liber să aprecieze ce mijloace procesuale foloseşte pentru a-şi proteja dreptul de proprietate, fără ca vânzătorul să poată interveni în vreun fel în aprecierea eficienţei, utilităţii sau primordialităţii mijlocului procesual adoptat de cumpărătorul evins.

Au mai solicitat recurenţii să se constate că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a reglementărilor din cuprinsul art. 1.705 C. civ., la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat în cauză, întrucât reclamantul cumpărător, chiar şi în situaţia unei proceduri penale, avea obligaţia să procedeze la sesizarea vânzătorilor şi la chemarea acestora în acea cauză penală pentru a susţine acţiunile în protejarea dreptului de proprietate, dobândit cu bună credinţă, atât de pârâţi cât şi de reclamant.

Au mai susţinut recurenţii că scopul urmărit de legiuitor prin adoptarea normei de la art. 1.705 C. civ. a fost acela ca vânzătorul să fie înştiinţat despre evicţiune, tocmai pentru a-i acorda acestuia posibilitatea de a întreprinde acţiuni în îndeplinirea obligaţiei de garanţie împotriva evicţiunii. Această obligaţie a cumpărătorului de a sesiza vânzătorului evicţiunea a fost apreciată de legiuitor ca fiind una foarte importantă, întrucât prin acelaşi text de lege a fost stabilită şi sancţiunea neîndeplinirii acestei obligaţii şi anume pierderea dreptului de garanţie, evident cu condiţia ca vânzătorul să dovedească că existau motive suficiente pentru a fi înlăturată tulburarea în posesie.

În speţă, întrucât atât pârâţii, cât şi reclamantul au fost dobânditori de bună credinţă şi, întrucât, prin ordonanţa de clasare, emisă la data de 30.01.2016, Parchetul de pe lângă Judecătoria Ineu a dispus restituirea a două din cele patru utilaje către presupuşii proprietari din Franţa, fără a se stabili că aceste utilaje au fost furate şi fără a se analiza în vreun fel modul în care reclamantul şi pârâţii au dobândit dreptul de proprietate, este mai mult decât evident că o acţiune în revendicare putea fi promovată chiar de către pârâţi, în exercitarea obligaţiei de garanţie. Acţiunea putea fi promovată atât împotriva unităţii de parchet care a dispus ridicarea utilajelor de către reclamant, cât şi împotriva presupuşilor proprietari din Franţa, iar în cadrul acesteia să se fi analizat opoziţia reclamantului la predarea utilajelor, întemeiată pe dobândirea cu bună credinţă a acestora şi cu titlu oneros.

Prin neîndeplinirea obligaţiei, stabilită prin dispoziţiile art. 1.705 C. civ. în sarcina cumpărătorului evins, pârâţii, în calitate de vânzători garanţi, au susţinut că sunt puşi în situaţia de a restitui preţul vânzării către reclamant, fără a avea posibilitatea recuperării, la rândul lor, a preţului cumpărării de la persoanele vinovate de furtul acestor utilaje, bineînţeles cu condiţia ca aceste utilaje să fi fost furate.

Intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca neîntemeiat, iar recurenţii-pârâţi au depus răspuns la întâmpinare, prin care au solicitat înlăturarea apărărilor intimatului.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

In argumentarea motivului de casare invocat, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 2.523 C. civ., întrucât dreptul la acţiune s-a născut în favoarea reclamantului la data deposedării, 28.01.2015, această dată fiind cea la care reclamantul a fost evins (data predării utilajelor către presupuşii proprietari din Franţa fiind lipsită de relevanţă), iar faptul că acesta a uzat de căile de atac, de drept procesual penal, poate pune în discuţie o eventuală întrerupere sau suspendare a termenului de prescripţie, însă nicidecum o amânare a datei începerii curgerii acestui termen.

Subsumat aceluiaşi motiv de nelegalitate recurenţii au mai susţinut că instanţa de apel nu a motivat concluzia la care a ajuns, respectiv nu a indicat temeiul de drept prin raportare la care dreptul la acţiune al reclamantului s-a născut doar la data soluţionării definitive a plângerii formulată împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală şi nu de la data deposedării efective a reclamantului de utilajele agricole şi, de asemenea, nu a analizat criticile de nelegalitate privind o eventuală suspendare sau întrerupere a termenului de prescripţie prin promovarea plângerii împotriva măsurilor dispuse de organele de urmărire penală.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

Potrivit art. 2523 C. civ., "Prescripţia începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui."

Naşterea dreptului la acţiune este data la care dreptul subiectiv a fost încălcat, nesocotit ori, după caz, trebuia exercitat, pe când începutul prescripţiei extinctive este data la care titularul dreptului la acţiune are posibilitatea materială, dar şi juridică de a acţiona în justiţie.

Chestiunea determinării începutului termenului de prescripţie extinctivă este una de fapt, această apreciere făcându-se în concret, de la caz la caz, şi pe baza probatoriului administrat, această modalitate fiind urmată de instanţele devolutive.

Astfel, s-a ajuns la concluzia, justificată în cauză pe baza probatoriului administrat, că, desi reclamantul a fost deposedat de cele 4 tractoare la data de 28 ianuarie 2015, ocazie cu care a fost încheiat procesul-verbal de ridicare şi predare în custodie de către IPJ Arad - Serviciul de Investigaţii Criminale, termenul de prescripţie a început să curgă la data de 22 noiembrie 2016. Şi aceasta, întrucât, în situaţia concretă de faţă, reclamantul a atacat în faţa Judecătoriei Ineu dispoziţia organelor de urmărire penală de înapoiere a utilajelor către proprietarii din Franţa, plângerea sa fiind soluţionată în mod definitiv prin încheierea penală nr. 198 din data de 22 noiembrie 2016 a Judecătoriei Ineu pronunţate în dosarul nr. x/2016.

În cauză momentul de la care i se poate reproşa cumpărătorului starea de pasivitate în ceea ce priveşte protecţia drepturilor sale este data producerii evicţiunii, respectiv 22 noiembrie 2016.

Acesta este momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, neavând relevanţă data de 28 ianuarie 2015, când reclamantul a fost deposedat de cele 4 tractoare ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii.

Aşa fiind, în mod corect, instanţa de apel a confirmat soluţia tribunalului sub aspectul prescripţiei.

Este indiscutabil că instanţa de apel a avut în vedere art. 2523 C. civ., în condiţiile în care a ajuns la aceeaşi concluzie cu tribunalul confirmând soluţia acestuia.

Nu se pune problema unor cauze de suspendare sau întrerupere a termenului de prescriţie în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, acest termen a început să curgă la momentul producerii evicţiunii, respectiv la data soluţionării definitive a plângerii reclamantului, prin încheierea penală nr. 198 din 22 noiembrie 2016 a Judecătoriei Ineu pronunţate în dosarul nr. x/2016.

Criticile recurenţilor prin care se afirmă că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 1.705 C. civ., atunci când a apreciat ca întemeiată dezlegarea dată de tribunal cu privire la faptul că reclamantul cumpărător nu a procedat la chemarea pârâţilor, în calitate de vânzători, în cauza penală în care a fost dispusă ridicarea utilajelor de la reclamant şi predarea acestora către presupuşii proprietari din Franţa, cele prin care se susţine neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor de nelegalitate formulate în legătură cu respectarea de către reclamant a obligaţiei stabilită în sarcina cumpărătorului prin dispoziţiile art. 1.705 C. civ., precum şi cele vizând aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1.705 C. civ. la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat, nu sunt fondate.

Dispoziţiile art. 1705 din C. civ. referitoare la chemarea în judecată a vânzătorului, a căror greşită aplicare se invocă, prevăd următoarele: "(1)Cumpărătorul chemat în judecată de un terţ care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut trebuie să îl cheme în cauză pe vânzător. În cazul în care nu a făcut-o, fiind condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea. (2) Cumpărătorul care, fără a exista o hotărâre judecătorească, a recunoscut dreptul terţului pierde dreptul de garanţie, afară de cazul în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea."

Trebuie menţionat că evicţiunea presupune pierderea, în tot sau în parte, a dreptului de proprietate ori a altui drept dobândit prin vânzare sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea prerogativelor conferite de dreptul transmis.

În situaţiile în care vânzătorul datorează garanţie pentru evicţiune cumpărătorului, acesta din urmă are obligaţia de a-l atrage pe vânzător în cadrul procesual în care se dezbate tulburarea dreptului său.

Prin aplicarea prevederilor art. 1705 C. civ., rezultă că, în situaţia în care cumpărătorul chemat în judecată de un terţ, care pretinde că are drepturi asupra lucrului vândut, nu îl cheamă în judecată pe vânzător şi este condamnat printr-o hotărâre intrată în puterea lucrului judecat, acesta pierde dreptul de garanţie dacă vânzătorul dovedeşte că existau motive suficiente pentru a se respinge cererea.

De asemenea, dacă cumpărătorul recunoaşte extrajudiciar dreptul terţului, pierde dreptul de garanţie, cu excepţia situaţiei în care dovedeşte că nu existau motive suficiente pentru a împiedica evicţiunea, cum este cazul în speţă.

Totodată, dispoziţiile art. 1695 C. civ., stabilesc că,"(1) Vânzătorul este de drept obligat să îl garanteze pe cumpărător împotriva evicţiunii care l-ar împiedica total sau parţial în stăpânirea netulburată a bunului vândut.", iar art. 1700 din acelaşi cod stipulează "(1) Cumpărătorul poate cere rezoluţiunea vânzării dacă a fost evins de întregul bun sau de o parte a acestuia îndeajuns de însemnată încât, dacă ar fi cunoscut evicţiunea, el nu ar mai fi încheiat contractul. (2) Odată cu rezoluţiunea, cumpărătorul poate cere restituirea preţului şi repararea prejudiciului suferit."

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că aprecierea ca fiind oportun unul sau altul dintre mijloacele procesuale pe care legea le pune la îndemâna uneia dintre părţi ale cărei drepturi au fost afectate, aparţine acesteia, fără ca adversarul său să poată formula o apărare pertinentă numai din prisma eficienţei, utilităţii sau a primordialităţii unei acţiuni.

De asemenea, faptul că nu se poate exercita cererea de chemare în garanţie a vânzătorului, cumpărătorul nefiind chemat în judecată de către terţul ce pretinde drepturi asupra bunului achiziţionat, ipoteză care nu era posibilă în prezenta cauză având în vedere că reclamantul a fost deposedat de utilaje în urma unor cercetări penale, cum susţine apelantul, nu restrânge drepturile cumpărătorului având în vedere că, raportat la constatările din dosarul penal nici nu mai era necesară o astfel de acţiune, a mai reţinut instanţa de apel. În plus, vânzătorul este obligat să garanteze pentru evicţiune cumpărătorul, cât şi orice subdobânditor.

În acest context, Înalta Curte constată că art. 1705 alin. (2) C. civ. este corect aplicat faţă de situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel şi care nu mai poate face obiect de analiză în recurs având în vedere natura nedevolutivă a căii de atac exercitate.

Nu poate fi primită susţinerea recurenţilor vizând neanalizarea de către instanţa de apel a criticilor de nelegalitate formulate în legătură cu respectarea de către reclamant a obligaţiei stabilită în sarcina cumpărătorului prin dispoziţiile art. 1.705 C. civ., câtă vreme, astfel cum reiese din considerentele hotărârii atacate, instanţa a răspuns argumentat motivelor de apel care au fost formulate de apelanţi în cadrul controlului de netemeinicie şi nelegalitate care poate fi exercitat în calea respectivă de atac.

Atâta timp cât în considerente, instanţa de apel analizează probele ce au fost administrate şi face aprecieri concrete cu privire la acestea şi cât se motivează pentru care anume considerente le-a luat în considerare, nu se poate susţine o neanalizare a criticilor în sensul celor afirmate de recurenţi.

Se reţine că, în cauză, reclamantul a fost evins de cele 4 tractoare ce au făcut obiectul contractelor de vânzare-cumpărare încheiate cu pârâţii, ca urmare a acţiunii organelor de cercetare penală, în urma plângerilor penale formulate de adevăraţii proprietari, iar cauza evicţiunii nu a fost adusă la cunoştinţa reclamantului la momentul achiziţionării utilajelor.

În speţă, în mod corect, instanţa de prim control judiciar a confirmat soluţia tribunalului, prin care s-a admis cererea reclamantului şi s-a dispus rezoluţiunea contractelor de vânzare-cumpărare.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea curţii de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâţii S.C. B. S.R.L. şi C..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenţii-pârâţi S.C. B. S.R.L. şi C. împotriva deciziei civile nr. 152/A din 22 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.