Assignment debt claim fails on appeal; €118,133 award upheld with costs.

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 10.02.2017, sub nr x/2017, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L. a solicitat obligarea pârâtei la achitarea sumei de 121.382,87 Euro, la cursul B.N.R. din ziua plăţii, obligarea pârâtei la plata dobânzii legale datorate de la momentul scadenţei sumelor datorate, până la momentul plăţii efective a debitului mai sus menţionat.

A precizat faptul că, la data de 10.02.2017, cuantumul dobânzii legale solicitate este de 21.254,40 Euro, după cum urmează: a) Aferent Contractului CL8 Feteşti, dobânda legală calculată de la 15.03.2014 (data scadentă a Facturii nr. x, din 13.02.2014), până la 10.02.2017, este de 12.705,27 Euro; b) Aferent Contractului PGL 02 Vrancea, dobânda legală calculată de la 12.03.2014 (data scadenţei facturii nr. x, din 10.02.2014), până la 10.02.2017, este de 9.549,13 Euro.

De asemenea, a solicitat obligarea pârâtei la restituirea către reclamant a tuturor cheltuielilor de judecată pe care le va efectua în cadrul prezentului demers judiciar (taxa de timbru, onorariu de avocat, contravaloarea eventualelor expertize efectuate, etc).

Prin precizarea acţiunii, reclamantul a declarat că este de acord cu diminuarea de la 3% la 2,8% a comisionului aferent contractului x Vrancea. în consecinţă, valoarea totală, în RON, a obiectului cererii, la data depunerii este 624.763,80 RON, din care: 531.671,32 RON reprezentând valoarea tuturor facturilor neachitate de pârât şi 93.092,48 RON reprezentând valoarea dobânzii legale calculată conform O.G. nr. 13/2011, de 6% pe an.

Prin încheierea din 27.09.2017 s-au respins excepţiile referitoare la calitatea procesuală, reţinându-se că în raport de contractul de cesiune şi contractele de asociere s-a făcut dovada identităţii între persoana reclamantă şi titularul creanţei, respectiv între persoana pârâtă şi cel obligat în raportul juridic dedus judecăţii. In ce priveşte prescripţia, tribunalul s-a raportat la data încheierii contractului de cesiune, respectiv 14.10.2015, iar excepţia de neexecutare a fost calificată ca apărare de fond.

La data de 08.11.2017, tribunalul a suspendat judecata în temeiul art. 242 din C. proc. civ.. La data de 25.04.2018 tribunalul a dispus redeschiderea judecăţii şi a respins proba cu interogatoriul reclamantului, solicitată de către pârâtă.

Prin sentinţa civilă nr. 1417 din 09 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, s-a admis în parte acţiunea, în sensul obligării pârâtei la plata sumei de 118.133,43 Euro şi respingerii cererii referitoare la dobândă.

Împotriva sentinţei civile nr. 1417/09 mai 2018 şi încheierilor din 27.09.2017 şi 25.04.2018 a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 786/A din 6 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva încheierilor de şedinţă din 27.09.2017 şi 25.04.2018 şi împotriva sentinţei civile nr. 1417/09 mai 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi a fost obligată apelanta-pârâtă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 3.570 RON.

Împotriva acestei decizii, pârâta S.C. B. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi a sentinţei tribunalului în sensul respingerii în întregime a acţiunii formulate, în principal ca urmare a intervenirii prescripţiei şi a celorlate excepţii invocate, iar în subsidiar ca nefondată; ca urmare a desfiinţării titlului executoriu, solicită să se dispună întoarcerea executării silite şi restabilirea situaţiei anterioare prin obligarea reclamantului la restituirea sumelor achitate în baza hotărârii atacate, respectiv: suma de 570.773,48 - echivalentul în RON a sumei de 118.133,43 Euro, conform OP nr. x/3.08.2020 şi suma de 12.491,71 - cheltuieli de judecată în fond şi apel în dosarul nr. x/2017, conform OP nr. x/3.082020, precum şi obligarea intimatului la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel nu a analizat considerentele respingerii excepţiei prescripţiei, astfel că s-a produs o încălcare a prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ.. Potrivit prevederilor art. 174 si 175 C. proc. civ., actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia. Or, în situaţia în care instanţa de apel, ar fi admis apelul, chiar dacă în parte, doar cu privire la considerentele respingerii excepţiei prescripţiei, soluţia cu privire la cheltuielile de judecată ar fi fost diferită, acestea fiind acordate proporţional.

În acest context, recurenta consideră că este incident şi motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece motivarea că prescripţia a început sa curgă la data încheierii contractului de cesiune de creanţă şi motivarea că prescripţia a început să curgă "la data la care terţul susţinător a cunoscut efectuarea plăţilor, nicidecum la data la care aceste plăţi au fost făcute" (pag. 5 par. 47), reprezintă o motivare contradictorie, care atrage casarea hotărârii apelate.

Recurenta-pârâtă invocă şi motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, arată că potrivit prevederilor art. 2.524 C. civ., "în cazul obligaţiilor de a da sau de a face prescripţia începe să curgă de la data când obligaţia devine exigibilă şi debitorul trebuia astfel s-o execute". Totodată, conform prevederilor art. 663 C. proc. civ., "Creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată."

Recurenta susţine că data la care a devenit obligaţia exigibilă este data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă, deoarece potrivit acordurilor de asociere, Asocierea s-a obligat sa plătească susţinătorului (respectiv cedentului) "pentru aportul său", un procent din fiecare Certificat de plată încasat de la Autoritatea Contractantă. Astfel, de la data încasării certificatelor de plată, a devenit exigibilă şi creanţa susţinătorului.

Consideră că instanţa de apel a susţinut, fără niciun temei, nici legal şi nici contractual, faptul că "prescripţia ar începe să curgă de la data la care terţul susţinător a cunoscut efectuarea plăţilor, nicidecum de la data la care aceste plăţi au fost tăcute."

Recurenta arată că data de la care curge prescripţia este data la care creanţa devine exigibilă, iar creanţa nu devine exigibilă la data emiterii facturii sau la data termenului stabilit aleatoriu de către una dintre părţi în factură, care poate fi de 5 zile, 10 zile, 30 de zile, 6 luni sau 1 an. Atâta timp cât în contractul dintre părţi nu se stabileşte că plata se va face în termen de 30 de zile de la emiterea facturii şi că factura se va emite în termen de 30 de zile (sau orice alt număr de zile) de la data încasării fiecărui certificat de plată, rezultă cu certitudine că data la care a devenit exigibilă creanţa este data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă.

Recurenta mai arată şi că instanţa de apel a reţinut că "dreptul terţului susţinător a fost afirmat în instanţă în anul 2015, astfel încât nu se poate susţine o pasivitate a creditorului obligaţiei neexecutate."

Or, susţine că Ordonanţa de plată introdusă în anul 2015 nu a fost de natură să întrerupă cursul prescripţiei, argumentul instanţei fiind contrar normelor de drept material, respectiv art. 2537 alin. (2) C. civ. raportat la art. 2539 alin. (2) C. civ., prescripţia nefiind întreruptă dacă cererea de chemare în judecată a fost respinsă. Ar fi fost considerată întreruptă doar dacă în termen de 6 luni de la respingere (nu este cazul, prezenta acţiune fiind introdusă după 2 ani), se introduce o nouă cerere de chemare în judecată, cu condiţia ca aceasta să fie admisă. Chiar dacă nu are relevanţă, consideră că este evident şi faptul că data la care a cunoscut cedentul efectuarea plăţilor a fost anterioară emiterii facturilor din februarie 2014, termenul de prescripţie fiind împlinit la data introducerii prezentei acţiuni.

În concret, recurenta susţine că instanţa nu a indicat care este data de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi nici dacă apreciază că acesta ar fi fost întrerupt, prin ce şi pentru ce perioadă.

În continuare, sub aspectul calităţii procesuale pasive, recurenta arată că, în măsura în care instanţa a apreciat că "Asocierea" nu are personalitate juridică şi nu poate sta în judecată, cererea de chemare în judecată trebuia formulată în contradictoriu cu toţi membrii asocierii, cu personalitate juridică.

Susţine că această soluţie a instanţei încalcă şi prevederile art. 56 alin. (3) C. proc. civ., putând sta în instanţă şi asocierile/asociaţiile fără personalitate juridică.

Susţinerea ca "negocierile" au fost purtate cu liderul de asocierii şi pe cale de consecinţă doar acesta are personalitate juridică, contravin prevederilor art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractelor, între părţile contractante, obligaţiile născându-se între părţile semnatare ale contractului şi nu între cei care au negociat sau nu încheierea contractului. Oricum, la dosarul cauzei nu există nicio dovadă în sensul că negocierile ar fi fost purtate cu B., iar hotărârea trebuie întemeiată pe probe, nu pe deducţii sau presupuneri.

Sub aspectul calităţii procesuale active, arată că, atâta timp cât instanţa a constatat aplicabilitatea legii germane, respectiv C. civ. german în speţă, încălcarea prevederilor acestuia, reprezintă tot încălcarea unei norme de drept material.

Mai arată şi faptul că unul dintre argumentele pentru care a susţinut că această cesiune nu şi-a produs efecte, au fost prevederile art. 400 din C. civ. German -Excluderea creanţelor negarantate -potrivit căruia "o creanţă nu poate fi cesionată decât dacă face obiectul unei garanţii."

Recurenta susţine că această creanţă nu a făcut obiectul niciunei garanţii şi nu putea fi cedată, astfel cum reiese din cuprinsul art. 5.2 din Contractul de cesiune de creanţă, ceea ce înseamnă că această cesiune nu a avut loc şi că reclamantului îi lipseşte calitatea procesuală activă.

Consideră că instanţa nu s-a pronunţat în niciun fel asupra acestui aspect, iar ignorarea unor prevederi legale echivalează cu încălcarea acestora, motiv pentru care se impune admiterea acestei excepţii.

Sub aspectul excepţiei de neexecutare, după prezentarea raporturilor contractuale stabilite prin Acordul de asociere din data de 20.06.2011 şi Acordul de asociere din data de 20.09.2019, recurenta susţine că deşi instanţa de apel a apreciat că terţul susţinător poate deveni subcontractant, a reţinut greşit că pârâta nu a indicat care anume este textul de lege ori clauza contractuală care îl obligă în acest sens.

Contrar susţinerilor instanţei de apel, clauza contractuală, susţine recurenta, a fost indicată în mod expres în privinţa ambelor acorduri de asociere, constând în faptul că părţile au agreat "să coopereze cu scopul participării în comun la procedura de licitaţie şi în vederea executării contractului."

In consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că, prin soluţia pronunţată, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractelor; dacă scopul părţilor ar fi fost doar sprijnirea în participarea la procedura licitaţiei, această clauză nu ar mai fi conţinut nici conjuncţia "şi" şi nici menţiunea de cooperare în vederea executării (nu încheierii) contractului; or, în faza de execuţie a contractului, cedenta nu i-a acordat niciun sprijin, susţine recurenta.

In ceea ce priveşte susţinerea instanţei de apel în sensul că aceste contracte "au fost atribuite pârâtei (respectiv asocierii al cărei lider era) în considerarea susţinerii terţului C.", consideră că această susţinere nu a fost decât unul dintre motivele pentru care s-a agreat plata unui asemenea procent din CIP.

Intimatul-reclamant A., la 26 octombrie 2020, în termen legal, a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, a precizat că este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil în principiu.

La 11 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimat. Totodată, a solicitat să se constate că recursul este admisibil în principiu şi să se dispună fixarea termenului de judecată în vederea soluţionării cauzei.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 10 martie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere la raport prin care a susţinut că recusul îndeplineşte condiţiile de admisibilitate.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul şi a acordat termen de judecată la data de 20 ocotmbrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Recursul recurentului-pârât a fost întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susţine că, deşi nu a împărtăşit argumentarea tribunalului cu privire la prescripţie şi a conferit o argumentare proprie acestei instituţii juridice, contrară argumentării oferită de tribunal, instanţa de prim control judiciar a respins apelul formulat; totodată, instanţa de apel nu a analizat considerentele respingerii excepţiei prescripţiei, astfel că s-a produs o încălcare a prevederilor art. 477 alin. (2) C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 461 alin. (1) C. proc. civ. "calea de atac se îndreaptă împotriva soluţiei cuprinse în dispozitivul hotărârii, iar potrivit dispoziţiilor alin. (2) al aceluiaşi articol "în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări unor probleme de drept ce nu au legătură cu judecata acelui proces sau care sunt greşite ori cuprind constatări de fapt ce prejudiciază partea, instanţa, admiţând calea de atac, va înlătura acele considerente şi le va înlocui cu propriile considerente, menţinând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii atacate".

Înalta Curte reţine că apelantul-pârât a uzat de dispoziţiile art. 461 alin. (1) C. proc. civ. atacând soluţia cuprinsă în dispozitivul hotărârii, care înseamnă, implicit, şi atacarea considerentelor hotărârii tribunalului.

Astfel, ţinând cont de limitele efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat, instanţa de prim control judiciar a schimbat, în mod corect, considerentele reţinute de tribunal în ceea ce priveşte prescripţia şi a oferit propria motivare din această perspectivă.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte constată că nu a fost încălcată nici o regulă de procedură, a cărei nerespectare să atragă sancţiunea nulităţii, astfel încât motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. va fi respins ca nefondat.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta invocă ipoteza motivării contradictorii în ceea ce priveşte motivarea că prescripţia a început sa curgă la data încheierii contractului de cesiune de creanţă şi motivarea că prescripţia a început să curgă "la data la care terţul susţinător a cunoscut efectuarea plăţilor, nicidecum la data la care aceste plăţi au fost făcute".

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate care vizează prin conţinutul său nerespectarea prevederilor art. 425 alin. (1) pct. b) din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat teza privind motivarea contradictorie.

În speţă, nu poate fi primită susţinerea recurentei-pârâte vizând existenţa unor motive contradictorii, în condiţiile în care, se afirmă o contradictorialitate la nivelul considerentelor deciziei pronunţate în apel cu considerentele reţinute de instanţă în faza procesuală anterioară.

Se cuvine a fi subliniat că, prin prisma punctului 6 al art. 488 din C. proc. civ., motivarea contradictorie trebuie să se regăsească în decizia din apel şi nu să fie în legătură cu o altă hotărâre.

Analizând apelul declarat de pârât, instanţa de prim control judiciar a constatat că sunt neîntemeiate criticile formulate de acesta, drept pentru care apelul a fost respins, aspect ce se regăseşte şi în dispozitivul deciziei atacate, astfel că şi din această perspectivă existenţa unor motive contradictorii nu poate fi reţinută.

Îndatorirea de a motiva coerent şi unitar hotărârea sub aspectul tuturor cererilor, fără a exista contradicţii între considerente sau între unele considerente şi dispozitiv, constituie o garanţie pentru justiţiabili, în faţa eventualului arbitrariu judecătoresc, fiind singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a putea exercita un eficient control judiciar.

Curtea de apel a respectat aceste exigenţe, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia la care s-a oprit instanţa, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de motive contradictorii, atâta vreme cât considerentele deciziei sprijină soluţia din dispozitiv şi nici nu există considerente contradictorii.

Criticile recurentei-pârâte nu susţin contradictorialitatea, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, astfel că dezlegarea dată prin hotărârea instanţei de apel este legală sub aspectul prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, într-o primă critică, sub aspectul prescripţiei dreptului la acţiune, că data la care obligaţia a devenit exigibilă este data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă, că instanţa nu a indicat care este data de la care a început să curgă termenul de prescripţie şi nici dacă apreciază că acesta ar fi fost întrerupt, prin ce şi pentru ce perioadă, precum şi că Ordonanţa de plată introdusă în anul 2015 nu a fost de natură să întrerupă cursul prescripţiei.

În primul rând trebuie menţionat că, în condiţiile în care, recurenta afirmă o altă situaţie de fapt şi menţionează o altă dată la care obligaţia a devenit exigibilă, respectiv data încasării fiecărui certificat de la Autoritatea contractantă, aceasta trebuia să facă dovada susţinerilor sale în faza procesuală a apelului.

Apoi, observând considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de prim control judiciar a indicat data de la care a început să curgă termenul de prescripţie, reper în acest sens fiind data la care terţul susţinător a cunoscut efectuarea plăţilor. De altfel, chiar în conţinutul criticilor recurentei se regăseşte evidenţiată această statuare a curţii de apel, în sensul că "prescripţia ar începe să curgă de la data la care terţul susţinător a cunoscut efectuarea plăţilor, nicidecum de la data la care aceste plăţi au fost făcute."

În ceea ce priveşte susţinerea recurentei că Ordonanţa de plată introdusă în anul 2015 nu a fost de natură să întrerupă cursul prescripţiei, Înalta Curte constată că instanţa de apel, pe lângă argumentul, potrivit căruia dreptul terţului susţinător a fost afirmat în instanţă în anul 2015, astfel încât nu se poate susţine o pasivitate a creditorului obligaţiei neexecutate, a reţinut şi că cesionarul nu avea dreptul "de a constrânge o persoană, cu ajutorul forţei publice" anterior dobândirii dreptului de creanţă.

În plus, termenul la care se raportează pârâta, adică momentul decontării facturilor de către autoritatea contractantă, nu i se poate opune terţului susţinător, pentru că acesta nu este parte în contractul de achiziţie.

Trebuie reamintit că, în măsura în care recurenta înţelege să susţină o altă dată la care obligaţia a devenit exigibilă, era imperios necesar ca proba acestor afirmaţii să fi fost făcută în faţa instanţei devolutive.

Aşa fiind, în raport cu situaţia de fapt reţinută de instanţa de apel, care nu mai poate face obiect de analiză în recurs, criticile recurentei sunt nefondate.

Într-o altă critică, subsumată aceluiaşi motiv de nelegalitate, sub aspectul calităţii procesuale pasive, recurenta arată că soluţia instanţei încalcă prevederile art. 56 alin. (3) C. proc. civ., iar considerentul reţinut de instanţa de apel că "negocierile" au fost purtate cu liderul asocierii şi, pe cale de consecinţă, doar acesta are personalitate juridică, contravine prevederilor art. 1270 C. civ. privind forţa obligatorie a contractelor, întrucât obligaţiile s-au născut între părţile semnatare ale contractului şi nu între cei care au negociat sau nu încheierea contractului, la dosarul cauzei neexistând nicio dovadă în sensul că negocierile ar fi fost purtate cu B..

Din expunerea argumentelor evocate de recurenta-pârâtă rezultă cu evidenţă că se readuc în discuţie chestiuni de fond care depăşesc sfera de analiză a motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Altfel spus, criticile recurentei vizând probele administrate, conduita contractuală a părţilor, stabilirea situaţiei de fapt, nu se convertesc în motivul de nelegalitate invocat, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale (art. 56 alin. (3) C. proc. civ., art. 1270 C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

Sub aspectul calităţii procesuale active, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, contestând dreptul cesionarului creanţei (reclamantul) de a valorifica drepturile terţului susţinător, pârâta a invocat nulitatea contractului de cesiune, prin prisma nerespectării condiţiilor, restrictive, impuse de insolvenţa terţului - persoană juridică de drept german.

În acest context, instanţa de apel a reţinut că s-a făcut dovada legii germane şi că actele practicianului în insolvenţă, care a aprobat cesiunea creanţei debitoarei supuse procedurii, au fost aprobate de creditori, notificarea debitorului neprezentând relevanţă cât timp nu se identifică nicio plată făcută de acesta.

Înalta Curte constată că acţiunea care formează obiectul litigiului este o acţiune în plată a unei creanţe cesionate, rezultată din executarea unor convenţii de asociere încheiate între societatea cedentă şi recurenta-pârâtă (debitoarea cedată), fiind întemeiată pe aceste acorduri.

În speţă contractul de cesiune conferă legitimare procesuală intimatului-reclamant (cesionar), în virtutea dispoziţiilor art. 1568 alin. (1) din C. civ.. Art. 1568 alin. (1) lit. a) din C. civ. prevede că cesiunea de creanţă transferă cesionarului toate drepturile pe care cedentul le are în legătură cu creanţa cedată, inclusiv acţiunile al căror titular era cedentul, până la momentul cesiunii.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentei, reclamantul are calitate procesuală activă, aşa cum, în mod corect a reţinut instanţa de apel.

În ceea ce priveşte criticile aduse deciziei recurate sub aspectul excepţiei de neexecutare, Înalta Curte constată că acestea ţin de evaluarea situaţiei de fapt, fiind, în realitate, critici de netemeinicie.

Fiind critici de netemeinicie, acestea nu pot fi evaluate în faza procesuală a recursului, având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel probelor şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Examinarea concretă a conţinutului acordurilor de asociere, raportat la situaţia de fapt, la modul de reglementare al obligaţiilor părţilor din cadrul convenţiilor, la scopul urmărit de părţi la încheierea acestora, aprecierea probelor şi a circumstanţelor proprii pricinii deduse judecăţii implică aspecte care ţin exclusiv de situaţia de fapt şi de probele administrate, astfel încât evaluarea are caracter cazual, nefiind întrunită ipoteza existenţei unor motive de nelegalitate.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că decizia atacată nu a fost dată cu încălcarea regulilor de procedură, iar aceasta nu cuprinde o motivare contradictorie, nefiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea curţii de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Aşa fiind, motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de recurenta-pârâtă nu sunt fondate.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 786/A din 6 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 3.570 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-reclamant A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.