Statute of limitations in annulment of arbitration award: dispositive vs. mandatory nature of Civil Code prescription rules

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentinţa arbîtrală nr. 37 din 7 iunie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a respins ca neîntemeiată excepţia inadmisibilităţii acţiunii şi a admis excepţia de prescripţie extinctivă invocată de pârâtă, fiind respinsă acţiunea reclamantei pe acest temei.

Împotriva acestei sentinţe arbitrale, MUNICIPIUL BUCUREŞTI a formulat acţiune în anulare, solicitând anularea sentinţei arbitrale nr. 37 din 7 iunie 2019 pronunţate în dosarul arbitral nr. x/2018 şi rejudecând cauza: respingerea ca neîntemeiată a excepţiei prescripţiei extinctive a dreptului material la acţiune, invocată de pârâtă prin întâmpinare şi admiterea cererii introductive, astfel cum a fost modificată prin cererea modificatoare din 6 martie 2019, respectiv obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 883.260 RON, alcătuită din suma de 568.283 RON cu titlu de plată nedatorată şi suma de 314.977 RON cu titlu de dobânzi şi penalităţi de întârziere.

În drept, au fost invocate prevederile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ.

Acţiunea în anulare a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub număr de dosar x/2019

Prin sentinţa civilă nr. 6 din 28 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea în anulare formulată de MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMAR GENERAL, acesta fiind obligat la plata sumei de 8.496,78 RON cheltuieli de judecată.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., MUNICIPIUL BUCUREŞTI a declarat recurs împotriva sentinţei civile nr. 6 din 28 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

În argumentarea cererii de recurs, susţine, în esenţă, că sentinţa recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 2515 alin. (5) prin raportare la art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ.

Arată că, prin cererea de anulare a hotărârii arbitrale formulată în temeiul art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., a susţinut faptul că sentinţa arbitrală a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor imperative ale art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ. ce reglementează cursul termenului de prescripţie în materia plăţii nedatorate şi cauzele de întrerupere a termenului.

Totodată, în mod greşit, tribunalul arbitral a reţinut ca termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 31.12.2014, deoarece nu acesta a fost momentul la care Municipiul Bucureşti a cunoscut caracterul nedatorat al plăţii şi nici entitatea care răspunde de restituirea sa.

A arătat că Municipiul Bucureşti a cunoscut existenţa şi întinderea pagubei, precum şi entitatea care răspunde de repararea sa, la data de 03.11.2017, când a fost emis Procesul-verbal de constatare al Curţii de Conturi nr. 2678/03.11.2017, în cuprinsul căruia, la pct. 6.3 au fost redate pentru prima oara constatările Curţii de Conturi privind "plata nejustificată a sumei de 568.283 RON, prin decontarea unor lucrări de investiţie efectuate la clădirea Şcolii Gimnaziale nr. 311, ce cuprind cantităţi de lucrări mai mari decât cele real executate, la care se adaugă dobânzi şi penalităţi de întârziere de 314.977 RON".

Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 03.11.2017, urmând a se împlini la data de 03.11.2020. Prin urmare, termenul nu era împlinit la data de 02.05.2018 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, sens în care se impunea respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, ca neîntemeiată.

Totodată, a arătat că au intervenit două cauze de întrerupere a cursului termenului de prescripţie.

Prima întrerupere a termenului de prescripţie a avut loc conform art. 2537 pct. 4 C. civ. la 13.12.2017, când pârâta a fost pusă în întârziere prin Adresa PMB nr. x/13.12.2017 prin care PMB a solicitat pârâtei plata până la data de 31.12,2017 a sumei de 568.283 RON la care s-au calculat dobânzi şi penalităţi de întârziere de 314.977 RON, aferentă plăţilor nedatorate efectuate în cursul derulării celor două contracte. Pârâta a răspuns prin Adresa nr. x/21.12.2017, prin care a transmis refuzul său de a restitui plata nedatorată.

A doua întrerupere a termenului de prescripţie a avut loc la 30.01.2018, prin executarea de către Municipiul Bucureşti a garanţiei de bună execuţie aferentă celor două contracte, pentru suma de 171.467,39 RON.

Sentinţa recurată s-a fundamentat pe raţionamentul potrivit căruia, argumentele invocate, prin cererea în anularea hotărârii arbitrale, nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., deoarece instituţia prescripţiei extinctive sub imperiul Noului C. civ. este de ordine privată, iar prevederile art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ., despre care s-a invocat că au fost încălcate de Tribunalul arbitral, nu reprezintă dispoziţii legale imperative, ci dispozitive, argumentând Curtea că părţile au posibilitatea să modifice durata termenelor de prescripţie sau a cauzelor de întrerupere, conform art. 2515 alin. (3) şi (4) C. civ.

Or, conform art. 2515 alin. (5) C. civ., dispoziţiile alin. (3) şi (4) ce reglementează posibilitatea părţilor de a modifica prin convenţie durata termenelor de prescripţie, începutul cursului termenului şi cauzele de întrerupere nu sunt aplicabile acţiunilor derivate din contractele de adeziune.

Interpretând coroborat aceste dispoziţii cu cele ale art. 1175 C. civ., rezultă că în cazul acţiunilor de orice fel derivate din contracte de adeziune, părţile nu au posibilitatea de a modifica convenţional termenul de prescripţie, cursul său ori cauzele de întrerupere.

Altfel spus, conduita prohibitivă impusă de art. 2515 alin. (5) C. civ. conferă caracter imperativ prevederilor art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ. în sensul că părţile nu pot deroga de la aceste prevederi, independent de faptul că prescripţia extinctivă guvernată de Noul C. civ. are caracter de ordine privată.

Dreptul la acţiune, ce a fost dedus judecăţii Tribunalului arbitral în dosarul nr. x/2018, mai arată recurentul, a derivat din două contracte de adeziune.

Totodată, în opinia sa, prin admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, Tribunalul arbitral a încălcat prevederile art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ. termenul de prescripţie a început să curgă la data de 03.11.2017, când a fost emis Procesul-verbal de constatare al Curţii de Conturi nr. 2678/03.11.2017.

Municipiul Bucureşti a cunoscut existenţa şi întinderea pagubei, precum şi entitatea care răspunde de repararea sa, la 03.11.2017, când a fost emis Procesul-verbal de constatare al Curţii de Conturi nr. 2678/03.11.2017,.

Astfel, termenul de prescripţie de 3 ani a început să curgă la data de 03.11.2017, urmând a se împlini la data de 03.11.2020. Prin urmare, termenul nu era împlinit la 02.05.2018 când a fost introdusă cererea de chemare în judecată, sens în care se impune respingerea excepţiei ca neîntemeiată.

In opinia recurentului, termenul de prescripţie începe să curgă la data la care reprezentantul reclamantului, respectiv Primarul General al Municipiului Bucureşti, a luat cunoştinţă că s-a produs prejudiciul prin plata nedatorată, moment care este acela al emiterii Procesului-verbal de constatare al Curţii de Conturi nr. 2678/03.11.2017, unde s-a făcut pentru prima oară vorbire despre cuantumul şi împrejurările care au determinat plata nedatorată.

Termenul de prescripţie a fost întrerupt succesiv, la data de 13.12.2017 şi 30.01.2018, iar sentinţa arbitrată încalcă prevederile imperative ale art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ.

Pe cale de consecinţă, în raport de toate aceste aspecte, se impunea respingerea ca neîntemeiată a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, aspect din care decurge nelegalitatea sentinţei arbitrale.

Solicită admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

Intimata A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii în ceea ce priveşte motivul de recurs vizând încălcarea dispoziţiilor art. 2515 alin. (5) C. civ., invocat omisso medio. Pe fondul recursului, solicită, în esenţă, respingerea acestuia.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.

Intimata A. S.R.L. a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului invocată de intimată, a admis în principiu recursul şi a acordat termen de judecată la data de 20 octombrie 2021.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Se reţine că acţiunea în anulare este un instrument juridic de realizare a unui control de legalitate asupra hotărârii arbitrale, iar controlul judecătoresc se declanşează prin mijloacele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., astfel că hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai pentru unul din motivele strict şi limitativ prevăzute de acest text de lege.

Temeiul de drept al acţiunii în anulare formulate de recurent este reprezentat de dispoziţiile art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ., potrivit căruia: "(1) Hotărârea arbitrală poate fi desfiinţată numai prin acţiune în anulare pentru unul dintre următoarele motive: h) hotărârea arbitrală încalcă ordinea publică, bunele moravuri ori dispoziţii imperative ale legii;"

Subsumat motivului de recurs întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material prevăzute de art. 2515 alin. (5) prin raportare la art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ. de către curtea de apel.

Motivul de casare prevăzut de acest art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte reţine că ceea ce interesează în analiza motivului prevăzut de art. 608 alin. (1) lit. h) C. proc. civ. este dacă norma ce se susţine a fi fost încălcată de instanţa arbitrală are caracter imperativ sau nu.

Or, norma imperativă, fie de drept substanţial, fie de drept procesual, ce ar fi trebuit încălcată de tribunalul arbitral pentru a atrage incidenţa motivului de anulare invocat, trebuia să prescrie o anumita conduită, încălcată de părţi, dar acceptată de instanţă, sau să interzică o anumită conduită, pe care tribunalul arbitral să o fi permis, ceea ce nu este cazul în speţă.

Noţiunea de ordine publică nu este identică cu cea de normă imperativă, iar bunele moravuri vizează ocrotirea unui interes general şi semnifică un ansamblu de reguli impuse de o anumită morală socială, existentă la un moment dat şi într-un anumit loc, care, în paralel cu ordinea publică, reprezintă un standard în funcţie de care sunt apreciate comportamentele umane.

În cauză, recurentul nu a făcut dovada că s-ar fi adus atingere unor dispoziţii imperative ale legii prin hotărârea arbitrală.

Prioritar, se cuvine subliniat că susţinerea recurentului potrivit căreia, în speţă, conduita prohibitivă impusă de art. 2515 alin. (5) C. civ. conferă caracter imperativ prevederilor art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ. în sensul că părţile nu pot deroga de la aceste prevederi, independent de faptul că prescripţia extinctivă guvernată de Noul C. civ. are caracter de ordine privată, invocată direct în recurs, este o chestiune care nu poate fi examinată, căci ea nu a fost supusă cenzurii şi în faţa curţii de apel, aşa încât este prezentată omisso medio; or, art. 488 alin. (2) C. proc. civ. nu permite ca instanţa de recurs să analizeze motive care nu au fost invocate şi în acţiunea în anulare.

Că este vorba de prezentarea unei critici omisso medio, este confirmată şi de considerentele sentinţei recurate, care reţine că prevederile C. civ. stabilesc şi anumite limite în care părţile pot acţiona în modificarea cazurilor de întrerupere, însă în acţiunea în anulare de faţă nu se invocă nerespectarea limitelor prevăzute de art. 2515 alin. (5) C. civ., ci modul în care arbitrul a aplicat art. 2528, 2537 pct. 4 şi 2540 C. civ.

Înalta Curte constată că reglementările legale a căror încălcare şi aplicare greşită sunt invocate prin cererea de recurs, limitate, aşa cum s-a arătat anterior, de art. 488 alin. (2) C. proc. civ., la dispoziţiile art. 2528, art. 2537 pct. 4 şi art. 2540 C. civ., nu sunt imperative, ci dispozitive, ele reglementând posibilitatea părţilor să deroge (să modifice) cauzele legale de întrerupere sau durata termenelor de prescripţie, astfel încât nu se confundă cu normele imperative ce impun o anumită conduită părţilor.

Dispoziţiile textelor de lege invocate nu au caracterul unei norme imperative, acestea neavând menirea să ocrotească un interes public, ci vizează modificarea cazurilor de întrerupere şi durata termenelor de prescripţie care, în actuala configurare de reglementare a instituţiei prescripţiei, nu pot depăşi sfera unui interes privat.

Prin urmare, în mod judicios a reţinut curtea de apel că aceste prevederi nu au caracter de dispoziţie legală imperativă, ele nefiind norme care comandă o conduită sau impun abţinerea de la o conduită, ci sunt norme dispozitive.

În plus, Înalta Curte reţine că, întrucât motivele care atrag desfiinţarea hotărârii arbitrale sunt strict şi limitativ prevăzute de lege, iar judecarea litigiului pe fond, este posibilă doar în măsura în care se constată incidenţa vreunuia dintre motivele prevăzute de art. 608 C. proc. civ., în raport de considerentele reţinute de curtea de apel, ce confirmă legala soluţie de respingere a acţiunii în anulare, criticile recurentului care vizează fondul litigiului arbitral nu vor putea fi analizate, acestea vizând aspecte de netemeinicie.

Analiza modalităţii în care instanţa arbitrală a interpretat textele legale a căror nerespectare se invocă, nu se încadrează în ipoteza încălcării ordinii publice, bunelor moravuri ori dispoziţiilor imperative ale legii, fiind, în realitate aspecte care ţin de temeinicia hotărârii arbitrale, or controlul efectuat de curtea de apel este un control de legalitate şi nu de temeinicie a hotărârii, conform art. 608 C. proc. civ.

Faptul că recurentul nu este mulţumit de soluţia pronunţată, nu are relevanţă juridică din perspectiva aplicării dispoziţiilor art. 608 lit. h) C. proc. civ., această împrejurare neputând genera o rejudecare în fapt a litigiului de către o instanţă superioară, pentru motive străine celor enumerate strict şi limitativ în dispoziţiile legale menţionate.

Faţă de cele reţinute anterior, se constată că sentinţa atacată nu este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă, motivarea curţii de apel fiind una clară, precisă şi ataşată circumstanţelor cauzei, conducând în mod logic la soluţia din dispozitiv.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi primit, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMAR GENERAL.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul MUNICIPIUL BUCUREŞTI PRIN PRIMAR GENERAL împotriva sentinţei civile nr. 6 din 28 februarie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.