Traffic accident moral damages quantification and insurer culpability for statutory penalty interest under ASF Regulation 23/2014

Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj la data de 19 aprilie 2018, reclamanţii A. şi B., au chemat în judecată pe pârâta C. S.A. şi pe intervenientul forţat D., solicitând obligarea pârâtei C. S.A. la plata în favoarea reclamantului A. a sumei de 9.925,87 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, respectiv a sumei de 400.000 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier din data de 16.10.2016; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului B. a sumei de 6.295,76 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul material, respectiv a sumei de 300.000 RON cu titlu de despăgubire pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului rutier din data de 16.10.2016; obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamanţilor E. şi B. a penalităţilor de întârziere de 0,2% pe zi din sumele indicate anterior, de la data de 20.09.2017 (data expirării celor 3 luni în care asigurătorul trebuia să răspundă la cererile de despăgubire formulate de reclamanţi) şi până la data plăţii efective şi integrale a debitelor principale, precum şi obligarea pârâtei la plata tuturor cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea din 11 octombrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a admis excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a reclamantului A., excepţie invocată de pârâta C. S.A. (având în vedere că decesul acestuia nu a survenit pe parcursul procesului, fiind decedat la 22 iulie 2017, în timp ce acţiunea a fost formulată la 19 aprilie 2018).

Prin sentinţa civilă nr. 301 din 21 februarie 2019 instanţa a admis, în parte, cererea formulată de reclamantul B. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D., şi în consecinţă a obligat pârâta să-i achite reclamantului suma de 63 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pe zi întârziere începând cu data de 20.09.2017 şi până la plata integrală a debitului, respingând cererea formulată de reclamant având ca obiect obligarea pârâtei la plata despăgubirilor morale în cuantum de 300.000 RON. S-a luat act că reclamantul şi-a exprimat intenţia de a solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

A fost respinsă totodată cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta S.C. C. S.A. şi intervenientul forţat D., ca urmare a admiterii excepţiei lipsei capacităţii procesuale de folosinţă.

Împotriva acestei soluţii, în termen legal, au decalara apel atât pârâta S.C. C. S.A. cât şi reclamantatul B..

Prin decizia civilă nr. 742, din 10 decembrie 2019, Curtea de apel Cluj, secţia a II - Civilă a admis apelurile declarate de S.C. C. S.A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 301 din 21 februarie 2019 pronunţată în dosarul nr. x/2018 al Tribunalului Specializat Cluj, pe care a schimbat-o în parte în sensul că a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 80.000 de RON cu titlu de daune morale precum şi penalităţi de 0,2% pe zi întârziere aferente sumei de 63 RON cu titlu de despăgubiri materiale şi sumei de 80.000 de RON cu titlu de daune morale, începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive şi până la data plăţii efective.

La 21 ianuarie 2020, pârâta C. S.A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin care a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel. Totodată, a solicitat desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza deciziei casate nr. 742/2019, cu consecinţa întoarcerii executării silite în conformitate cu art. 723 şi următoarele C. proc. civ., precum şi acordarea cheltuielilor de judecată aferente recursului, constând în onorariu avocaţial.

În drept, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

Din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susţinut încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile legale din C. proc. civ. ce vizează interogatoriul intervenientului forţat şi al reclamantului, art. 351 şi următoarele C. proc. civ., inclusiv art. 358 C. proc. civ., cât şi dispoziţiile art. 6 din acelaşi cod.

Astfel, arată că în privinţa interogatoriului luat intervenientului fortat D. de tribunal, instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că nu constituie probă, deoarece au valoare probatorie doar afirmaţiile părţii chemate la interogatoriu care confirmă un fapt afirmat de partea adversă, nu şi acele susţineri care produc efecte în contra adversarului în proces.

Susţine recurenta că interogatoriul poate viza doar fapte personale, după cum prevede art. 351 din C. proc. civ., iar cele relatate de intervenientul forţat F. reprezintă fapte personale.

Pe de altă parte, deşi instanţa de apel a reţinut faptul că au valoare probatorie doar afirmaţiile părţii chemate la interogatoriu care confirmă un fapt afirmat de partea adversă, nu şi acele susţineri care produc efecte în contra adversarului în proces, C. proc. civ., respectiv art. 351-358, nu face asemenea diferenţe, sens în care s-au exprimat şi opinii doctrinare.

În privinţa reclamantului B., instanţa de fond a încuviinţat administrarea probei cu interogatoriul, şi având în vedere lipsa acestuia la termenul de judecată din data de 07.02.2019, fără niciun fel de motivare în acest sens, instanţa de fond a făcut în mod corect aplicarea art. 358 din C. proc. civ.

Instanţa de apel a apreciat însă că această probă este insuficientă, contrar celor reţinute de prima instanţă, deşi lipsa reclamantului de la interogatoriu se corobora cu cele declarate de intervenientul forţat, cât şi cu poziţia recurentei-pârâte.

Astfel, instanţa de apel, deşi nu a fost instanţa de judecată care a administrat în mod nemijlocit proba cu interogatoriul intervenientului (în apel fiind administrată doar proba cu înscrisuri) a dat o interpretare distinctă decât prima instanţă acestuia, prin încălcarea art. 6 din C. proc. civ. şi prin vătămarea recurentei. Interpretarea distinctă dată de instanţa de apel, se putea face doar în situaţia în care instanţa administra în mod nemijlocit proba pentru a se lămuri în mod personal.

Prin urmare, apreciază recurenta că au fost încălcate regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv dispoziţiile legale ce vizează interogatoriul intervenientului forţat şi al reclamantului, art. 351 şi următoarele din C. proc. civ., inclusiv art. 358 şi art. 6 din acelaşi cod.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, respectiv legislaţia şi practica judiciară în domeniu, motivare care nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13, art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Întrucât chiar legea prevede faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi practica judiciară din România în domeniu, recurenta opinează în sensul că instanţa este obligată a ţine cont de practica judiciară şi, pentru a se vedea că a fost respectată această cerinţă, este necesar a se face în concret şi paralelă cu practica judiciară în domeniu.

Cu toate că instanţa de apel face trimitere la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF 23/2014 (eroare materială, pentru că despăgubirile pentru vătămare corporală sunt prevăzute la pct. 1 al art. 50 din Norma ASF 23/2014), susţine că, în concret, nu ţine cont de jurisprudenţă şi nu face trimitere la niciun alt dosar, sens în care aceasta trimitere este strict formală. Menţionează faptul că a depus la dosarul cauzei mai multe hotărâri judecătoreşti cu titlu de practică judiciară.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, care menţionează expres faptul că daunele morale se acordă în conformitate cu practica judiciară în materie din România.

De asemenea, recurenta invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014 în privinţa penalităţilor de întârziere deoarece, în speţă, nu se poate reţine existenţa unei culpe a asigurătorului în acordarea despăgubirilor, cât timp dosarul de daună nu a fost complet, iar omisiunea de a depune toate înscrisurile necesare aparţine reclamantului.

Arată că, astfel cum rezultă din documentele anexate întâmpinării în prima instanţă, intimatul-reclamant B. a formulat şi înregistrat o cerere de avizare daună şi despăgubire la data de 19.06.2017, iar recurenta a formulat un răspuns la data de 08.08.2017, deci în termenul legal de 3 luni prevăzut de art. 37 alin. (1) din Norma ASF 23/2014.

Mai arată şi faptul că, la acelaşi moment a solicitat completarea dosarului de daună cu documente eliberate de organele de poliţie/parchet care să ateste circumstanţele producerii accidentului şi vinovăţia asiguratului C., solicitare la care intimatul-reclamant nu a înţeles să răspundă.

Faţă de lipsa unui răspuns al intimatului reclamant B., recurenta arată că a revenit cu aceeaşi solicitare, şi s-a adresat inclusiv Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla, la dosar nr. x/2016, pentru comunicarea stadiului cercetărilor, cu menţiunea că informaţiile sunt necesare în vederea soluţionării dosarelor de daună privind pe intimatul-reclamant B., astfel încât este evidentă buna sa credinţă precum şi intenţia de soluţionare amiabilă.

În acest context, recurenta-pârâtă susţine că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 37 şi art. 38 din Norma ASF 23/2014, în vederea angajării răspunderii sale pentru plata penalităţilor de întârziere, deoarece şi-a îndeplinit toate obligaţiile impuse de lege.

Tot în acest sens, arată că art. 47 din Norma ASF 23/2014 prevede situaţiile şi condiţiile în care se poate soluţiona dosarul pe cale amiabilă, însă niciuna dintre aceste ipoteze nu este îndeplinită, pentru a putea fi stabilite despăgubiri pe cale amiabilă.

În aceste condiţii, recurenta-pârâtă apreciază că este incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., respectiv instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF 23/2014, fiind obligată la plata penalităţilor de întârziere din a 11-a zi de la comunicarea hotărârii definitive, deşi tot instanţa de apel reţine faptul că pârâtei nu i se poate imputa nicio culpă, iar penalităţile de întârziere au un pronunţat caracter sancţionator.

La 28 iulie 2020, intimatul-reclamant B. a depus la dosar întâmpinare, în cadrul termenului legal, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Odată cu întâmpinarea, intimatul-reclamant a formulat şi recurs incident, solicitând casarea în parte a hotărârii, în ce priveşte dispoziţia referitoare la momentul de la care curg penalizările de 0,2% pe zi de întârziere, cu trimiterea cauzei la Curtea de Apel Cluj, conform art. 497 din C. proc. civ.

Recursul incident a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocându-se greşita aplicare de către instanţa de apel a textelor de drept material din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În motivare, după o analiză a dispoziţiilor art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014 cu privire la natura juridică a penalizărilor, recurentul opinează că aceste penalizări nu reprezintă simple accesorii/dobânzi ale obligaţiei de plată a despăgubirii (obligaţie de a da), ci reprezintă sancţiuni/pedepse civile ale încălcării de către asigurători a obligaţiei de a face, constând în soluţionarea avizării de daună într-un anumit termen. Aşa stând lucrurile, penalizările intervin în momentul în care obligaţia de a face se consideră nerealizată, în cauza de faţă la momentul expirării termenului de trei luni în care asigurătorul era obligat să iasă din pasivitate într-una din modalităţile expres prevăzute.

Menţionează că nu a solicitat sancţionarea pârâtei pentru refuzul de plată a despăgubirii, ci a solicitat sancţionarea ei pentru nerespectarea termenului de trei luni în care era obligată să soluţioneze avizarea de daună, într-una din formele expres prevăzute de lege.

Este adevărat că alin. (4) al art. 37 din Norma ASF nr. 23/2014 prevede un termen de plată a despăgubirii stabilite prin hotărâre judecătorească, dar nu este imperativ ca momentul de început al curgerii penalizării să fie legat de termenul de plată a despăgubirii; în acel termen de plată asigurătorul va fi obligat la plata despăgubirii şi a penalizării aferente, indiferent de data de la care ea curge.

Totodată, arată că art. 38 din Normă nu prevede că penalităţile sunt datorate pentru nerespectarea doar a obligaţiei prevăzute la alin. (4) al art. 37, ci a tuturor obligaţiilor şi termenelor prevăzute la art. 37.

Recurentul-reclamant susţine că pârâta nu a emis, în termenul legal de trei luni, un răspuns către reclamant în sensul art. 37 alin. (1) din norma ASF; răspunsul avut în vedere de textul legal nu este cel interpretat de pârâtă în mod distorsionat; el se referă la o rezolvare a avizării de daună, nu la solicitări de completări ale dosarului; dacă reclamantul nu răspundea solicitării asigurătorului de a completa dosarul de daună ori de a furniza relaţii, acesta din urmă era îndreptăţit să refuze motivat avizarea de daună, dar nu să o lase nesoluţionată. Iar în cazul în care respingea motivat avizarea în termenul de trei luni, asigurătorul nu mai putea fi sancţionat pentru nerespectarea termenului de trei luni.

Recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la recursul incident şi răspuns la întâmpinare, prin care a invocat excepţia tardivităţii formulării recursului incident, precum şi respingerea acestuia ca nefondat; totodată, a solicitat respingerea apărărilor invocate de intimatul-reclamant ca nefondate şi admiterea recursului său astfel cum a fost formulat.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 10 martie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, s-a dispus comunicarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

În şedinţa Completului de filtru din 23 iunie 2021 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia tardivităţii formulării recursului incident, invocată de recurenta-pârâtă C. S.A. şi a admis în principiu recursul principal declarat recurenta-pârâtă şi recursul incident declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, fiind stabilit termen de judecată conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Analizând decizia atacată prin raportare la criticile formulate şi la temeiurile de drept invocate, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce succed:

Sub aspectul situaţiei de fapt se constată că instanţa de apel a reţinut că în seara zilei de 26.10.2016, în jurul orelor 20:30, în timp ce reclamantul recurent B. se deplasa spre domiciliu în comuna Vultureni, a fost accidentat de intervenientul forţat D. aflat la volanul autovehiculului marca x înmatriculat sub nr. x, care a pierdut controlul volanului, a părăsit partea carosabilă şi a intrat în coliziune cu o căruţă parcată pe partea dreaptă a drumului, în afara părţii carosabile, reclamantul fiind surprins în faţa căruţei.

În urma accidentului rutier a rezultat vătămarea corporală a reclamantului, care a suferit mai multe leziuni. Pentru evaluarea leziunilor fizice suferite, reclamantul B. a fost supus în data de 04.05.2017 unui examen medico-legal în urma căruia s-a eliberat de către Institutul de Medicină Legală Cluj-Napoca un raport de constatare medico-legala care a concluzionat că leziunile suferite de reclamant necesita un număr de 75-80 de zile de îngrijiri medicale. S-a mai concluzionat că leziunile traumatice suferite nu întrunesc caracteristicile medico-legale pentru termenii de infirmitate sau prejudiciu estetic grav şi permanent şi nu au pus în primejdie viaţa victimei.

Autovehiculul implicat în evenimentul rutier din care a rezultat vătămarea corporală a reclamantului recurent era asigurat la societatea pârâtă în baza unei poliţe de asigurare de răspundere civilă, iar la data de 19.06.2017 reclamantul a formulat o avizare de daună şi cerere de despăgubire, solicitând acordarea unor despăgubiri în cuantum de 200.000 RON pentru prejudiciul moral suferit în urma accidentului de circulaţie din data de 16.10.2016.

La data de 16.08.2017, societatea de asigurare a solicitat reclamantului să completeze dosarul de daună cu documente eliberate de organele de poliţie/parchet care să ateste circumstanţele producerii accidentului şi vinovăţia asiguratului său, iar la data de 23.10.2017, intimata societate de asigurare a revenit cu o cerere în acelaşi sens.

La data de 15.09.2017, asigurătorul a emis o adresă către Parchetul de pe lângă Judecătoria Gherla, prin care a solicitat să-i fie comunicate informaţii cu privire la stadiul cercetărilor privind lucrarea penală întocmită ca urmare a accidentului din 16.10.2016.

În dosarul asigurătorului, deschis în baza avizării de daună a reclamantului, nu au fost depuse răspunsuri ale reclamantului sau ale Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla la adresele menţionate anterior, iar reclamantul recurent nu a contestat faptul că nu a răspuns societăţii de asigurare la cele două adrese.

Abia în cursul judecării cauzei, au fost transmise la dosarul instanţei de judecată, la solicitarea acesteia, de către Judecătoria Gherla, copii de pe actele întocmite de organul de urmărire în dosarul nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Gherla.

Referitor la recursurile declarate în cauză, cu titlu prealabil se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară şi are ca obiect decizia prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi că recursul, spre deosebire de apel, care este o cale de atac ordinară şi devolutivă, este limitat numai la motivele de nelegalitate ale deciziei instanţei de apel enumerate de art. 488 din C. proc. civ., sub sancţiunea nulităţii prevăzute de art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.. În consecinţă, Curtea va reţine spre examinare numai acele critici ce pot fi încadrate în dispoziţiile art. 488 din C. proc. civ., şi care se referă strict la aspecte de nelegalitate.

În ce priveşte recursul principal formulat de pârâta C. S.A., subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., se invocă încălcarea dispoziţiilor art. 351 şi următoarele, inclusiv art. 358 din C. proc. civ., referitoare la interogatoriu, precum şi a dispoziţiilor art. 6 din acelaşi cod.

Din dezvoltarea acestui motiv de recurs Înalta Curte constată însă că recureta pârâtă este nemulţumită de faptul că, în apecierea ansamblului probator administrat în cauză, instanţa de apel a înlăturat motivat susţinerile intervenientului forţat consemnate în răspunsurile la interogatoriu şi de asemenea, nu a dat eficieţă dispoziţiilor art. 358 din C. proc. civ., în sensul dorit de recurenta pârâtă, în privinţa lipsei reclamantului la interogatoriul propus.

Criticile legate de interpretarea probelor însă sunt critici de netemeinicie şi nu de nelegalitate, or, problemele ce ţin de administrarea şi interpretarea probelor excedează limitelor controlului judiciar de legalitate ce poate fi efectuat în recurs, motiv pentru care nu pot fi analizate.

De asemenea, nu se poate reţine nici vreo încălcare a dispoziţiilor art. 6 din C. proc. civ., în condiţiile în care recurenta pârâtă, în argumentarea acestei critici, invocă faptul că instanţa de apel, în urma reevaluării probelor administrate în faţa primei instanţe, a ajuns la o concluzie total diferită faţă de aceasta în privinţa capătului de cerere având ca obiect daunele morale. Din această perspectivă, Înalta Curte subliniază faptul că, în temeiul art. 476 din C. proc. civ., ce reglementează efectul devolutiv al apelului, exercitarea acestei căi de atac provoacă o nouă judecată asupra fondului, instanţa de apel statuând atât în fapt, cât şi în drept.

În consecinţă, contrar celor susţinute de recurentă, instanţa de apel putea să reaprecieze probele administrate în faţa primei instanţe, şi să ajungă la o concluzie diferită faţă de cea la care a ajuns prima instanţă, în condiţiile în care instanţa de apel a argumentat soluţia adoptată, iar argumentele se constituie într-o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia adoptată.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta critică lipsa motivării acordării daunelor morale în raport de dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv legislaţia şi practica judiciară în domeniu.

Deşi invocat în mod formal, din dezvoltarea argumentelor recurentei nu rezultă incidenţa niciuneia din tezele reglementate de lege (inexistenţa motivării, caracterul contradictoriu al considerentelor sau numai motive străine de natura cauzei), ci doar nemulţumirea acesteia în raport cu dezlegarea dată de judecătorii din apel criticilor formulate în calea de atac.

O pretinsă încălcare sau aplicare greşită a dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 ar putea fi cercetată din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta invocând de altfel acest motiv de casare şi cu referire la textul de lege evocat.

Înalta Curte constată însă că, prin decizia ce face obiectul recursului de faţă, curtea de apel a procedat la stabilirea cuantumului daunelor morale în urma evaluării acelor criterii jurisprudenţiale în materie, pe care le-a apreciat relevante raportat la circumstanţele concrete ale speţei. De asemenea, instanţa a ţinut cont şi de consecinţele negative suportate de reclamant, în scopul aplicării corecte a principiilor echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Nu se poate reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., dedusă din neanalizarea în concret de către instanţa de apel a hotărârilor judecătoreşti depuse de recurentă cu titlu de practică judiciară, în condiţiile în care, aşa cum în mod corect a reţinut instanţa, nu există criterii precise pentru cuantificarea dunelor morale.

În aplicarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 instanţa de judecată nu trebuie să facă trimitere expresă la alte dosare, ci trebuie să analizeze în concret, diversele circumstanţe şi criterii de cuantificare a daunelor morale desprinse din parctica judiciară în materie.

În acest sens, în mod corect s-a raportat instanţa de apel la numărul de zile de spitalizare, numărul total de zile de îngrijiri medicale, la natura leziunii suferite de reclamant, împrejurarea că acesta a fost supus unei intervenţii chirurgicale complexe, durata perioadei de recuperare, în cadrul căreia reclamantul a avut o mobilitate redusă, suferinţa fizică şi psihică suportată de reclamant şi limitarea posibilităţilor de viaţă socială şi familială pe durata recuperării.

Pe de altă parte, instanţa de apel a avut în vedere şi faptul că efectele negative resimţite de reclamant în planul sănătăţii fizice, dar şi efectele de ordin psihic, inclusiv posibilitatea de a desfăşura activităţile cotidiene într-un regim normal, nu se mai resimt în prezent, acesta fiind restabilit în plan fizic şi psihic în urma evenimentului rutier din data de 26.10.2016. Totodată, instanţa a reţinut şi că actele cu caracter medical de la dosarul cauzei atestă inexistenţa unui prejudiciu estetic sau a unui prejudiciu care să poată fi încadrat în noţiunea de infirmitate, precum şi faptul că nu se poate reţine o incapacitate adaptativă cauzată de leziunile traumatice suferite de reclamant.

Având în vedere analiza punctuală făcută de instanţa de apel a diverselor împrejurări şi criterii de apreciere a daunelor morale, desprinse din practica judiciară, este evident nefondată susţinerea recurentei în sensul că trimiterea acesteia la jurisprudenţa în materie ar fi formală, sau că dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014 ar fi fost încălcate sau greşit aplicate.

Tot în dezvoltarea motivului de casare prevăzut de pct. 8 al art. 488 din C. proc. civ., recurenta pârâtă susţine şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF 23/2014 în privinţa penalităţilor de întârziere.

Nici această critică nu este fondată.

Înalta Curte subliniază faptul că soluţia instanţei e fond a fost schimbată sub acest aspect de instanţa de apel, care a înlăturat obligaţia de plată a penalităţilor stabilită în sarcina recurentei pârâte începând cu data de 20.09.2017 şi până la plata integrală a debitului, stabilind ca aceste penalităţi sa fie plătite începând cu a 11-a zi de la data comunicării hotărârii definitive şi până la data plăţii efective.

Potrivit considerentelor deciziei recurate, instanţa de apel şi-a fundamentat această soluţie tocmai pe lipsa culpei recurentei pârâte în neîndeplinirea obligaţiei de a răspunde solicitării recurentului în termenul legal.

În consecinţă, sunt lipsite de relevanţă toate argumentele recurentei în susţinerea motivului de casare privind greşita aplicare a dispoziţiilor art. 37 şi art. 38 din Norma ASF 23/2014, în condiţiile în care aceasta a fost obligată la plata penalităţilor numai în masura în care nu va respecta termenul de plata a despăgubirilor stabilite prin hotărârea judecătorească definitivă.

În ce priveşte recursul incident formulat de reclamantul B., acesta a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., susţinând că instanţa de apel a interpretat greşit dispoziţiile art. 37 şi art. 38 din Norma nr. 23/2014. Astfel, susţine recurentul că a solicitat sancţionarea pârâtei intimate pentru nerespectarea termenului de trei luni în care era obligată să soluţioneze avizarea de daună, într-una din formele expres prevăzute de lege, şi nu pentru refuzul de a plăti despăgubiri.

Aşa cum în mod corect susţine însă şi recurentul, penalizările reglementate de dispoziţiile legale invocate au şi un caracter sancţionator, astfel că societatea de asigurare va putea fi obligată la plata acestor penalizări numai dacă poate fi reţinută în sarcina sa o culpă în neîndeplinirea obligaţiei.

Potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţa de apel, "în speţă, stabilirea despăgubirilor s-a realizat în cadrul procedurii jurisdicţionale, ca efect al probatoriului administrat, în cadrul acestei proceduri verificându-se îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana intervenientului forţat, în condiţiile în care reclamantul intimat nu a depus documente în dosarul de daună care să ateste condiţiile producerii accidentului şi culpa autorului evenimentului rutier.

Deşi în mod repetat societatea de asigurare a făcut demersuri pentru completarea dosarului de daună, notificând reclamantul să depună înscrisuri doveditoare pentru fapta ilicită a asiguratului său şi culpa acestuia în producerea accidentului, reclamantul nu şi-a onorat această obligaţie, deşi depunerea acestor înscrisuri era esenţială pentru soluţionarea dosarului de daună. Ca urmare, nu se poate reţine existenţa unei culpe a asigurătorului în acordarea despăgubirilor, cât timp dosarul de daună nu a fost complet, iar omisiunea de a depune toate înscrisurile necesare îi aparţine reclamantului."

Totodată, instanţa de apel a reţinut în mod expres că în cauză "nu se poate reţine incidenţa prevederilor art. 38 raportat la art. 37 alin. (1) din Norma ASF nr. 23/2014, cât timp în dosarul de daună nu s-a emis o propunere de despăgubire/refuz de plată de către asigurător, în contextul specific în care reclamantului i-au fost solicitate documente în completarea dosarului de daună, iar acesta a omis, în mod culpabil, să le depună. Corespondenţa societăţii de asigurare cu reclamantul a fost justificată de necesitatea completării dosarului de daună, iar până la momentul depunerii înscrisurilor solicitate reclamantului societatea nu era în măsură, în mod obiectiv, să emită o propunere de despăgubire, neputându-se reţine culpa acesteia sub acest aspect."

Aşadar, contrar susţinerilor recurnetului reclamant, instanţa de apel a analizat pretinsa neîndeplinire de către societatea de asigurare pârâtă a obligaţiei de a răspunde în termen de trei luni solicitării recurentului reclamant, constatând că nu se poate reţine în sarcina acesteia vreo culpă de natură să justifice obligarea sa la plata de penalităţi sub acest aspect.

În consecinţă, soluţia instanţei de fond cu privire la data de la care pârâta poate fi obligată la plata de penalităţi a fost schimbată de instanţa de apel ca urmare a faptului că nu s-a putut reţine culpa pârâtei pentru neîndeplinirea obligaţiei de a răspunde în termenul legal, într-una din formele expres prevăzute de lege, solicitării reclamantului, şi nu pentru că instanţa de apel nu s-ar fi raportat în mod corect la conţinutul obligaţiei a cărei nerespectare a fost invocată în cauză.

Totodată, practica judiciară invocată şi depusă de recurent la dosarul cauzei, cu privire la această chestiune, este lipsită de relevanţă, câtă vreme situaţia de fapt reţinută în speţă, respectiv lipsa culpei societăţii de asigurare în respectarea obligaţiei de a formula un răspuns potrivit dispoziţiilor legale la solicitarea reclamantului, este diferită de cea reţinută în hotărârile judecătoreşti indicate.

Faţă de toate aceste considerente, se constată că nu se confirmă niciunul dintre motivele de nelegalitate instituite de prevederile art. 488 din C. proc. civ., instanţa de apel dând în mod corect eficienţă normelor de drept procedural şi material incidente speţei, hotărârea atacată fiind la adăpost de orice critică.

Prin urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu aplicarea dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., văzând şi prevederile art. 499 C. proc. civ., va respinge atât recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. cât şi recursul incident declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul principal declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Respinge ca nefondat recursul incident declarat de recurentul-reclamant B. împotriva deciziei civile nr. 742/2019 din 10 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 octombrie 2021.