Appellate award upheld: tort-based attorney-fee claim reduced to RON 300,000, limit and forum challenges rejected.
Legislator summary
AI generatedThe court annulled the plaintiff’s incidental appeal and dismissed the defendant’s principal appeal as unfounded, thereby upholding the appellate decision that had reduced the defendant’s liability for litigation costs to RON 300,000 plus RON 6,605 in related expenses; the final operative outcome is that the defendant (the losing party in the earlier underlying case) must pay those reduced cost amounts. The dispute arose from the plaintiff’s separate action, based on tort liability (arts. 1349, 1357 Civil Code) and on art. 453 Civil Procedure Code, claiming RON 785,773.45 in attorney’s fees and specialized services incurred in a prior case that the defendant had lost; the trial court had awarded the full amount, but the appellate court reduced it as excessive. On the defendant’s appeal, the High Court of Cassation and Justice rejected both procedural challenges: territorial jurisdiction lay properly with the Bucharest court under the alternative-forum rule for tort claims (arts. 107, 113(1)(9), 116 C. proc. civ.), and the three-year limitation period (art. 2517 Civil Code) began only upon final resolution of the underlying litigation, per art. 2528(1) Civil Code. The court also held that challenges to the reasonableness of the reduced cost award raise issues of fact not reviewable in cassation, citing mandatory precedent (Decision No. 3/2020, RIL).
Legislator headnote
AI generatedart. 1357 C. civ, art. 453 C. proc. civ, art. 488 C. proc. civ, art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ, art. 107 C. proc. civ, art. 107 alin. (1) C. proc. civ; Appellate award upheld: tort-based attorney-fee claim reduced to RON 300,000, limit and forum challenges rejected: In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., art. 453 C. proc. civ.
Keywords
AI generatedCited Legislation
AI generatedRelated Decisions
AI generatedFull text
Şedinţa publică din data de 20 octombrie 2021
Deliberând asupra recursurilor, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin cererea formulată la 25 noiembrie 2016 şi înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.A. - Membră a B. a solicitat obligarea pârâtei C. S.A. la plata sumei de 785.773,45 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii s-a arătat că acţiunea de chemare în judecată formulată de pârâtă împotriva reclamantei în cadrul dosarului nr. x/2011 a fost respinsă în mod irevocabil de instanţele judecătoreşti, astfel încât pârâta este obligată să suporte cheltuielile de judecată pe care reclamanta le-a efectuat în dosarul respectiv, în valoare totală de 785.773,45 RON reprezentând onorariu avocaţial şi servicii de specialitate prestate în favoarea reclamantei de către D. S.R.L..
In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi art. 1357 C. civ., art. 453 C. proc. civ.
Prin sentinţa civilă nr. 1794 din 11 mai 2017 a fost admisă excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei civile şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea uneia dintre secţiile a III, a IV-a sau a V-a ale Tribunalului Bucureşti.
La rândul său, secţia a III-a civilă a Tribunalului Bucureşti a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a Civile, prin sentinţa civilă nr. 1145/12.09.2017; conflictul negativ de competenţă intervenit a fost soluţionat prin sentinţa civilă nr. 161/8.11.2017 a Curţii de Apel Bucureşti, stabilindu-se competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a VI-a a Tribunalului Bucureşti.
Prin încheierea din 1 februarie 2018 au fost respinse ca neîntemeiate excepţiile necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti şi a prescripţiei dreptului material la acţiune, invocate de pârâtă.
Prin sentinţa civilă nr. 1071 din 12 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a fost admisă acţiunea reclamantei A. S.A. - Membră a B. şi a fost obligată pârâta C. S.A. să plătească reclamantei suma de 785.773,45 RON, reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011 şi suma de 11.463,73 RON reprezentând cheltuieli de judecată.
Pârâta C. S.A. a formulat apel împotriva încheierii pronunţate la 1 februarie 2018, prin care Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiata excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia necompetenţei sale teritoriale, şi împotriva sentinţei civile nr. 1071 din 12 aprilie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI -a civilă, în dosarul nr. x/2016.
Prin decizia civilă nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a fost respins apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva încheierii din 1 februarie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-MEMBRĂ A B., ca nefondat.
A fost admis apelul formulat de apelanta-pârâtă C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1071 din 12 aprilie 2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A.-MEMBRĂ A B..
A fost schimbată în parte sentinţa apelată, în sensul că a fost obligă pârâta la plata sumei de 300.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată efectuate în dosarul nr. x/2011.
Totodată, a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6605 RON cheltuieli de judecată.
Împotriva deciziei civile nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâtă C. S.A. a declarat recurs.
Împotriva aceleaişi decizii, reclamanta A. S.A. -MEMBRĂ A B. a formulat recurs incident.
Recurenta-pârâtă C. S.A. şi-a întemeiat recursul pe motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ. şi a solicitat admiterea recursului, în principal, casarea în totalitate a hotărârii recurate pentru lipsa de competenţă şi trimiterea cauzei instanţei competente, în speţă Tribunalului Prahova, cu consecinţa casării şi a hotărârii instanţei de fond, respectiv sentinţa civilă nr. 1071/12.04.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti şi a încheierii pronunţate la 01.02.2018, în dosarul nr. x/2016 (prin care Tribunalul Bucureşti a respins ca neîntemeiată excepţia necompetenţei sale teritoriale); în subsidiar, a solicitat casarea, în parte, a hotărârii recurate, trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de apel în ceea ce priveşte obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300.000 RON, ca urmare a greşitei soluţionări a excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune, respectiv ca urmare a aplicării greşite a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată prin prisma principiului echităţii şi al rezonabilităţii.
In argumentarea recursului, după o scurtă prezentare a situaţiei de fapt, subsumat motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta susţine, în esenţă, că prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv încălcarea competentei teritoriale a altei instanţe.
Susţine că obiectul prezentei cauze nu îl reprezintă strict cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul de instanţă, ci şi alte pretenţii, care nu pot fi asimilate cheltuielilor de judecată.
Solicită a se observa că litigiul dintre părţi priveşte drepturi şi obligaţii contractate în cadrul activităţii reclamantei, astfel că pentru stabilirea temeiniciei sumelor pretinse de reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată, urmează a se analiza dispoziţiile legale în cauză care exced unei simple aplicări a dispoziţiilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
In opinia recurentei-pârâte, solicitarea reclamantei de obligare a pârâtei la plata cheltuielilor ocazionate de un audit excede obiectului litigiului de stabilire a cheltuielilor de judecată pe cale separată, motiv pentru care este atrasă competenţa teritorială de la sediul pârâtului, respectiv Tribunalul Prahova, fiind în situaţia competenţei de la sediul pârâtului, conform dispoziţiilor art. 107 C. proc. civ.
In consecinţă, consideră că Tribunalului Prahova este instanţa competentă să soluţioneze cauza dedusă judecăţii, prin raportare la art. 107 alin. (1) C. proc. civ., conform căruia:
"Cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul".
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., apreciază că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile normelor de drept material referitoare la prescripţia extinctivă.
In opinia recurentei, dreptul material la acţiune, în ceea ce priveşte pretinsele cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, era prescris la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în raport cu art. 2.517 C. civ.
Tot subsumat motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., apreciază că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată prin prisma principiului echităţii şi al rezonabilitaţii.
Aşa cum a statuat pe acest aspect şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în dreptul intern partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli (în temeiul art. 453 C. proc. civ.) decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil.
La 1 martie 2019, A. S.A. - Membră a B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia netimbrării şi excepţia nulităţii recursului declarat de pârâta C. S.A. în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ.
In situaţia în care se va trece peste excepţia nulităţii recursului, a precizat că înţelege, în temeiul art. 491 C. proc. civ., să formuleze recurs incident.
Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus răspuns la întâmpinare.
Recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B. a formulat recurs incident, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
A solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în ceea ce priveşte obligarea societăţii C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300.000 RON, ca urmare a aplicării greşite a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată.
În argumentarea recursului incident, s-a susţinut, în esenţă, că instanţa de apel, în mod greşit, a dispus reducerea onorariului de avocat cu 354.967,28 RON, având în vedere că în chiar cuprinsul deciziei recurate se reţine că "nu se poate minimaliza amplitudinea serviciilor avocaţiale de care partea a beneficiat pe parcursul litiugiului". Deşi nu există o prevedere legală sau o formulă matematică care să stabilească cert care este valoarea optimă a onorariului în funcţie de criteriile stabilite de art. 451 alin. (2) C. proc. civ., se poate aprecia, totuşi, în baza principiului echităţii, precum şi în baza principiului rezonabilităţii.
În concordată cu principiile echităţii şi al rezonabilităţii realitatea cheltuielilor ţine de justificarea că ele au fost concepute într-o legătură strictă şi indisolubilă cu litigiul, au precedat sau au fost contemporane acestuia, fiind concepute de partea care le-a plătit ca având caracter indispensabil din perspectiva sa, spre a obţine serviciul avocatului în funcţie de calitatea acestuia, considerată ca o garanţie a succesului său.
Suma de 6.019.283,15 euro, solicitată iniţial de pârâta S.C. C. S.A. la prima instanţă de fond, precum şi diferenţa până la suma de 13.719.942,31 Euro, solicitată în apel, corespunde în realitate, unei pierderi evitate de clienta avocatului (în fapt, reclamanta A.), care "a câştigat procesul".
Raportat la valoarea obiectului cererii de chemare în judecată iniţiale, complexitatea cauzei şi durata soluţionării acesteia, la care face ample referiri în cuprinsul cererii de recurs, apreciază că onorariul avocaţial a fost redus excesiv de către instanţa de apel, nefîind respectate nici dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nici principiile generale ale dreptului.
Solicită admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în parte a deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel în ceea ce priveşte obligarea societăţii C. S.A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 300.000 RON, ca urmare a aplicării greşite a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată.
Recurenta-pârâtă C. S.A. a depus întâmpinare la recursul incident, iar reclamanta a formulat întâmpinare la recursul principal; pe fondul recursului, a solicitat respingerea acestuia.
Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.
Prin încheierea de şedinţă din data de 21 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare.
Recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. a depus punct de vedere la raport.
Prin încheierea din 23 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis excepţia nulităţii recursului incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B.; totodată, a respins excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului principal, invocate de recurenta-reclamantă; a admis în principiu recursul principal declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. şi a stabilit termen pentru soluţionarea recursurilor la data de 20 octombrie 2021, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.
Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:
În ceea ce priveşte recursul incident declarat de reclamanta A. S.A. - MEMBRĂ A B., Înalta Curte îl va anula, având în vedere că prin încheierea din 23 iunie 2021, potrivit considerentelor reţinute în cuprinsul acesteia, a fost admisă excepţia nulităţii recursului incident declarat de recurenta-reclamantă.
În ceea ce priveşte recursul pârâtei S.C. C. S.A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îl va respinge ca nefondat, reţinând următoarele:
Recurenta-pârâtă a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., texte de lege potrivit cărora casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, respectiv când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.
Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. cuprinde, cu excepţia regulilor reglementate de alte motive de casare, încălcarea oricăror reguli de procedură a căror nerespectare atrage nulitatea, indiferent dacă aceasta este condiţionată sau nu de existenţa unei vătămări, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din acelaşi cod vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept, aspecte care nu pot fi reţinute în cauză.
In argumentarea motivului de casare reglementat de pct. 5 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că obiectul prezentei cauze nu îl reprezintă strict cheltuielile de judecată ocazionate de dosarul de instanţă, ci şi alte pretenţii, care nu pot fi asimilate cheltuielilor de judecată, subliniind, totodată, că solicitarea de obligare la plata cheltuielilor ocazionate de un audit excede obiectului litigiului de stabilire a cheltuielilor de judecată pe cale separată, motiv pentru care este atrasă competenţa teritorială de la sediul pârâtului, respectiv Tribunalul Prahova, conform art. 107 C. proc. civ.
Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.
În ceea ce priveşte criticile referitoare la soluţia dată de instanţa de apel sub aspectul excepţiei necompetenţei teritoriale a Tribunalului Bucureşti, Înalta Curte constată că decizia este temeincă şi legală.
Se reţine că delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială şi că, în principiu, normele de competenţă teritorială sunt norme juridice de ordine privată, cu excepţia situaţiilor în care au fost instituite norme de competenţă teritorială exclusivă, de ordine publică.
Regula de drept comun în materia competenţei teritoriale este înscrisă în art. 107 C. proc. civ., conform căruia "cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel."
Prin urmare, regula înscrisă în art. 107 C. proc. civ. se aplică ori de câte ori nu există o dispoziţie legală care să stabilească o altă instanţă competentă din punct de vedere teritorial.
Pornind de la temeiul juridic al cererii de chemare în judecată invocat de reclamantă, respectiv răspunderea civilă delictuală şi, având în vedere că stabilirea competenţei se realizează raportat la obiectul şi cauza acesteia, astfel cum au fost prezentate de către reclamantă, în speţă sunt incidente prevederile art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ.
În aplicarea prevederilor art. 113 alin. (1) pct. 9 C. proc. civ., competenţa teritorială de soluţionare a cererilor ce izvorăsc dintr-un fapt ilicit este alternativă între instanţa domiciliului pârâtului, instanţa în circumscripţia căreia s-a săvârşit fapta ilicită şi instanţa în raza căreia s-a produs prejudiciul, toate aceste instanţe fiind deopotrivă competente să judece cauza.
Înalta Curte reţine că în conformitate cu art. 116 C. proc. civ. "Reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente.". Aşadar, în toate cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii s-a fixat în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.
Astfel, instanţa de apel, în acord cu tribunalul, în mod corect, a reţinut că, în toate situaţiile în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, aceasta se înfăţişează ca o cerere având caracter principal, şi, raportat la temeiul acţiunii, ilicitul procesual, competenţa soluţionării procesului se raportează la dispoziţiile art. 107 coroborate cu art. 113 alin. (1) pct. 9 şi 116 noul C. proc. civ.
Prin urmare, în situaţia în care cheltuielile de judecată sunt solicitate printr-o acţiune separată, temeiul acţiunii fiind răspunderea civilă delictuală, art. 1349 şi art. 1357 C. civ., competenţa soluţionării procesului se raportează la dispoziţiile art. 107 coroborate cu art. 113 alin. (1) pct. 9 şi 116 C. proc. civ.
Întrucât prezenta cauză este guvernată de norme juridice ce instituie o competenţă alternativă, iar opţiunea reclamantei a fost în sensul soluţionării cauzei la Tribunalul Bucureşti, este corectă soluţia instanţei de apel.
În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că instanţa a aplicat în mod greşit normele de drept material referitoare la prescripţia extinctivă, susţinând că, în opinia sa, dreptul material la acţiune, în ceea ce priveşte pretinsele cheltuieli de judecată efectuate de reclamantă, era prescris la momentul formulării cererii de chemare în judecată, în raport cu art. 2517 C. civ.
Răspunzând acestei critici, Înalta Curte constată că instanţa de apel a aplicat corect normele legale incidente, reţinând că tribunalul a respins în mod întemeiat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.
Astfel, potrivit art. 2517 C. civ., termenul prescripţiei este de trei ani, dacă legea nu prevede un alt termen. Aşadar, în lipsa unui termen anume prevăzut de lege, orice drept la acţiune prescriptibil extinctiv se stinge în termenul de 3 ani.
Acest termen se aplică tuturor acţiunilor personale, cu excepţia cazurilor pentru care există termene speciale de prescripţie, indiferent de izvorul concret al raportului obligaţional.
Referitor la începutul cursului prescripţiei extinctive, art. 2528 alin. (1) C. civ. prevede că prescripţia dreptului la acţiune în repararea pagubei cauzată prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât şi pe cel care răspunde de ea.
În ceea ce priveşte începutul curgerii termenului de prescripţie, legiuitorul român a legat începutul prescripţiei extinctive de naşterea dreptului la acţiune, iar nu de naşterea dreptului subiectiv material. Astfel, prescripţia dreptului la acţiunea în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită nu începe, deci, să curgă de la data când s-a produs paguba, ci de la data la care cel păgubit a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care răspunde de ea.
Înalta Curte, având în vedere pretenţia concretă dedusă judecăţii, respectiv solicitarea cheltuielilor de judecată pe cale separată, constată că se impunea aşteptarea finalizării litigiului care a generat aceste cheltuieli, neputând a se cunoaşte înainte de acest moment soluţia şi dacă partea putea pretinde acoperirea prejudiciului şi determinarea creanţei pe cale separată, aşa cum, în mod corect, au reţinut ambele instanţe devolutive.
Prin urmare, dreptul material la acţiune în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată solicitate printr-o acţiune separată se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani de la soluţionarea definitivă a litigiului care a fost sursa acestor cheltuieli, potrivit art. 2517 C. civ.
De asemenea, termenul general de prescripţie începe să curgă de la data la care reclamanta a cunoscut paguba şi pe cel care răspunde de ea, potrivit art. 2528 alin. (1) C. proc. civ.
Tot subsumat motivului de casare reglementat de pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a apreciat că hotărârea atacată a fost dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la cheltuielile de judecată prin prisma principiului echităţii şi al rezonabilitaţii.
Această critică vizând cheltuielile de judecată nu poate fi valorificată în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.
În acest context, instanţa supremă reţine incidenţa deciziei nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181/05.03.2020 în situaţia formulării unor critici referitoare la greşita aplicare a prevederilor legale care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată.
Această decizie dată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în raport cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ.
În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A.
Aşa fiind, recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B. va fi anulat, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. va fi respins ca nefondat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Anulează recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. - MEMBRĂ A B. împotriva deciziei civile nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2475 din 29 noiembrie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 20 octombrie 2021.