Inadmissibility of cassation appeal for failure to formulate valid grounds distinguishing legal error from factual re-evaluation of insurance damages.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 19.05.2016 pe rolul Judecătoriei Constanţa, reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând obligarea acesteia, în principal, la plata sumei de 281.291,56 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a autovehiculului marca x, înmatriculat cu nr. CT03RZK, începând cu data de 04.09.2014 până la data formulării acţiunii, la care se adaugă dobânda legală aferentă şi la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozitul plătit de reclamantă în perioada 2013-2015, la care se adaugă dobânda legală, iar, în subsidiar, la plata sumei reprezentând echivalentul închirierii pentru aceeaşi perioadă a unei maşini similare celei deţinute de reclamantă, la care se adaugă dobânda legală aferentă şi la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozitul plătit de reclamantă în perioada 2013-2015, la care se adaugă dobânda legală aferentă, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1350 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 10395/16.09.2016, Judecătoria Constanţa a admis excepţia necompetenţei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Constanţa, pe rolul căreia a fost înregistrat dosarul, păstrând acelaşi număr.

Prin sentinţa civilă nr. 1742/26.10.2017, Tribunalul Constanţa, secţia a II-a civilă a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

Împotriva acestei sentinţe, A. S.R.L. a declarat apel, care a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 296/31.05.2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva deciziei din apel, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin decizia civilă nr. 1731 din 15.10.2019, a admis recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 296 din 31 mai 2018, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre o nouă judecată aceleiaşi curţi de apel.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*.

Prin decizia civila nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul formulat de apelanta A. S.R.L., a fost schimbată, în tot, sentinţa apelată, în sensul că: a fost admisă, în parte, acţiunea, a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 203.911,5 RON, reprezentând lipsa de folosinţă, începând cu 04.09.2014 şi până la 19.05.2016, precum şi dobânda legală penalizatoare calculată de la data introducerii acţiunii, 19.05.2016 şi până la data plăţii efective; a fost respins, ca nefondat, capătul de cerere având ca obiect obligarea pârâtei la plata sumei de 27.840 RON, reprezentând impozitele locale auto pentru perioada 2013-2015; a fost obligată pârâta să plătească reclamantei cheltuieli de judecată efectuate în fond, în sumă de 6.183,23 RON, constând în taxa judiciară de timbru şi onorariu expert.

I. Împotriva acestei decizii, la 9 iunie 2020, a declarat recurs principal pârâta B. S.A., în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea acestuia, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată şi, în subsidiar, respingerii capătului de cerere referitor la dobânda legală, cu cheltuieli de judecată.

Autoarea căii de atac apreciază că decizia nr. 80/26.03.2020 a fost pronunţată cu încălcarea/aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 15, art. 1531 alin. (2) şi art. 1533 C. civ.

În dezvoltarea motivului de casare, referitor la respingerea în integralitate a cererii de chemare în judecată, arată că art. 1533 C. civ. reglementează limitele răspunderii debitorului în caz de neexecutare a obligaţiei sale contractuale.

Arată recurenta că, potrivit acestui text de lege "debitorul răspunde numai pentru prejudiciile pe care le-a prevăzut sau pe care putea să le prevadă ca urmare a neexecutării la momentul încheierii contractului, afară de cazul în care neexecutarea este intenţionată ori se datorează culpei grave a acestuia. Chiar şi în acest din urmă caz, daunele interese nu cuprind decât ceea ce este consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei".

Astfel, arată că, la momentul încheierii poliţei de asigurare, recurenta nu a ştiut şi nici nu avea cum să ştie că, în situaţia neacordării despăgubirii aferente acestei poliţe, reclamanta s-ar afla în imposibilitate de a-şi desfăşura activitatea, motiv pentru care recurenta nu poate fi obligată la plata lipsei de folosinţă a respectivului vehicul.

Totodată, arată că, prin decizia de casare nr. 1731/15.10.2019, ÎCCJ a reţinut, în esenţă, că există autoritate de lucru judecat cu privire la culpa B. în neexecutarea obligaţiilor sale de despăgubire, fără însă ca, nici instanţa de casare şi nici instanţele care au soluţionat dosarul nr. x/2015 (obiect pretenţii - contravaloare reparaţii auto), să fi reţinut că B. nu şi-a îndeplinit obligaţiile cu intenţie sau din culpă gravă.

Susţine recurenta că dovedirea intenţiei/culpei grave a recurentei în neexecutarea obligaţiilor sale incumbă A. S.R.L., iar această dovadă nu a fost făcută. Mai mult, chiar şi dacă ar fi fost dovedită vinovăţia recurentei, aceasta nu poate fi ţinută răspunzătoare decât pentru daunele ce reprezintă consecinţa directă şi necesară a neexecutării obligaţiei (art. 1533 ultima teză C. civ.).

Or, arată recurenta, achiziţionarea unui auto C. nou de către reclamantă nu reprezintă o consecinţă directă şi necesară a neexecutării obligaţiei de despăgubire atât timp cât avansul de 37.000 euro, achitat de reclamantă la 25.11.2014 pentru achitarea noilor vehicule, era cu mult mai mare decât suma stabilită drept despăgubire prin sentinţa pronunţată în dosarul nr. x/2015-81.016,98 RON (aprox. 17.500 euro). Practic, aflată în situaţia neacordării despăgubirii, reclamanta ar fi putut utiliza fondurile de care dispunea, cel puţin 37.000 euro) pentru reparaţia propriu-zisă a auto x cu nr. x şi nicidecum pentru achiziţionarea unui vehicul nou de clasă superioară, aflat în categoria lux - SUV C., formulând apoi cerere de chemare în judecată prin care, în fapt, să transfere în sarcina recurentei obligaţia suportării ratelor de leasing, fapt care depăşeşte sensul noţiunii de reparaţie a prejudiciului înregistrat de către asigurat ca urmare a neexecutării de către asigurător a obligaţiilor ce derivă dintr-un contract de asigurare facultativă (CASCO).

Mai arată recurenta că instanţa a nesocotit dispoziţiile art. 1531 alin. (2) teza 2 C. civ., în sensul în care, achiziţionarea auto C. nu este o cheltuială făcută de creditor într-o limită rezonabilă pentru limitarea prejudiciului ci reprezintă o veritabilă cheltuială voluptorie, faţă de valoarea auto de 77.000 euro (la care se adaugă TVA -24%).

Susţine recurenta că instanţa de apel a încălcat astfel şi dispoziţiile art. 15 C. civ. conform cărora niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv şi nerezonabil, contrar bunei-credinţe.

O altă critică a recurentei priveşte faptul că nu s-a făcut dovada prejudiciului înregistrat de către reclamantă, cu titlu de contravaloare lipsă folosinţă auto x asigurat, cât timp, încă din noiembrie 2014, reclamanta utiliza două vehicule C., iar expertiza mobiliară a determinat în mod abstract costul închirierii unui auto similar cu cel asigurat (143.994 RON/an) însă, pentru a putea fi reparat, acest prejudiciu trebuie să fie cert şi probat, respectiv reclamanta să facă dovada că a suportat efectiv costul închirierii unui autoturism în baza unui contract de închiriere.

Cu privire la dobânda legală pentru perioada 2013-2015, recurenta arată că, în condiţiile în care debitul principal este reprezentat de contravaloarea lipsei de folosinţă a unui auto (stabilită în mod abstract, fără ca intimata să fi făcut dovada achitării contravalorii închirierii unui vehicul) iar dobânda legală nu reprezintă altceva decât o lipsă de folosinţă a unei sume de bani, prin urmare, consideră recurenta că reclamanta nu a înregistrat un prejudiciu constând în daune interese moratorii, susceptibil de reparaţie, pentru că, în caz contrar, am fi în prezenţa unei duble reparaţii a prejudiciului înregistrat, fapt ce este prohibit de lege.

La 5 noiembrie 2020, recurenta-pârâtă a precizat că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante, la 21 octombrie 2020 .

La 20 noiembrie 2020, în termen legal, reclamanta A. S.RL. a formulat întâmpinare şi recurs incident.

Intimata-reclamantă nu a precizat dacă este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 2 decembrie 2020, care nu a depus răspuns la întâmpinare.

La 20 noiembrie 2020, recurenta-reclamantă a declarat recurs incident împotriva aceleiaşi decizii, prin care a solicitat fie admiterea recursului incident, casarea hotărârii atacate şi trimiterea spre o nouă judecată la instanţa de apel, fie casarea hotărârii atacate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost formulată. Cu cheltuieli de judecată.

Totodată, a precizat că recursul incident vizează exclusiv soluţia instanţei de apel care, în final, a procedat la admiterea în parte a pretenţiilor reclamantei, corespunzătoare capătului subsidiar de cerere din acţiunea introductivă.

În dezvoltarea motivului de recurs, arată recurenta-reclamantă că instanţa de apel a considerat că, întinderea prejudiciului suferit de această parte, prin neachitarea culpabilă a indemnizaţiei de reparaţii de către asigurator, trebuie raportat la chiria de plată aferentă unui autovehicul similar sau dintr-o clasă inferioară cu cel indisponibilizat. Apreciază recurenta că nu există nicio normă substanţială din materia răspunderii civile contractuale, respectiv din materia reparării integrale a prejudiciului, care să justifice neraportarea la ratele de leasing achitate de reclamantă.

Din această perspectivă, apreciază recurenta că principiul reparării integrale a prejudiciului (art. 1351 C. civ.) şi dispoziţiile referitoare la răspunderea contractuală impun obligarea părţii adverse la acoperirea lipsei de folosinţă la nivelul ratelor de leasing.

Se mai arată şi că leasingul operaţional este tot o formă de asigurare a folosinţei unui bun, exact ca şi un contract de închiriere, singura diferenţă fiind cea legată de posibilitatea obţinerii proprietăţii.

Recursul-incident a fost comunicat recurentei-pârâte la 2.12.2020, care nu a depus întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 20 aprilie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Recurenta-reclamantă a formulat un punct de vedere la raport prin care şi-a exprimat şi acordul privind soluţionarea recursului în completul de filtru, în cazul în care va fi găsit admisibil în principiu.

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului principal formulat de recurenta-pârâtă şi a recursului-incident formulat de recurenta-reclamantă, invocată din oficiu, Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

I. Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că, prin cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, deşi invocă formal o serie de dispoziţii de drept material, respectiv art. 15, art. 1531, art. 1553 C. civ., aspect care ar atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în realitate, recurenta pune în discuţie interpretarea probatoriului în vederea stabilirii gradului de culpă în executarea contractului, tinzând, totodată şi la reaprecierea cuantumului prejudiciului prin stabilirea unei alte stări de fapt decât cea reţinută de instanţa de apel.

Or, instanţa de recurs verifică doar compatibilitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, în vreme ce administrarea şi interpretarea probatoriului în vederea stabilirii situaţiei de fapt sunt atribute ale instanţelor devolutive.

Totodată, sub avanpostul prevederilor normative indicate, recurenta-pârâtă critică raţionamentul instanţei şi interpretarea probelor, fără a dezvolta adevărate critici de nelegalitate. În concret, recurenta urmăreşte stabilirea voinţei-reale a reclamantei atât la momentul achiziţionării unui autoturism C. nou, cât şi la momentul promovării acţiunii ce face obiectul prezentului dosar, precum şi a bunei sau relei credinţe cu care a acţionat reclamanta, pe de o parte în relaţia contractuală (asigurând un autoturism sport, tunat), iar pe de altă parte, la achiziţionarea în leasing a unui autoturism cu o valoare mai mare decât a autovehiculului asigurat.

Susţinerile privind acordarea dobânzii legale nu corespund unei critici de nelegalitate întrucât, în realitate, recurenta-pârâtă tinde la reaprecierea probatoriului în scopul dovedirii inexistenţei prejudiciului pretins de reclamantă.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrate, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentului cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Criticile nu pot fi încadrate din oficiu în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ., nefiind identificate nici alte motive de ordine publică ce ar putea fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-pârâtă nu s-a conformat obligaţiei reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ. coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

II. Deşi recurenta-reclamantă A. S.R.L. a indicat cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa supremă contată că, din dezvoltarea motivelor de recurs nu rezultă critici de nelegalitate care ar putea fi subsumate acestui text normativ.

Astfel, deşi a invocat nesocotirea principiului reparării integrale a prejudiciului şi, respectiv a dispoziţiilor art. 1351 C. civ., în realitate, recurenta critică raţionamentul instanţei, în sensul aprecierii probelor şi stabilirii situaţiei de fapt, fiind nemulţumită, în concret, de cuantumul prejudiciului avut în vedere de instanţa de apel.

Or, aceste aspecte vizează netemeinicia deciziei recurate, care nu poate fi analizată în calea de atac a recursului, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei faţă de soluţia instanţei de prim control judiciar.

Din examinarea dispoziţiilor imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ. reiese că instanţa de recurs are a verifica dacă motivele invocate de recurenta-reclamantă se încadrează în cazurile de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 din Cod, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal. În plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta-reclamantă nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va anula recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul principal declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 80/2020 din 26 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Constanţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Anulează recursul incident declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva aceleiaşi decizii.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.