Private territorial incompetence and ex officio invocation in negative conflict of jurisdiction

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Deliberând asupra conflictului negativ de competenţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar constată şi reţine următoarele:

Prin actiunea introdusă la 15.01.2021 reclamantul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România (B.A.A.R.) a chemat în judecată pe pârâtul A. solicitând să fie obligat să ramburseze suma de 13.255.99 RON, sumă compusă din 13.110.67 RON achitaţi către autorităţile din Italia, cu comisionul bancar aferent, 2.806,20 EUR plată şi 9.00 EUR comision bancar, 145,32 RON pentru traducerea de documente; să achite suma de 1.685,28 RON, reprezentând dobânda legală aferentă sumei de 13.110.67 RON, calculată până la 07.07.2020 inclusiv; să achite dobânda legală aferentă sumei de 13.110,67 RON, de la data formulării prezentei acţiuni şi până la data achitării, să achite suma de 431.28 RON, reprezentând T.V.A. datorată bugetului de stat la încasarea sumelor menţionate mai sus.

Prin sentinţa civilă nr. 931/27.04.2021, pronunţată de Judecătoria Băileşti s-a declinat competenţa teriorială de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Zalău.

Pentru a decide astfel, instanţa, la primul termen de judecată, a invocat excepţia de necompetenţă teritorială a Judecătoriei Băileşti, având în vedere dispoziţiile cuprinse în art. 107 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care este competentă să soluţioneze cererea de chemare în judecată instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază sau îşi are sediul pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, norma legala menţionată stabilind competenţa teritorială pentru soluţionarea acţiunii în pretenţii.

A mai reţinut instanţa că pârâtul A. are domiciliul în localitatea judeţul Sălaj, localitatea fiind în circumscripţia Judecătoriei Zalău, jud. Dolj.

În atare situatie, a făcut aplicarea art. 107 alin. (1) C. proc. civ. şi a admis excepţia invocata din oficiu, iar în conformitate cu art. 132 alin. (1) C. proc. civ., a constatat că instanţa sesizată este necompetentă teritorial să solutioneze cauza, stabilind competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Zalău.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei Zalău, sub nr. x/2021, care, prin sentinţa civilă nr. 1160 din 02 septembrie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Zalău, invocată din oficiu; a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei Judecătoriei Băileşti. Totodată, a constatat ivit un conflict negativ de competenţă între Judecătoria Băileşti şi Judecătoria Zalău, drept pentru care a suspendat din oficiu orice altă procedură cu privire la prezenta cauză şi a înaintat dosarul instanţei în drept să hotărască asupra conflictului, şi anume Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru a hotărî astfel, instanţa Judecătoriei Zalău a reţinut următoarele:

Prin cererea care formează obiectul cauzei de faţă, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului la plata unor sume de bani reprezentând despăgubiri civile.

Raportat la acest obiect al cererii de chemare în judecată, competenţa teritorială prevăzută de art. 107 C. proc. civ. este una de ordine privată, cauza având ca obiect drepturi de care părţile pot să dispună.

Întrucât aceste norme reglementează o competenţă teritorială relativă (în sensul art. 129 alin. (3) C. proc. civ., nesocotirea lor poate fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârât, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe, nu şi de către instanţă din oficiu.

Astfel, a reţinut că, în cauză, excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Băileşti a fost invocată de către instanţă, din oficiu, la primul termen de judecată, raportat la prevederile art. 107 C. proc. civ. care stabilesc competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de la domiciliul pârâtului.

Astfel, deşi era obligatorie depunerea întâmpinării, potrivit dispoziţiilor art. 208 C. proc. civ., pârâtul nu a depus întâmpinare şi nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale relative a Judecătoriei Băileşti în termenul legal, astfel că, prin prorogare legală de competenţă, instanţa competentă teritorial faţă de dispoziţiile art. 130 C. proc. civ. a devenit Judecătoria Băileşti, învestită iniţial de reclamantă.

În acest sens, prin Decizia nr. 31/2019 pronunţată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că "În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 131 din C. proc. civ., instanţa învestită prin hotărârea de declinare a competenţei poate invoca necompetenţa materială procesuală dacă instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa nu a invocat excepţia de necompetenţă în termenul legal, indiferent dacă această din urmă instanţă se declarase sau nu competentă prin încheiere interlocutorie pronunţată potrivit prevederilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ.."

În motivarea hotărârii astfel pronunţate, instanţa supremă a arătat că instanţa căreia i se declină competenţa de soluţionare a cauzei are posibilitatea de a analiza în ce măsură instanţa care şi-a declinat competenţa în favoarea sa a respectat şi prevederile legale privind condiţiile şi termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă, deoarece, în caz contrar, prevederile legale care reglementează condiţiile şi, mai ales, termenele de invocare a excepţiei de necompetenţă ar fi lipsite de orice eficienţă (par. 68).

Totodată, s-a arătat în mod expres faptul că, din interpretarea prevederilor art. 130 - 131 din C. proc. civ., rezultă că neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis. În situaţia în care instanţa de judecată iniţial necompetentă, devenită însă competentă prin neinvocarea excepţiei în termenul legal, ar fi, totuşi, considerată îndreptăţită să îşi decline competenţa către instanţa pe care o apreciază ca fiind competentă, termenul statuat de lege ar fi superfluu, deoarece declinarea competenţei realizată cu nerespectarea dispoziţiilor legale ar subzista, atât instanţa de trimitere, cât şi instanţa ierarhic superioară care va pronunţa regulatorul de competenţă fiind ţinute de această soluţie (par. 63-66).

Decizia pronunţată în recurs în interesul legii menţionată anterior şi considerentele reţinute în motivarea ei, deşi fac referire în mod expres la necompetenţa materială a instanţei, prezintă relevanţă şi în cauza de faţă sub aspectul consecinţelor neinvocării necompetenţei teritoriale de ordine privată în condiţiile prevăzute de lege.

Astfel, ţinând cont de prevederile acestei decizii, instanţa a reţinut că, atât timp cât excepţia necompetenţei teritoriale nu a fost invocată în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., respectiv, de către pârât prin întâmpinare, necompetenţa instanţei iniţial sesizate s-a acoperit definitiv, cu consecinţa pentru instanţa sesizată a definitivării competenţei de soluţionare a cauzei cu care a fost sesizată, întrucât neinvocarea în termen a excepţiei de necompetenţă are ca efect consolidarea competenţei instanţei iniţial sesizate, în condiţiile operării unei prorogări legale de competenţă sui-generis.

Înalta Curte, asupra conflictului negativ de competenţă, constată şi reţine următoarele:

Potrivit dispoziţiilor art. 133 pct. 2 C. proc. civ., există conflict negativ de competenţă când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerinţele acestui text de lege în vederea emiterii regulatorului de competenţă, Înalta Curte constată că cele două instanţe - Judecătoria Băileşti şi Judecătoria Zalău - s-au declarat deopotrivă necompetente să judece aceeaşi cauză, declinările de competenţă între instanţele sesizate sunt reciproce şi cel puţin una dintre cele două instanţe este competentă să soluţioneze cauza.

Fiind îndeplinite condiţiile anterior evocate, Înalta Curte va proceda la soluţionarea prezentului conflict negativ de competenţă prin emiterea regulatorului de competenţă.

Înalta Curte reţine că obiectul prezentului dosar îl reprezintă cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata unor sume de bani reprezentând despăgubiri civile.

Din punct de vedere al competenţei teritoriale, se constată că ambele instanţe au reţinut corect incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 107 alin. (1) C. proc. civ., care dispun că cererea de chemare în judecată se introduce la instanţa în a cărei circumscripţie domiciliază pârâtul, dacă legea nu prevede altfel, conflictul fiind generat de opiniile diferite cu privire la aplicarea dispoziţiilor art. 130 C. proc. civ. privind invocarea excepţiei de necompetenţă.

În conformitate cu dispoziţiile art. 130 C. proc. civ., excepţia necompetenţei se invocă în mod diferit, în funcţie de forma necompetenţei, respectiv de caracterul de ordine publică sau privată al normei de competenţă încălcate.

Necompetenţa este de ordine publică în situaţiile expres prevăzute de art. 129 alin. (2) C. proc. civ., respectiv când sunt încălcate normele privind competenţa generală a instanţelor judecătoreşti, competenţa materială şi competenţa teritorială exclusivă, când procesul este de competenţa unei alte instanţe de acelaşi grad şi părţile nu o pot înlătura.

În toate celelalte cazuri, art. 129 alin. (3) C. proc. civ. prevede că necompetenţă este de ordine privată.

Necompetenţa teritorială de drept comun, prevăzută de art. 107 C. proc. civ., este de ordine privată, astfel că, potrivit art. 130 alin. (3) din acelaşi cod, poate fi invocată doar de către pârât prin întâmpinare, sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu până la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe.

Or, în condiţiile în care această excepţie nu este invocată de către pârât, instanţa învestită nu o poate invoca din oficiu, aceasta rămânând competentă să soluţioneze cauza.

În speţă, se constată că pârâtul nu a invocat excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei iniţial învestite, nici prin întâmpinare, nici la primul termen de judecată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că invocarea, din oficiu, a excepţiei necompetenţei teritoriale de către Judecătoria Băileşti s-a făcut cu încălcarea dispoziţiilor art. 130 Cod proceudră civilă, în condiţiile în care dreptul de a contesta alegerea instanţei competente revenea exclusiv pârâtului, care nu a înţeles să invoce vreo excepţie.

Aşa fiind, întrucât prima instanţă învestită de către reclamant a fost Judecătoria Băileşti, aceasta devine competentă să soluţioneze cauza, fără a avea posibilitatea de a statua din oficiu asupra competenţei teritoriale invocate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., va stabili competenţa de soluţionare în favoarea Judecătoriei Băileşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­­Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Băileşti.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.