Lease arrears claim upheld; tenant's appeal annulled as inadmissible for re-litigating facts.

Şedinţa publică din data de 19 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 483 din 25 iunie 2020, Tribunalul Vaslui, secţia Civilă a admis acţiunea reclamantei A. S.R.L., prin B. S.P.R.L. şi a obligat pârâta C. S.R.L. să-i achite suma de 520.000 RON, reprezentând contravaloarea chiriei pentru perioada 23.04.2017-23.04.2018 şi 23.04.2018-23.10.2019, penalităţi de 0,1 % pe zi întârziere precum şi să-i predea bunurile menţionate în procesul-verbal de predare-primire încheiat la 03.10.2016.

Împotriva acestei sentinţe, pârâta C. S.R.L. a formulat apel prin care a solicitat admiterea apelului, anularea hotărârii instanţei de fond şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, conform dispoziţiilor art. 480 alin. (3) C. proc. civ.

Prin decizia nr. 56/2021 din 8 februarie 2021, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a respins apelul pârâtei, ca nefondat.

Împotriva deciziei din apel, pârâta C. S.R.L. a formulat recurs, solicitând, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de fond.

În dezvoltarea motivului de recurs, se arată, în esenţă, că instanţa de apel a apreciat în mod greşit atât situaţia de fapt raportată la normele de drept material incidente acesteia, cât şi probatoriul esenţial în cauză.

Cu privire la aplicabilitatea depozitului necesar, apreciază autoarea căii de atac că, instanţa de apel a omis să cerceteze dovezile depuse la dosarul cauzei, dovezi din care rezultă fără dubiu existenţa depozitului necesar. Totodată, arată că instanţa de apel a omis să cerceteze şi dovezile privind plata contractului.

În continuare, recurenta evocă conţinutul procesului-verbal de control nr. x/13.07.2016 al Comisiei Naţionale pentru Controlul Activităţilor Nucleare, din care rezultă, în esenţă, că reclamanta deţine computerul tomograf în discuţie, situat la adresa bunului imobil ce face obiectul contractului de locaţiune dintre pârâtă şi D. S.R.L. Vaslui.

Învederează recurenta că a depus la dosar şi adresa nr. x/25.06.2019 din care rezultă că bunul este nefuncţional, contractul de închiriere nr. x/30.01.2015 din care rezultă preţul locaţiunii, notificarea nr. x/17.11.2015.

Prin urmare, susţine că motivele instanţei de apel nu ar putea fi susţinute, în raport de probatoriul ce a fost administrat în cauză şi neobservat între înscrisurile depuse la dosar, sens în care redă, în extras, considerentele instanţei de apel.

Mai arată recurenta că, în timpul cercetării judecătoreşti, au fost depuse la dosar şi alte înscrisuri, neobservate de către instanţa de apel, printre care, o notificare adresată de D. către reclamantă, prin care i se pune în vedere acesteia din urmă să elibereze spaţiul şi să achite chiria în cuantum de 126.004,78 RON; copie cerere de chemare în judecată dosar nr. x/2013 - cauză ce a vizat denunţarea contractului de locaţiune încheiat între A. şi D.; extras din Buletinul Procedurilor de Insolvenţă nr. 11417/23.06.2015 prin care comitetul creditorilor A. S.R.L. Vaslui denunţă contractul de închiriere nr. x/08.2013 încheiat între D. şi A. S.R.L. şi aprobă denunţarea contractului de comodat nr. x/06.04.2015 încheiat între C. şi A.; contract de închiriere nr. x/14.06.2017 încheiat între D. şi A.; contract de închiriere nr. x/08.08.2013 încheiat între D. şi A.; notificare D. către reclamanta B. S.P.R.L (administrator judiciar al A.) de predare a spaţiului şi de plată a chiriilor restante. Menţionează recurenta că plăteşte chirie pentru acest spaţiu către D., deşi parte din acesta nu poate fi folosit ca urmare a faptului că reclamanta nu şi-a ridicat bunurile; corespondenţă între D. şi reclamanta B. S.P.R.L (administrator judiciar al A.) ce priveşte evacuarea spaţiului, plata chiriilor restante.

Conchide recurenta că raportul juridic dintre reclamantă şi recurentă este reglementat de instituţia depozitului necesar (potrivit art. 2124 alin. (1) C. civ.), o varietate a contractului de depozit. Prin urmare, arată că izvorul contractului de depozit este legal, fiind născute drepturi şi obligaţii specifice conform depozitului şi devenind aplicabile dispoziţiile art. 2106 alin. (2) C. civ., caz în care remuneraţia urmează a fi stabilită de instanţa de judecată în raport de serviciile de depozitare prestate.

Mai arată că raportul juridic născut între recurentă şi reclamantă este unul de creanţă, în care reclamanta datorează recurentei o parte din suma ce reprezintă preţul locaţiunii pe care aceasta din urmă o plăteşte proprietarului spaţiului.

Se mai susţine că raportul juridic obligaţional dedus judecăţii implică atât relaţia de creanţă bazată pe contractul de locaţiune dintre părţile litigante, cât şi relaţia juridică dintre părţile litigante şi terţul D., între părţi stingându-se creanţele prin compensare, plata locaţiunii fiind compensată în mare măsură cu plata depozitului necesar.

Apreciază că instanţa de fond ar fi trebuit să stabilească pe baza unei expertize preţuitoare/contabile atât cuantumul depozitului conform dispoziţiilor art. 2106 alin. (2) C. civ., cât şi suma ce a mai rămas de achitat/dacă a mai rămas de achitat în funcţie de plăţile făcute.

Prin urmare, învederează că nu poate fi susţinut că bunul a fost a fost încredinţat recurentei sub constrângerea unei împrejurări care făcea cu neputinţă alegerea persoanei depozitarului, computerul tomograf E., seria x/2010, bun ce aparţine reclamantei intimate A. S.R.L. fiind imobilizat din anul 2015 în spaţiul pentru care plăteşte chirie, spaţiu aparţinând D. S.R.L. Vaslui.

Sub acest aspect consideră că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanţa de apel aplicând greşit normele de drept material, norme ce privesc instituţia depozitului necesar, hotărârea trebuind casată.

Cu privire la întinderea prejudiciului rezultat din neexecutarea contractului de locaţiune susţine că instanţa de apel nu a depus minime diligente pentru a observa că recurenta a plătit toate facturile emise de reclamanta A. S.R.L., nefiind observate nici plăţile pe care recurenta le-a efectuat în timpul judecării cauzei în apel, plăţi despre care consideră că ar fi trebuit să genereze măcar o diminuare a sumei pentru care s-a formulat cererea de chemare în judecată.

În continuare, recurenta prezintă o situaţie a relaţiilor contractuale dintre părţi şi a obligaţiilor de plată ce rezultă din acestea. Arată că facturile emise de intimata-reclamantă către recurentă au fost plătite integral, aşa cum rezultă din dovezile de la dosarul cauzei, însă pentru suma de 227.500 RON nu au fost emise facturi fiscale, prin urmare, neputând fi efectuate plăţi de către recurentă.

Apreciază că instanţa de apel nu a efectuat un calcul propriu şi a menţinut suma din cererea de chemare în judecată. Totodată, considerentul instanţei de apel prin care a reţinut că extrasele de cont depuse de recurentă în calea de atac nu fac dovada stingerii debitelor izvorâte din neplata chiriei încalcă dispoziţiile art. 1270 alin. (1) C. civ. şi art. 1776 lit. b) din acelaşi cod.

Arată autoarea căii de atac că aceste plăţi au fost făcute pentru stingerea datoriilor reprezentând chirie, sens în care invocă art. 1507 C. civ. privind imputaţia plăţii.

Recursul a fost comunicat intimatei-reclamante la 14.05.2021, care a formulat întâmpinare, prin care prin care a invocat excepţia netimbrării recursului, excepţia inadmisibilităţii acestuia raportat la greşita invocare a motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. iar, pe fond, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte, care nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Analizând, cu prioritate, excepţia nulităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu titlu preliminar, se reţine că, prin întâmpinarea depusă la dosar, intimata-pârâtă a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de recurs, raportat la greşita invocare a motivului de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În şedinţa publică din 19 octombrie 2021, Înalta Curte, faţă de argumentele aduse în sprijinul excepţiei inadmisibilităţii, a calificat excepţia invocată de intimată prin întâmpinare, ca fiind excepţia de nulitate a recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură şi va proceda la analiza acesteia, astfel cum a fost calificată de instanţă.

Potrivit art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., "cererea de recurs va cuprinde următoarele menţiuni: motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat", iar potrivit art. 486 alin. (3) teza I din acelaşi act normativ, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e, precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii".

Totodată, potrivit art. 489 alin. (2) C. proc. civ., "aceeaşi sancţiune intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488".

Din analiza coroborată a dispoziţiilor legale anterior evocate rezultă că cererea de recurs trebuie să cuprindă motivele de nelegalitate pe care se întemeiază şi dezvoltarea acestora, astfel încât să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Aşadar, neîncadrarea criticilor în motivele de casare prevăzute limitativ de legea procesual civilă, precum şi formularea acestora cu depăşirea termenului legal sunt sancţionate cu anularea recursului.

Soluţia la care s-a oprit legiuitorul se explică prin aceea că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, în care se examinează numai conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, astfel cum rezultă din dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin cererea de recurs nu au fost dezvoltate critici de nelegalitate care să poată fi încadrate în motivele de casare prevăzute limitativ de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, prin motivele invocate, recurenta-pârâtă urmăreşte reanalizarea situaţiei de fapt prin readministrarea probatoriului, pentru a se stabili, aşa cum susţine chiar recurenta, că situaţia dintre părţi a fost una specifică depozitului necesar.

Or, stabilirea situaţiei de fapt intră în atribuţia exclusivă a instanţelor devolutive, în urma evaluării probelor administrate în cauză, respectiv contractul de închiriere şi restul înscrisurilor depuse de părţi în probaţiune.

Controlul judiciar realizat în calea extraordinară de atac a recursului este limitat la verificarea legalităţii hotărârii recurate, neputând fi repusă în discuţie evaluarea probelor administrate în cauză.

Prin urmare, dispoziţiile art. 2106, art. 2124, art. 1270., art. 1507 şi art. 1776 C. civ. au fost invocate formal, de vreme ce recurenta nu arată modalitatea greşită în care instanţa de apel a aplicat aceste dispoziţii, ci se cantonează în a dezvolta considerente cu privire la interpretarea probatoriului de către instanţa de apel, urmărind, în esenţă, prin devoluarea integrală a fondului, să demonstreze că raporturile juridice complexe dintre părţi şi D. S.R.L., precum şi situaţia juridică a reclamantei, se constituie într-o "împrejurare neprevăzută", care ar atrage incidenţa instituţiei depozitului necesar.

Însă legea recunoaşte doar dublul grad de jurisdicţie şi căile extraordinare de atac, nu şi al treilea grad de jurisdicţie devolutiv.

De altfel, se constată că aceleaşi susţineri au fost făcute integral şi în faţa instanţei de apel. Faptul că prima instanţă de control judiciar a confirmat soluţia primei instanţe, în dezacord cu opinia recurentei, nu atrage casarea unei hotărâri, în lipsa incidenţei unuia dintre motivele de casare prevăzute în mod limitativ de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Cu privire la prejudiciu, departe de a dezvolta o critică de nelegalitate, recurenta critică, în realitate, aprecierea de către instanţa de apel a probei cu înscrisuri, respectiv extrasele de cont, în scopul demonstrării unei alte situaţii de fapt decât cea reţinută în cauză, anume achitarea tuturor facturilor emise de reclamantă reprezentând chirie.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

Se reţine că recursul este o cale nedevolutivă de atac în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Totodată, criticile referitoare la omisiunea instanţei de apel de a ordona o expertiză contabilă nu pot fi primite, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 254 alin. (6) C. proc. civ., "părţile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanţei de a ordona din oficiu probe pe care ele însele nu le-au propus şi administrat în condiţiile legii".

În speţă, instanţa supremă reţine, pentru argumentele pe care le-a expus, că susţinerile din memoriul de recurs nu au aptitudinea de a reprezenta critici de nelegalitate şi nici nu pot fi încadrate în vreunul din motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. fiind invocate exclusiv formal.

Criticile nu pot fi încadrate nici din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din acelaşi cod şi, în plus, nu au fost identificate nici alte motive de ordine publică care să poată fi ridicate din oficiu.

În considerarea celor ce preced, văzând că recurenta nu a formulat critici care să poată fi subsumate motivelor de recurs reglementate de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., în temeiul art. 486 alin. (1) lit. d) şi alin. (3), raportat la art. 489 alin. (2) şi 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte va admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L. şi, în consecinţă, va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 56/2021 din 8 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia nulităţii recursului, invocată de intimata A. S.R.L., prin lichidator judiciar B. S.P.R.L.

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei nr. 56/2021 din 8 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 19 octombrie 2021.