Negative jurisdictional conflict resolved: wage discrimination claims by auxiliary court staff assigned to Brașov Tribunal.

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, secţia I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E.; F., G., H., I., J., K., L., M.,N., O., P., Q., au chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Public- Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării, solicitând următoarele:

1.recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu personalul auxiliar de specialitate din cadrul Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Bucureşti, Curţii de Apel Târgu Mureş şi Curţii de Apel Ploieşti, personal ce beneficiază de sporuri în procent de 45%, care depăşeşte limita prevăzută de art. 25 din Legea nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, mod de calcul recunoscut ca fiind corect de către Ministerul Muncii şi Justiţiei Sociale prin adresa nr. x/28.02.2018 şi agreat de reprezentanţii Curţii de Conturi a României, în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate, dar care nu a fost aplicat şi la nivelul maxim prevăzut pentru anul 2022;

2.uniformizarea modului de calcul al salariilor pentru desfăşurarea activităţii în aceleaşi condiţii de vechime în muncă şi în funcţie conform deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie numărul 23/2016 - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de Drept cu data de 01.01.2018 în ceea ce priveşte cuantumul sporurilor aplicate în baza Legii nr. 153/2017

3.repararea prejudiciului produs prin acţiunea pârâţilor până la data încetării stării de discriminare constând în plata diferenţei dintre suma care i s-a plătit efectiv şi suma care ar fi trebuit să se plătească fiecăruia conform salariului brut lunar, prin luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei brute lunare precum şi a cuantumului sporurilor de risc şi suprasolicitare neuropsihică, a sporului de confidenţialitate şi a sporului pentru condiţii deosebite de muncă cuvenite, astfel cum au fost stabilite Ia nivel de către Curtea de Apel Bacău, Curtea de Apel Bucureşti şi Curtea de Apel Ploieşti.

4.obligarea pârâţilor Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Braşov, Parchetul de pe lângă Judecătoria Braşov la plata sumelor reprezentând aceste diferenţe pentru perioada 1 ianuarie 2018 - viitor;

5.actualizarea sumelor stabilite mai sus cu indicele de inflaţie stabilit de Institutul Naţional de Statistică şi prin aplicarea dobânzii legale penalizatoare pentru executarea cu întârziere a acestor obligaţii de plată privind diferenţele de drepturi salariale, calculate începând cu data scadenţei plăţii sumelor ce ar fi trebuit să fie achitate reclamanţilor (datele Ia care s-au efectuat plăţile indemnizaţiilor reclamanţilor) până la plata efectivă a sumelor cuvenite solicitate anterior.

Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 407 din data de 14.02.2021 a admis excepţia de necompetenţă teritorială şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov.

Pentru a pronunţa această soluţie, s-a reţinut, în esenţă, că având în vedere faptul că cererea de chemare în judecată obiect al prezentului dosar nu este de competenţa instanţei pe lângă care funcţionează parchetul la care îşi desfăşoară activitatea reclamanţii şi nici de competenţa unei instanţe inferioare acesteia, tribunalul a constatat că nu operează, în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, prorogarea de competenţă instituită de art. 127 din C. proc. civ.

În aceste condiţii, devin incidente prevederile de drept comun, astfel încât tribunalul competent este în cel în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă reclamantul, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii coroborat cu art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Tribunalul Braşov, secţia I civilă prin sentinţa civilă nr. 1052/MAS din 23 iunie 2021 a admis excepţia necompetentei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a înaintat cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În argumentarea acestei hotărâri, instanţa a reţinut, în esenţă, că reclamanţii au calitatea de personal auxiliar de specialitate în cadrul parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov şi nu sunt incidente dispoziţiile de drept comun, ci dispoziţiile art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă şi Tribunalul Braşov, secţia I civilă, care se declară reciproc necompetente în a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 136 alin. (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalul Braşov, secţia I civilă, competenţa de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Prezentul litigiu are natura juridică a unui litigiu de muncă, întrucât reclamantele solicită în contradictoriu cu pârâţii obligarea acestora din urmă la plata unor drepturi băneşti despre care afirmă că le-ar fi datorate cu titlu de drepturi salariale.

Dreptul comun pentru soluţionarea conflictelor de muncă este reglementat de dispoziţiile art. 248-253 din Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 privind dialogul social.

Art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social prevede că "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul", iar art. 216 din acelaşi act normativ stipulează că:"Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu cele din C. proc. civ..".

Potrivit art. 127 alin. (1) C. proc. civ., astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 310/2018, "dacă un judecător are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, va sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa la care îşi desfăşoară activitatea", iar potrivit alin. (2), "în cazul în care cererea se introduce împotriva unui judecător care ar fi de competenţa instanţei la care îşi acesta îşi desfăşoară activitatea sau a unei instanţe inferioare acesteia, reclamantul poate sesiza una dintre instanţele judecătoreşti de acelaşi grad aflate în circumscripţia oricăreia dintre curţile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripţie se află instanţa care ar fi fost competentă, potrivit legii."

Conform art. 127 alin. (21) C. proc. civ., dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi în ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau pârât, după caz, iar alin. (3) al aceluiaşi articol prevede că dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică în mod corespunzător şi grefierilor.

Se reţine că Legea nr. 310/2018 a modificat dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ. prin extinderea sferei de aplicare a textului legal, în sensul că este incidentă competenţa facultativă nu numai atunci când magistratul are calitatea de reclamant într-o cerere de competenţa instanţei la care îşi desfăşoară activitatea, ci şi atunci când cererea este de competenţa unei instanţe inferioare celei la care magistratul îşi desfăşoară activitatea, dispoziţiile aplicându-se în mod corespunzător şi grefierilor.

În speţă, reclamanţii fac parte din personalul auxiliar din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Braşov, iar competenţa aparţine, potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011, tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă.

Prin urmare, având în vedere că reclamanţii nu îşi desfăşoară activitatea la instanţa competentă să soluţioneze cauza sau la o instanţă inferioară acesteia, în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art. 127 alin. (1) C. proc. civ.

În aceeaşi ordine de idei, în speţă nu este aplicabilă nici teza prevăzută de art. 127 alin. (2)^1 C. proc. civ., întrucât aceasta are în vedere numai ipoteza în care o instanţă de judecată are calitatea de reclamant sau de pârât, iar în această pricină pârâţii sunt parchete de pe lângă instanţe.

Dispoziţia legală mai sus amintită nu se aplică prin asemănare şi parchetelor de pe lângă instanţe, în lipsa unei reglementări exprese în acest sens.

Este de subliniat faptul că dispoziţiile art. 127 C. proc. civ., privind competenţa facultativă, sunt norme juridice de excepţie, motiv pentru care sunt de strictă interpretare şi bineînţeles nu pot fi extinse prin analogie (operaţiune interzisă de art. 10 C. civ.).

O interpretare aşa-zis extensivă a textului de lege aflat în discuţie echivalează cu adăugarea la lege, operaţiune prohibită de art. 5 alin. (4) din C. proc. civ.

Raportat la toate aceste considerente, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, căruia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecăţii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Braşov, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2021.