Contractual suspension of works: Liability for damages and penalties under firm-price construction contracts

Şedinţa publică din data de 14 octombrie 2021

Asupra recursurilor civile de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.A. Iaşi a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.R.L. şi a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligată pârâta la plata sumei de 289.823,28 RON cu titlu de costuri suplimentare cauzate reclamantei ca urmare a solicitărilor de întrerupere a executării lucrărilor precum şi cele generate de modificările aduse proiectului iniţial, suma de 155.924,92 RON reprezentând penalităţi contractuale de întârziere de 0,2 % calculate la suma de 289.823,28 RON de la data de 1 august 2012 şi până la data introducerii acţiunii 26 aprilie 2013 precum şi penalităţi de întârziere de 0,2 % pentru fiecare zi în privinţa sumei de 289.823,28 RON începând cu data de 27 aprilie 2013 şi până la achitarea efectivă a sumei datorate, 10.000 RON cu titlu de garanţie de bună execuţie - retrasă de către pârâtă în mod abuziv, suma de 230,62 RON cu titlu de dobândă legală aferentă sumei de 10.000 RON, dobândă calculată începând cu data de 26 ianuarie 2013 şi până la data introducerii acţiunii, 26 aprilie 2013, precum şi la plata dobânzii legale aferente sumei de 10.000 RON în continuare începând cu data de 27 aprilie 2013 şi până la data restituirii efective a sumei de 10.000 RON şi plata cheltuielilor de judecată.

B. Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa nr. 217 din 25 februarie 2016, Tribunalul Iaşi, secţia a II-a civilă - contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia tardivităţii modificării acţiunii; a admis în parte acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. Iaşi în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.R.L.; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 84.925,91 RON cheltuieli suplimentare şi suma de 130.781 RON cheltuieli suplimentare; a obligat pârâta să plătească reclamantei penalităţi de întârziere în cuantum de 116.049,29 RON calculate la suma de 215.705 RON, de la data de 1 august 2012 şi până la data de 26 aprilie 2013 şi în continuare se vor calcula penalităţi de întârziere de 0,2 % de la data de 27 aprilie 2013 şi până la plata efectivă; a respins ca rămas fără obiect capătul de cerere privind achitarea sumei de 10.000 RON; a obligat pârâta să achite reclamantei dobânda legală aferentă sumei de 10.000 RON, în cuantum de 1.285,55 RON calculată pentru perioada 26 ianuarie 2012 şi până la data de 1 iulie 2014; a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 23.486,5 RON cheltuieli de judecată din care suma de 18.600 onorariul de expert şi suma de 4.886,5 RON taxă judiciară de timbru.

C. Calea de atac împotriva hotărâri primei instanţe.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta S.C. B. S.R.L., criticând-o pentru netemeinicie, precum şi reclamanta S.C. A. S.A.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia nr. 588 din 26 septembrie 2017, Curtea de Apel Iaşi, secţia Civilă a admis apelul declarat de S.C. B. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa civilă nr. 217 din 25 februarie 2016 pronunţată de Tribunalul Iaşi; a respins cererea formulată de către S.C. A. S.A. privind obligarea S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 130.781 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare şi a sumei de 70.359,19 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente acestei sume, de la data de 1 august 2012 şi până la data de 26 aprilie 2013, precum şi în continuare; a păstrat dispoziţia referitoare la plata sumei de 84.925 RON, reprezentând contravaloarea orelor suplimentare şi a sumei de 45.690,1 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente acestei sume, de la 1 august 2012 şi până la data de 26 aprilie 2013, precum şi în continuare; a păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei care nu contravin deciziei; a respins apelul declarat de S.C. A. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe; a obligat S.C. A. S.A. să plătească S.C. B. S.R.L., suma de 3.561 RON, cheltuieli de judecată.

E. Considerentele instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel Iaşi a reţinut în esenţă următoarele.

S-a invocat necompetenţa funcţională a completului învestit cu soluţionarea cauzei în primă instanţă, motivat de faptul că litigiul a fost caracterizat în mod greşit, ca un litigiu între profesionişti, în realitate acestuia fiindu-i aplicabile dispoziţiile O.U.G. nr. 34/2006.

Prin decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ca regulator de competenţă nr. 872 din 7 martie 2017 s-a stabilit că litigiul este un litigiu între profesionişti.

Hotărârea apelată a fost redactată cu respectarea exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Prima instanţă s-a pronunţat în limitele învestirii instanţei prin cererea de chemare în judecată.

Contrar susţinerilor apelantei-pârâte, prima instanţă nu a procedat la o modificare a obiectului acţiunii, care este obligarea pârâtei la plata unor sume de bani, examinarea susţinerilor şi apărărilor părţilor, evaluarea probatoriilor fiind raportate la acest obiect.

Împrejurarea că, în practicaua hotărârii şi anterior, în încheierile de şedinţă este menţionat obiectul cauzei ca fiind obligaţie de a face, nu este de natură a duce la nulitatea hotărârii, deoarece în mod evident prin aceasta nu s-a produs nicio vătămare pârâtei, de natură a fi sancţionată, aspectul invocat putând fi circumscris eventual unei erori materiale.

Reclamanta a susţinut că pe parcursul derulării contractului încheiat, proiectul iniţial a suferit modificări semnificative concretizate în lucrări suplimentare de dificultate sporită, care au necesitat mărirea timpului de lucru şi folosirea unui personal cu o calificare superioară, ceea ce a însemnat costuri suplimentare cu manopera.

Raportat la susţinerile părţilor şi probatoriul administrat în cauză, Curtea a constatat că proiectul iniţial al obiectivului a suferit modificări care au necesitat lucrări suplimentare, fapt recunoscut de pârâtă.

Împrejurarea că expertul C. a concluzionat că, pentru lucrările efectuate se impunea plata unei manopere mai mari decât cea stabilită de părţi prin contract nu este suficientă pentru obligarea pârâtei, cum greşit a stabilit prima instanţă, atâta timp cât reclamantul nu a dovedit că a folosit alt personal decât cel de carte dispunea şi că, în această din urmă situaţie, ar fi plătit o manoperă superioară celei stabilite prin contract.

Curtea a constatat că în cauză s-a dovedit că din cauza conduitei pârâtei care a impus reclamantei întreruperea lucrărilor, în afara situaţiilor prevăzute în contractul asumat de părţi, s-au înregistrat 369 de ore de întârziere, ceea ce a creat reclamantei un prejudiciu constând în achitarea contravalorii drepturilor salariale personalului ce ar fi trebuit să desfăşoare activitate în acest interval.

Nu se poate reţine critica pârâtei-apelante în sensul că întreruperea activităţii îşi are temeiul în prevederile art. 6.10, 6.17, 8.9 şi 2.2.1, atâta timp cât aceste prevederi contractuale se referă la anumite obligaţii asumate de antreprenor, iar pârâta nu a invocat în cererile de întrerupere a executării lucrărilor adresate reclamantei, că solicită acest fapt motivat de încălcarea vreunei obligaţii a acesteia şi cuprinsă în vreuna din clauzele sus menţionate.

Pârâta, în mod nejustificat şi cu încălcarea obligaţiilor asumate, a impus reclamantei întreruperea executării lucrărilor, pentru cauze neautorizate prin contract, astfel că este ţinută la repararea prejudiciului cauzat, care a fost corect stabilit de instanţă ca reprezentând contravaloarea drepturilor salariale achitate de reclamantă personalului său pe perioada în care, din culpa pârâtei, nu şi-a putut desfăşura activitatea, precum şi penalităţile de întârziere datorate şi calculate în temeiul art. 16.2 şi 16.5 din contract.

Cuantificarea prejudiciului nu se poate stabili decât în raport de preţul stabilit de părţi prin contract şi de penalităţile aferente, stabilite în acelaşi cadru.

În mod corect instanţa de fond a aplicat dispoziţiile art. 451 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. şi nu a inclus în cheltuielile de judecată la care a fost obligată pârâta, onorariul pe care reclamanta l-a plătit pentru expertul consultant desemnat de aceasta, în cuantum de 4.000 RON, deoarece concluziile acestuia nu au fost utile la soluţionarea cauzei în raport de circumstanţele acesteia.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi au declarat recurs ambele părţi.

Pârâta S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Hotărârea s-a dat cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii - art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

Contractul de lucrări dintre părţi a fost încheiat în temeiul O.U.G. nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 337/2006.

Există două impedimente legale pe care instanţa a omis să le analizeze: lipsa competenţei de soluţionare a fondului cauzei de către completul învestit pentru a soluţiona neînţelegeri între profesionişti şi lipsa procedurii prealabile privind solicitarea de despăgubiri în baza unui contract administrativ.

Instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti - art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Deşi instanţele care au soluţionat fondul şi apelul au reţinut că valoarea contractului este fermă, prin hotărârea pronunţată au modificat această valoare, aşa cum a fost consemnată expres, negociată şi agreată de părţi.

Instanţele nu au putut trece peste ceea ce părţile au convenit prin contract decât prin exces de putere.

Deşi a fost admis apelul, instanţa a apreciat că judecătorul fondului nu trebuie să răspundă în mod explicit tuturor argumentelor invocate de părţi, încălcând în acest mod, principiul disponibilităţii părţilor.

Hotărârea cuprinde motive contradictorii - art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Instanţa de apel afirmă că nu se poate reţine critica pârâtei - apelante în sensul că întreruperea activităţii îşi are temeiul în prevederile art. 6.10, 6.17, 8.9 şi 2.2.1, atât timp cât aceste prevederi contractuale se referă la anumite obligaţii asumate de antreprenor. Este contradictorie şi exprimarea şi logica instanţei, căci tocmai despre asta este vorba în prezenta cauză: antreprenorul şi-a asumat prin contract obligaţia de a accepta întreruperea lucrărilor oricând la cererea beneficiarului şi, cu atât mai mult, atunci când liniştea vecinilor (E.) este ameninţată.

Instanţa precizează că pârâta, în mod nejustificat şi cu încălcarea obligaţiilor asumate, a impus reclamantei întreruperea lucrărilor. Această remarcă este contradictorie, fiind în dezacord cu tot probatoriul administrat: pârâta şi-a rezervat prin clauze contractuale explicite dreptul de a solicita întreruperea lucrărilor, iar reclamanta şi-a asumat obligaţia de a efectua lucrările în limitele valorii contractate, cu asumarea perioadelor de întrerupere.

Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material - art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Reclamanta a solicitat plata unui număr de ore suplimentare, ore pentru care pârâta a avut nevoie de asigurarea liniştii la locul executării lucrării.

Faţă de solicitarea de obligare a pârâtei la plata sumei de 175.878,74 RON, modificată la termenul de depunere a concluziilor în sensul acceptării cuantumului indicat de expertul parte, recurenta apreciază că această sumă este nedatorată.

Situaţiile de suspendare a executării lucrărilor în ipoteza nevoii de asigurare a liniştii au fost prevăzute şi reglementate între părţile contractante înlătură orice formă de răspundere a pârâtei.

Art. 1353 C. civ. stabileşte expres: cel care cauzează un prejudiciu prin chiar exerciţiul drepturilor sale nu este obligat să îl repare, cu excepţia cazului în care dreptul este exercitat abuziv.

Pe tot parcursul execuţiei lucrărilor, E., vecin cu S.C. B. S.R.L., a întrerupt doar de două ori lucrările, datorită trepidaţiilor exagerate generate de lucrările realizate de reclamant, ceea ce nu poate fi calificată drept o exercitare abuzivă a unui drept din contract.

Nu s-a respectat procedura de angajare a plăţilor pentru a justifica penalităţi în procentul indicat prin contract, astfel că obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere este neîntemeiată.

Sumele pretinse de reclamantă şi acordate de instanţă nu sunt sume incluse în certificate de plată, în condiţiile prevederilor art. 16.4 din contract. Se puteau acorda penalităţi calculate în funcţie de dobânda legală sau de indicele de inflaţie.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare de către completul competent din cadrul Tribunalului Iaşi, respectiv completul de contencios administrativ.

Reclamanta S.C. A. S.A. Iaşi critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Soluţia instanţei de apel este nelegală în privinţa capătului de cerere privind obligarea S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 130.781 RON aferente lucrărilor suplimentare executate de recurenta-reclamantă, precum şi a penalităţilor de întârziere contractuale aferente acesteia.

Au fost aplicate greşit în cauză prevederile art. 969 C. civ. 1864.

Potrivit contractului încheiat de părţi, în cazul lucrărilor suplimentare şi a existenţei unor divergenţe pentru stabilirea preţului acestora (ca în cauza de faţă - divergenţele constând în contravaloarea manoperei pentru lucrările suplimentare, solicitate de pârâtă), inginerul stabileşte un preţ în scopul decontării, urmând ca divergenţa să fie soluţionată conform clauzei 20 din contract.

Actul adiţional a fost încheiat de părţi pentru sumele în privinţa cărora nu a existat divergenţă, iar recurenta-reclamantă, în conformitate cu clauza 3.5 teza finală, şi-a menţinut revendicarea privind diferenţa de preţ solicitată, respectiv plata sumei de 130.781 RON prin adresa din 18 septembrie 2012.

Decizia pronunţată de instanţa de apel conţine motive contradictorii în privinţa determinării, a modului de stabilire a consturilor solicitate de reclamantă.

Astfel, se reţine că prejudiciul nu se putea stabili decât în raport de preţul stabilit de părţi prin contract şi de penalităţile aferente stabilite în acelaşi cadru, iar pe de altă parte se reţine că intimata-pârâtă trebuie să suporte contravaloarea drepturilor salariale efectiv achitate de subscrisa personalului propriu pe perioada în care s-a impus sistarea lucrărilor, generându-se astfel un nivel de despăgubiri superior valorii contractuale a unei ore de manoperă ... iar intimata pârâtă trebuie să suporte costul prevăzut în contract cu titlu de manoperă pe perioada în care s-a impus sistarea lucrărilor.

Soluţia instanţei de apel este nelegală, instanţa pronunţând o decizie cu aplicarea greşită a prevederilor legale incidente în cauză, respectiv art. 1084 C. civ. 1864.

Pierderea efectiv suferită de recurenta-reclamantă constă în contravaloarea drepturilor salariale efectiv achitate propriilor angajaţi în intervalele de timp în care acestora li s-a interzis să desfăşoare activităţi.

Aprecierea instanţei de apel conform căreia prejudiciul se determină prin raportare la contravaloarea manoperei stabilită în contract este vădit nelegală şi contravine dispoziţiilor art. 1084 C. civ. care prevăd modalitatea de determinare a prejudiciului prin raportare la pierderea efectiv suferită de creditor la care se adaugă beneficiul de care a fost lipsit.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

G. Analizând recursurile prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, Înalta Curte apreciază că acestea sunt nefondate şi urmează a fi respinse pentru următoarele considerente:

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. prin administrator judiciar D. S.P.R.L.:

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 3 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea competenţei de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii.

Recurenta-pârâtă susţine că între părţi a fost încheiat un contract de lucrări în temeiul O.U.G. nr. 34/2006, iar competenţa de soluţionare a cauzei aparţinea secţiei de contencios administrativ.

În realitate, contractul încheiat între părţi, la 14 septembrie 2011 este un contract de antepriză, reclamanta având calitate de antreprenor, iar pârâta de beneficiar şi a avut ca obiect executarea lucrărilor de construire - amenajare Centru întreţinere corporală în spaţiul din municipiul Iaşi, amplasat la subsolul E..

Acesta nu este un contract de achiziţie publică, O.U.G. nr. 34/2006, definind la art. 3 alin. (1) lit. a) "contractul de achiziţie publică - contractul care include şi categoria contractului sectorial, astfel cum este definit la art. 229 alin. (2) cu titlu oneros, încheiat în scris între una sau mai multe autorităţi contractante, pe de o parte, şi unul ori mai mulţi operatori economici, pe de altă parte, având ca obiect execuţia de lucrări, furnizarea de produse sau prestarea de servicii".

Aşadar, în contractul încheiat nu este parte o autoritate contractantă, ci două societăţi, astfel că acest litigiu este un litigiu între profesionişti, cauza fiind în mod legal soluţionată întrucât competenţa de soluţionare nu revine unui complet/secţii specializate în achiziţii publice.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 3 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 4 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească.

Acest motiv de casare este incident atunci când instanţa judecătorească se pronunţă pe cale de dispoziţii generale sau creează norme juridice pe care le aplică în speţă, aplică o lege înainte de intrarea ei în vigoare, aplică norme juridice abrogate, neagă valoarea unui text care are valoare legală.

Recurenta pârâtă susţine că prin decizia recurată a fost modificată valoarea fermă a contractului încheiat de părţi şi instanţa a dat mai mult decât s-a cerut încălcând prevederile art. 397 alin. (1) C. proc. civ.

Instanţa s-a pronunţat în limitele cererii de chemare în judecată, iar soluţia dată este rezultatul probelor administrate şi interpretate de judecător.

Astfel cum s-a arătat anterior contractul din prezentul litigiu nu este un act administrativ, nu este supus prevederilor legislaţiei referitoare la achiziţiile publice, temeiul de drept al acţiunii fiind răspunderea contractuală. În cauză nu s-a modificat valoarea contractului astfel cum susţine pârâta-recurentă şi nu se pune problema concurenţei neloiale faţă de ceilalţi participanţi la procedura de achiziţie.

Aşa fiind, instanţa nu a intervenit în sfera activităţii unui organ al puterii executive şi în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că a fost încălcat principiul disponibilităţii întrucât instanţa a admis în parte apelul declarat cu toate că a respins în bloc apărările acesteia, ceea ce este în opinia recurentei nelegal şi nejustificat.

Principiul disponibilităţii acoperă atât dreptul justiţiabililor de a se adresa instanţelor de judecată în modul, forma şi în contradictoriu cu persoanele pe care le doresc, dar şi dreptul de a dispune în tot sau în parte de drepturile conferite de lege în cadrul unui litigiu pendinte.

Judecătorul este ţinut de cadrul procesual trasat de către părţi, sub aspectul obiectului, cauzei şi al părţilor şi trebuie să se pronunţe asupra a tot ce s-a cerut.

Faptul că instanţa a admis numai în parte apelul declarat de pârâtă nu înseamnă că a fost încălcat principiul disponibilităţii, instanţa pronunţându-se în limitele stabilite de părţi prin cererile formulate.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Aceste motiv de casare sancţionează neîndeplinirea obligaţiei legale şi convenţionale de motivare a hotărârii judecătoreşti, iar controlul exercitat asupra motivării hotărârii examinate constituie premisa indispensabilă pentru exercitarea misiunii fundamentale a instanţei de recurs, respectiv examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Din această perspectivă, Înalta Curte apreciază că motivarea deciziei recurate răspunde exigenţelor art. 425 alin. (1) pct. b C. proc. civ.

Astfel, motivarea hotărârii se înfăţişează într-o manieră care corespunde imperativelor logicii, motivele invocate nu sunt dubitative, ci oferă o înlănţuire logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Recurenta pârâtă susţine că motivarea este contradictorie întrucât antreprenorul şi-a asumat prin contract obligaţia de a accepta întreruperea lucrărilor oricând la cererea beneficiarului şi, cu atât mai mult, atunci când liniştea vecinilor este ameninţată.

În realitate, instanţa de apel a reţinut că pârâta, în mod nejustificat şi cu încălcarea obligaţiilor asumate, a impus reclamantei întreruperea executării lucrărilor, pentru cauze neautorizate prin contractul asumat de părţi.

Aşa fiind, motivarea hotărârii nu este contradictorie şi în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ. casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Recurenta pârâtă susţine că suma de 175.878,74 RON, modificată la termenul de depunere a concluziilor în sensul acceptării cuantumului indicat de expertul parte, este o sumă nedatorată pentru că pârâta putea solicita suspendarea lucrărilor oricând, fără plata unor sume suplimentare.

În realitate, instanţa a obligat pârâta la plata acestei sume, analizând prevederile contractuale şi stabilind că pârâta recurentă şi-a încălcat obligaţiile asumate prin contract.

S-a reţinut în considerentele hotărârii recurate că "în condiţiile în care părţile au stabilit prin contractul încheiat programul de lucru şi condiţiile de derulare a acestuia (art. 10.3 şi 8.3) pârâta nu putea să solicite modificarea în sensul întreruperii acestuia, decât pentru cauzele stabilite prin acelaşi contract".

Aşa fiind, instanţa de apel a pronunţat soluţia urmare a analizării contractului, care este legea părţilor.

Nu pot fi reţinute în cauză dispoziţiile art. 1353 C. civ. întrucât contractul a fost încheiat la 14 septembrie 2011, iar Noul C. civ. a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011, astfel că în cauză sunt incidente dispoziţiile C. civ. de la 1864.

Referitor la obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, instanţa a reţinut, de asemenea, prevederile contractuale şi expertizele efectuate în cauză.

Odată ce s-a admis capătul de cerere principal, în considerarea principiului accesorium sequitur principale, a fost admis şi capătul de cerere privind penalităţile, reţinându-se dispoziţiile art. 16.4 şi 16.5 din contractul încheiat.

Aşa fiind, în cauză nu au fost încălcate sau aplicate greşit norme de drept material şi nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În privinţa recursului declarat de reclamanta-recurentă S.C. A. S.A.:

În mod corect instanţa de apel a respins cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de 130.781 RON, reprezentând contravaloarea lucrărilor suplimentare şi a sumei de 70.359,19 RON reprezentând penalităţi de întârziere aferente acestei sume.

Instanţa a aplicat corect dispoziţiile art. 969 C. civ. 1864 raportat la prevederile contractului încheiat de părţi la 14 septembrie 2011.

Prin acest contract, antreprenorul şi-a asumat anvergura lucrărilor pe care urma să le efectueze. Preţul contractului este unul ferm şi a fost modificat prin consens de către părţi atunci când au încheiat actul adiţional în sensul majorării acestuia corespunzător lucrărilor suplimentare efectuate.

Lucrările suplimentare au dus la majorarea preţului iniţial, majorare acceptată de pârâtă.

S-a reţinut în mod corect faptul că reclamanta nu a dovedit că a folosit alt personal decât cel de care dispunea şi că, în această situaţie ar fi plătit o manoperă superioară celei stabilite prin contract.

Aşa fiind, în cauză nu sunt întrunite cerinţele art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Motivarea hotărârii recurate nu cuprinde motive contradictorii. Aceasta cuprinde atât motivele de fapt, cât şi împrejurările de drept. În stabilirea cuantumului prejudiciului, instanţa s-a raportat la preţul stabilit de părţi prin contract şi la penalităţile stabilite, de asemenea, prin contract şi actul adiţional încheiat.

În ce priveşte criticile aduse sentinţei de fond şi considerate întemeiate, acestea au dus la schimbarea sentinţei în parte şi nu există contradicţie între considerente.

În cauză nu s-au aplicat greşit dispoziţiile art. 1084 C. civ. 1864, potrivit cărora "Daunele-interese ce sunt debite creditorului cuprind în genere pierderea ce a suferit şi beneficiul de care a fost lipsit".

În opinia recurentei-reclamante, pierderea pe care efectiv a suferit-o constă în contravaloarea drepturilor salariale efectiv achitate propriilor angajaţi în intervalele de timp în care acestora li s-a interzis să desfăşoare activităţi.

Instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că prejudiciul se determină prin raportare la contravaloarea manoperei stabilită în contract întrucât acesta este legea părţilor şi nu se poate stabili un prejudiciu stabilit în mod unilateral de recurenta reclamantă.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, recursurile urmează a fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanta S.C. A. S.A. IAŞI şi de pârâta S.C. B. S.R.L. - prin administrator judiciar D. S.P.R.L. împotriva deciziei nr. 588/2017 din 26 septembrie 2017, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 14 octombrie 2021.