Post-termination lease damages upheld; lessor’s appeal annulled, lessee’s appeal dismissed.

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secţia a II-a civilă la data de 31 ianuarie 2017, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele UNIVERSITATEA DIN ORADEA, MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE PRIN DIRECŢIA GENERALĂ REGIONALĂ A FINANŢELOR PUBLICE CLUJ NAPOCA PRIN ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR, COMUNA PALEU, PRIMĂRIA PALEU ŞI CONSILIUL LOCAL PALEU, obligarea pârâtei de rândul 1 la plata sumei de 530.873,40 RON reactualizată, iar în subsidiar obligarea pârâtelor de rândul 2-3 la plata acesteia; cu cheltuieli de judecată.

La prezenta cerere a fost conexată cererea formulată de reclamanta UNIVERSITATEA DIN ORADEA împotriva pârâtei S.C. A. S.R.L., prin care s-a solicitat obligarea acesteia la plata sumei de 250.013,11 RON, cu titlu de chirie restantă şi penalităţi de întârziere aferente, calculate până la data de 31 iulie 2017; 109.982,92 RON despăgubiri pentru lipsa de folosinţă şi penalităţi de întârziere aferente, calculate până la acelaşi moment, ce vor curge în continuare până la achitarea debitului principal; obligarea la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,1 % pe fiecare zi, de la data scadenţei şi până la cea a plăţii efective, sume ce urmează a fi reactualizate în raport cu indicele de inflaţie; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa nr. 131/LP din 23 mai 2019, Tribunalul Bihor, secţia a II-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârâţii MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, în reprezentarea STATULUI ROMÂN - prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR, COMUNA PALEU PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA PALEU şi CONSILIUL LOCAL PALEU, în reprezentarea STATULUI ROMÂN.

A respins cererea principală formulată în dosarul nr. x/2017 de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii MINISTERUL FINANŢELOR PUBLICE, în reprezentarea STATULUI ROMÂN - prin ADMINISTRAŢIA JUDEŢEANĂ A FINANŢELOR PUBLICE BIHOR, COMUNA PALEU PRIN PRIMAR, PRIMĂRIA PALEU şi CONSILIUL LOCAL PALEU, în reprezentarea STATULUI ROMÂN, ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis excepţia autorităţii de lucru judecat invocată de pârâta UNIVERSITATEA ORADEA, în ceea ce priveşte cererea de obligare la plata despăgubirilor în dosarul nr. x/2017.

A respins cererea principală formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâta UNIVERSITATEA ORADEA în dosarul nr. x/2017, în ceea ce priveşte solicitarea de plată a despăgubirilor.

A respins ca nefondată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x/2017.

A admis excepţia de netimbrare a cererii adiţionale formulate în dosarul nr. x/2017 şi a petitului întâi din cererea reconvenţională privind plata penalităţilor de întârziere formulate în dosarul nr. x/2017 de către reclamanta-pârâtă reconvenţional S.C. A. S.R.L.

A anulat ca netimbrată cererea adiţională formulată în dosarul nr. x/2017 şi a petitului întâi din cererea reconvenţională privind plata penalităţilor de întârziere formulate în dosarul nr. x/2017 de către reclamanta-pârâtă reconvenţional S.C. A. S.R.L.

A respins ca rămasă fără obiect excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta-reclamantă reconvenţional UNIVERSITATEA ORADEA, în ceea ce priveşte cererea adiţională formulată în dosarul nr. x/2017 şi a petitului întâi din cererea reconvenţională, privind plata penalităţilor de întârziere formulate în dosarul nr. x/2017 de către reclamanta-pârâtă reconvenţional S.C. A. S.R.L.

A respins ca nefondată cererea principală formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţional UNIVERSITATEA ORADEA, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenţional S.C. A. S.R.L. în dosarul nr. x/2017.

A admis în parte cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă reconvenţional S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu reclamanta-pârâtă reconvenţional UNIVERSITATEA ORADEA în dosarul nr. x/2017.

A stabilit în favoarea pârâtei-reclamante reconvenţional S.C. A. S.R.L. un drept de retenţie asupra clădirii folosite de aceasta cu destinaţie de brutărie patiserie situate pe nr. top. x înscris în CF x Săldăbagiu de Munte până la stingerea în întregime a obligaţiei de plată stabilite în sarcina reclamantei-pârâte reconvenţional prin sentinţa nr. 6105/2013, pronunţate de Judecătoria Oradea în dosarul nr. x/2007, astfel cum a fost lămurită prin decizia nr. 65/C/2017-R, pronunţată de Curtea de Apel Oradea în dosarul nr. x/2015-R.

A obligat pârâta UNIVERSITATEA ORADEA la plata în favoarea reclamantei S.C. A. S.R.L. a sumei de 2.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Prin decizia nr. 367/C/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost respins apelul incident declarat de intimata S.C. A. S.R.L. împotriva sentinţei nr. 131/LP din 23 mai 2019, pronunţate de Tribunalul Bihor.

A fost admis apelul declarat de apelanta UNIVERSITATEA ORADEA împotriva aceleiaşi sentinţe, care a fost schimbată în parte, în sensul că: a fost admisă în parte cererea principală precizată, formulată de reclamanta-pârâtă reconvenţional UNIVERSITATEA ORADEA, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă reconvenţional S.C. A. S.R.L. în dosar nr. x/2017 şi, în consecinţă, a fost obligată pârâta S.C. A. S.R.L. să plătească reclamantei UNIVERSITATEA ORADEA despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a imobilelor, în cuantum de 750 euro lunar (la cursul B.N.R. din ziua plăţii), pentru perioada cuprinsă între 01.09.2015 şi 31.03.2019; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.

Împotriva acestei decizii, atât reclamanta S.C. A. S.R.L., cât şi pârâta UNIVERSITATEA ORADEA au declarat recurs.

Motivele recursului declarat de recurenta-reclamantă sunt, în esenţă, următoarele:

O primă critică vizează faptul că instanţa de apel şi prima instanţă au încălcat prevederile art. 2.495 C. civ. privitoare la dreptul de retenţie asupra singurului imobilului folosit până la plata creanţei, care datează de la rămânerea definitivă a sentinţei 6105/2013, până la plata efectuată de către pârâtă la 02.04.2019.

Recurenta-reclamantă susţine că a folosit o singură clădire, pe care a construit-o după încheierea contractului x/01.09.2005, în anul 2006 şi că nu a putut părăsi locaţia unde se desfăşura activitatea de producţie a firmei, panificaţie şi patiserie şi unde se aflau utilajele necesare desfăşurării acestei activitaţi.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, atât sentinţa Tribunalului Bihor nr. 131/LP/2019, cât şi decizia curţii de apel nr. 367/C/2019/A, reţin că este corectă atribuirea unui drept de retenţie în favoarea sa, până la plata creanţei.

În raport de dispoziţiile art. 2.495 din C. civ., recurenta-reclamantă susţine că prima instanţa a considerat greşit că trebuie să plătească pentru folosinţa bunului pentru perioda ulterioară încetării contractului de închiriere, respectiv 01.09.2015 şi până la zi, motiv pentru care a formulat apel incident.

Recurenta-reclamantă apreciază că pârâta nu mai poate pretinde despăgubiri pentru lipsa de folosinţă, de care aceasta este lipsită în mod legal până la plata sumei datorate, aplicarea art. 2.495 C. civ. fiind făcută în mod greşit de Curtea de Apel Oradea.

În opinia recurentei-reclamante, instanţa de apel a încălcat şi dispoziţiile art. 249 C. proc. civ., sens în care arată că pârâta nu a probat folosinţa bunurilor pentru care cere despăgubiri şi nici valoarea lipsirii de folosinţă pretinsă.

Potrivit recurentei-reclamante, pretenţiile UNIVERSITĂŢII ORADEA vizează perioada de la încheierea contractului de închiriere nr. x/01.09.2015 şi până la încetarea lui la 01.09.2015 şi a doua perioadă, ulterioară încetării contractului, de la 01.09.2015 şi până în prezent.

Recurenta-reclamantă susţine că a folosit un singur imobilul, pe care l-a construit în anul 2006, aspect confirmat de martora B., restul imobilelor aflându-se în stare avansată de degradare încă de la data închirierii, astfel cum reiese din procesul-verbal de predare-primire din 6.12.2005, precum şi din planşele foto depuse la dosar.

Totodată, recurenta-reclamantă precizează că valoarea lipsei de folosinţă pentru o altă perioadă decât cea din contract, nu are cum să fie egală cu chiria prevăzută în contract, pentru determinarea ei fiind necesară o expertiză care să stabilească această valoare.

Recurenta-reclamantă mai susţine şi că terenul pe care se află construcţiile este proprietatea Comunei Paleu, în cartea funciară fiind înscris contractul de concesiune nr. x din 02.11.2006, încheiat cu Comuna Paleu, în temeiul căruia foloseşte terenul aferent construcţiilor, fiind nelegal să i se solicite plata de către un neproprietar.

O altă critică vizează încălcarea de către instanţa de apel a art. 254 C. proc. civ., întrucât pârâta nu a solicitat nicio probă, invocând numai calculul făcut de serviciul economic, aspect care, în opinia recurentei-reclamante echivalează cu lipsa oricărei probe privind valoarea lipsei de folosinţă.

Recurenta-reclamantă invocă şi încălcarea de către instanţa de apel a art. 329 Cod procedură civilă privind prezumţiile, deoarece instanţa de apel a considerat că plata făcută după încetarea dreptului de retentie, pentru folosinţa singurei clădirii nou construite, echivalează cu o recunostere a cuantumului lipsirii de folosinţă pentru perioada septembrie 2015 - aprilie 2019.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, în cauză, proba cu martori a dovedit contrariul celor reţinute în decizia atacată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivele recursului declarat de recurenta-pârâtă sunt următoarele:

Referitor la achitarea cu întârziere a despăgubirilor pentru lipsa de folosinţă, în raport de dispoziţiile art. 1.535. alin. (1) C. civ., recurenta-pârâtă susţine că în dosarul Tribunalului Bihor nr. 6145/111/2017, conexat ulterior la dosarul de faţă, prin cererea de chemare în judecată formulată, a solicitat obligarea pârâtei S.C A. S.R.L la plata sumelor ce constituiau: chirie neachitată, calculată până la încetarea contractului de închiriere şi penalităţi de întârziere în procent de 0,1% pe zi de întârziere până la achitarea debitului principal; despăgubiri pentru lipsa de folosinţă a bunului, începând cu data de 01.09.2015, plus penalităţi de întârziere în procent de 0,1 % pe zi de întârziere, până la achitarea debitului principal.

Astfel cum susţine recurenta-pârâtă, aceste solicitări acoperă întreaga perioadă care stă la originea litigiului: atât cea de valabilitate a contractului de închiriere nr. x/01.09.2005, cât şi cea ulterioară expirării acestuia, cuprinsă între 01.09.2015 şi 31.03.2019.

Mai mult, pe tot parcursul derulării procesului, prin actele procedurale depuse la dosarul cauzei a stăruit asupra cererii, inclusiv prin două precizări prin care a actualizat la zi cuantumul pretenţiilor, ultima fiind depusă la termenul din 23.01.2019.

Prin urmare, contrar considerentelor instanţei de apel, recurenta-pârâtă apreciază că pentru perioada ulterioară datei de 01.09.2015 nu se poate reţine că nu a solicitat daune moratorii pentru prejudiciul cauzat prin întârzierea executării obligaţiei de plată.

În opinia recurentei-pârâte, faptul că aceste daune-moratorii au fost solicitate sub forma penalităţilor de întârziere nu justifică respingerea cererii. În aplicarea art. 1.535. alin. (1) C. civ., instanţa de apel trebuia să ţină cont de capătul său de cerere şi luând în considerare propriile sale considerente, iar ulterior datei de 01.09.2015 (data expirării contractului de închiriere nr. x/01.09.2005), întrucât folosinţa imobilului s-a făcut fără a mai exista între părţi vreun contract de locaţiune, instanţa trebuia să le acorde sub forma dobânzii legale.

Recurenta-pârâtă precizează că nu critică încadrarea acestor daune ca dobânzi în loc de penalităţi de întârziere, ci respingerea lor, deşi au fost solicitate.

Potrivit recurentei-pârâte, atâta vreme cât daunele moratorii au fost solicitate, instanţa de apel nu le putea respinge, putând proceda la calificarea corectă a cererii, independent de poziţia procesuală adoptată de părţi, în raport de prevederile art. 152 C. proc. civ.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă UNIVERSITATEA ORADEA a formulat întâmpinare, faţă de recursul declarat de recurenta-reclamantă, prin care a solicitat respingerea recursului şi obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a formulat întâmpinare, faţă de recursul declarat de recurenta-pârâtă, solicitând constatarea nulităţii recursului, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiat şi obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă UNIVERSITATEA ORADEA a formulat răspuns la întâmpinare.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată din 13 ianuarie 2021, pentru termenul din 24 februarie 2021, în complet de filtru.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, s-a dispus comunicarea raportului părţilor în proces, punându-se în vedere acestora să formuleze în scris puncte de vedere asupra raportului.

Recurenta-reclamantă a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a admis excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L., a admis în principiu recursul recurentei-pârâte şi a fixat termen astăzi, 13 octombrie 2021, în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestora.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1.535 C. civ., ca rămasă fără obiect, reţinând că prin încheierea pronunţată la 13 octombrie 2021 în dosarul nr. x/2017, cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a fost respinsă ca inadmisibilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că prin încheierea din 16 iunie 2021 a fost admisă excepţia nulităţii recursului declarat de recurenta-reclamantă.

Analizând recursul declarat de recurenta-reclamantă sub aspectul îndeplinirii cerinţelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere şi dispoziţiile art. 499 Cod procedură civilă, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispoziţiilor imperative ale art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul şi dezvoltarea lor sau, după caz, menţiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligaţii nefiind îndeplinite de către recurenta-reclamantă.

Conform art. 486 alin. (3) Cod procedură civilă, "menţiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) şi c)-e), precum şi cerinţele menţionate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancţiunea nulităţii", art. 489 alin. (2) statuând sancţiunea nulităţii pentru ipoteza în care criticile invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Din dispoziţiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reţine că instanţele au obligaţia de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerinţă nu este îndeplinită, operează sancţiunea nulităţii recursului.

Simpla nemulţumire a părţii cu privire la hotărârea pronunţată nu este suficientă, fiind necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puţin unul din motivele prevăzute expres şi limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părţile au avut la dispoziţie o judecată în fond în faţa primei instanţe şi o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, deşi recurenta-reclamantă a indicat ca temei de drept al cererii dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în motivarea căii de atac declarate a invocat nu numai încălcarea normei de drept material, reprezentată de dispoziţiile art. 2.495 C. civ., ci şi a art. 249, art. 254, art. 329 C. proc. civ.

Invocarea încălcării normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii se circumscrie motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza recursul declarat din perspectiva motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că, în expunerea argumentelor, recurenta-reclamantă invocă faptul că instanţa de apel a reţinut în mod greşit situaţia de fapt, întrucât a folosit un singur imobil, pe care l-a construit în anul 2006, celelalte imobile aflându-se în stare avansată de degradare.

Totodată, recurenta-reclamantă face trimitere la mijloacele de probă administrate în cauză, respectiv înscrisuri şi proba testimonială, susţinând că în mod greşit, fără niciun mijloc de probă administrat de către pârâtă, precum şi fără administrarea probei cu expertiză pentru determinarea valorii lipsei de folosinţă şi cu aplicarea greşită a prezumţiilor, instanţa de apel a admis cererea pârâtei.

Recurenta-reclamantă tinde, prin expunerea acestor critici, la o cenzurare a aprecierii date de instanţă mijloacelor de probă şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

De fapt, argumentele expuse de recurenta-reclamantă vizează aspecte de netemeinicie şi nu de nelegalitate.

Accesul la justiţie presupune respectarea cerinţelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac, cerinţe care nu au fost respectate de către recurenta-reclamantă, motiv pentru care recursul declarat de aceasta va fi anulat.

Analizând recursul declarat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată următoarele:

Critica invocată de recurenta-pârâtă vizează nelegala respingere de către instanţa de apel a daunelor-moratorii solicitate sub forma penalităţilor de întârziere, sens în care aceasta invocă încălcarea dispoziţiilor art. 1.535 alin. (1) C. civ., precum şi a prevederilor art. 152 Cod procedură civilă.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că principiul disponibilităţii, reglementat de prevederile art. 9, coroborat cu art. 22 alin. (6) Cod procedură civilă, presupune că părţile pot determina nu numai existenţa procesului, prin declanşarea procedurii judiciare şi prin libertatea de a pune capăt judecăţii înainte de a interveni o hotărâre asupra fondului, dar şi conţinutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privinţa părţilor, obiectului şi a cauzei.

Se impune a se arăta că, potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. (6) C. proc. civ., "Judecătorul trebuie să se pronunţe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăşi limitele învestirii, în afară de cazurile în care legea ar dispune altfel".

Dreptul instanţei de judecată de a da calificarea corectă unei cereri de chemare în judecată sau pentru exercitarea unei căi de atac, a cărei denumire a fost stabilită greşit de către părţi, în temeiul art. 152 C. proc. civ., invocat de către recurenta-pârâtă, nu poate conduce la schimbarea obiectului sau a cauzei juridice a acţiunii, ci îi fixează numai denumirea legală.

Ca atare, a califica înseamnă a da denumirea legală unei cereri fundamentate corect în raport de situaţia de fapt, chiar dacă textele legale sunt indicate eronat.

În cauză, în mod corect curtea de apel a reţinut că, deşi atât penalităţile de întârziere, cât şi dobânda legală penalizatoare reprezintă daune interese moratorii, izvorul lor este diferit, penalităţile de întârziere derivând din contract, în timp ce dobânda legală penalizatoare este stabilită de lege.

Ca atare, curtea de apel, reţinând că partea nu a învestit instanţa de judecată cu un capăt de cerere privind acordarea dobânzii legale penalizatoare, cu respectarea principiului disponibilităţii, a respins solicitarea UNIVERSITĂŢII ORADEA de acordare a penalităţilor de întârziere contractuale, în condiţiile în care, în cauză, nu a operat tacita relocaţiune.

Totodată, nu se poate reţine încălcarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1.535 alin. (1) C. civ., hotărârea recurată nefiind pronunţată în raport de această dispoziţie legală.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1535 C. civ., ca rămasă fără obiect. În temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va anula recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 367/C/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal şi va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă UNIVERSITATEA DIN ORADEA împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de suspendare a judecării recursului până la soluţionarea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 1535 C. civ., ca rămasă fără obiect.

Anulează recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 367/C/2019-A din 13 noiembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Oradea, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă UNIVERSITATEA DIN ORADEA împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2021.