Foreign currency loan risk clause excluded from abusive-clause review as reflecting default monetary nominalism norm

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Călăraşi la data de 30 aprilie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A., în contradictoriu cu B., a solicitat să se pronunţe o hotărâre judecătorească prin care:

- să se constate caracterul abuziv al clauzelor prevăzute la art. 1 pct. 1.5, art. 2 pct. 2.1 şi 2.5 din condiţiile speciale de creditare la contractul de credit x/05.09.2008, precum şi la art. III intitulat "dobânzi, comisioane bancare şi alte costuri percepute" pct. 2, 4, 7, 8, 9 şi 10, la art. IV pct. 6, la art. IV intitulat "rambursarea creditului" pct. 1-6, la art. VII intitulat "cazuri de neîndeplinire a obligaţiilor", pct. 1(8), (9) şi (10) şi pct. 2 din condiţiile generale de creditare la contractul de credit x/05-09.2008 şi, pe cale de consecinţă, să se constate nulitatea absolută a acestora şi eliminarea lor din contractul de credit sus-menţionat;

- obligarea pârâtei să interpreteze dobânda variabilă în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 6 luni la care se adaugă marja fixă în valoare de 5,4% pentru întreaga perioadă de contractare, până la restituirea integrală a creditului;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate în plus cu titlu de dobândă, ţinând cont de dobânda de referinţă variabilă în funcţie de indicele de referinţă LIBOR la 6 luni şi marja fixă de 5,4%, retroactiv de la data acordării creditului;

- obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de acordare credit şi comision de administrare lunară a creditului;

- stabilizarea cursului de schimb CHF/leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului sau la un alt curs negociat până la 2,1 faţă de cel existent la data încheierii contractului;

- denominarea în moneda naţională a plăţilor;

- cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 732 din 16 septembrie 2015, Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Călăraşi.

Judecătoria Călăraşi, prin încheierea din 3 noiembrie 2015, a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi.

Prin încheierea nr. 6F din 28 ianuarie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru Cauze cu Minori şi de Familie a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi trimiterea dosarului în vederea repartizării unei secţii civile a Curţii de Apel Bucureşti, care soluţionează litigii cu profesionişti.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, prin sentinţa civilă nr. 53 din 19 februarie 2016, a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Călăraşi.

Prin sentinţa civilă nr. 859 din 14 octombrie 2016, Tribunalul Călăraşi, secţia Civilă a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă; a constatat caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 2.5 din Condiţiile Speciale de creditare ale contractului de credit x/2008 şi al clauzei prevăzute de art. III pct. 9 şi al art. IV pct. 6 din condiţiile generale de creditare ale aceluiaşi contract de credit, precum şi a clauzei reglementate de art. VII pct. 1 (8), (9), (10) şi pct. 2 din Condiţiile Speciale de creditare; a constatat nulitatea absolută a respectivelor clauze ale contractului de credit x/05.09.2008 încheiat între reclamantă şi pârâtă; a respins celelalte capete de cerere ale acţiunii reclamantei, ca neîntemeiate; a admis în parte cererea reclamantei privind cheltuielile de judecată şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.000 RON.

Prin decizia nr. 1309 din 6 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, au fost admise apelurile declarate de apelanta-reclamantă A. şi de apelanta-pârâtă B. împotriva sentinţei civile nr. 859 din 14 octombrie 2016, pronunţate de Tribunalului Călăraşi în dosarul nr. x/2016; a fost schimbată în parte sentinţa atacată în sensul că: a fost respinsă cererea privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzelor cuprinse în art. 2.5 din condiţiile speciale ale contractului de credit şi în art. III pct. 9 şi art. IV pct. 6 din condiţiile generale ale contractului de credit; s-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei inserate în art. III pct. 2 din condiţiile generale, în ceea ce priveşte sintagma "banca poate decide"; au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs.

Sub un prim aspect, recurenta-reclamantă susţine că, în raporturile contractuale dintre un profesionist şi un consumator, se aplică normele speciale de determinare a caracterului abuziv al unor clauze contractuale reglementate de Legea nr. 193/2000, normă specială care se aplică prioritar faţă de norma generală (C. civ.), pentru aspectele pe care nu le reglementează, norma specială completându-se cu normele generale.

Potrivit recurentei-reclamante, atât prima instanţă, cât şi instanţa de apel au reţinut, în esenţă, că prevederile contractuale contestate reprezintă transpunerea în contract a prevederilor art. 1578 C. civ., care reglementează principiul nominalismului monetar.

Cu privire la acest aspect, recurenta-reclamantă arată că, în cauza Andriciuc, instanţa europeană a statuat că revine instanţelor naţionale sarcina de a lămuri dacă art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 este sau nu aplicabil.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, în raport de data încheierii contractului de credit, principiul nominalismului monetar trebuie analizat prin raportare la prevederile art. 1578-1579 C. civ. de la 1864.

Prin urmare, recurenta-reclamantă apreciază că ceea ce este necesar a se stabili cu prioritate este dacă un contract de consum respectă exigenţele impuse pentru încheierea sa valabilă din perspectiva legislaţiei speciale, acolo unde aceasta are reglementări specifice, urmând ca dispoziţiile din dreptul comun să servească drept reper în situaţiile în care legea specială nu conţine statuări exprese.

Recurenta-reclamantă susţine că principiul nominalismului reglementat de dreptul comun la art. 1578 C. civ., este o normă cu valoare supletivă, textul legal nefiind de ordine publică.

Aşadar, o primă concluzie ce decurge de aici, o reprezintă, în opinia recurentei-reclamante, împrejurarea că prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 nu sunt incidente în cauză.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13, se referă la clauze care sunt obligatorii, conform unor legi speciale, clauze pe care părţile amândouă nu le pot evita, iar câtă vreme prevederile art. 1578 C. civ. nu sunt de ordine publică, nu suntem în prezenţa unui acord reglementat de lege în sensul definit de prima teză din art. 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13 şi de art. 3 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, clauza nefiind expresia unei norme imperative.

Potrivit recurentei-reclamante, principiul nominalismului, aşa cum este el reglementat de dispoziţiile C. civ. de la 1864 nu poate avea în vedere valutele cotate.

Aşa fiind, în interpretarea art. 1578 C. civ., astfel cum susţine recurenta-reclamantă, trebuie să se pornească de premisa conform căreia noţiunea de "specie aflată în curs" este moneda naţională, adică leul românesc.

Prin urmare, recurenta-reclamantă consideră că norma convenţională în discuţie s-a stipulat tocmai pentru că în lipsa unei astfel de prevederi, debitorul nu era obligat să restituie datoria în valută, ci doar în specia aflată în curs la data plăţii, leul românesc, monedă în care consumatorul îşi încasa veniturile, acesta urmând a înapoia suma numerică împrumutată efectiv, adică valuta convertită în funcţie de paritatea ei cu specia aflată în curs la data plăţii - tragerii creditului (conform art. 1578 C. civ.), fără luarea în considerare a scăderii sau creşterii valorii sale intrinseci, dată de puterea de cumpărare a leului.

În opinia recurentei-reclamante, clauza contestată nu transpune principiul nominalismului, ci opusul său, fiind în realitate o clauză de indexare prin care consumatorul este ţinut să ramburseze valoarea creditului astfel cum a fost ea conservată de moneda de cont considerată mai stabilă şi deci să suporte singur riscul valutar. Prin urmare, ea poate fi supusă analizei din perspectiva caracterului său abuziv.

Pe de altă parte, recurenta-reclamantă apreciază că nu se poate susţine că echilibrul avut în vedere la adoptarea prevederilor art. 1578 C. civ. mai fiinţează în prezent, întrucât textul are în vedere moneda metalică cu acoperire în metale preţioase, iar în prezent vorbim de o monedă discreţionară.

Recurenta-reclamantă consideră că principiul nominalismului din dreptul comun nu poate fi în transpus în cazul contractelor de credit încheiate între un profesionist şi un consumator, el trebuind să fie evaluat din perspectiva exigenţelor impuse de legea specială în ceea ce în ce priveşte clauza de risc valutar care vizează moneda de plată, clauză prin intermediul căreia devine aplicabil pentru moneda de cont.

Tocmai de aceea trebuie să se stabilească dacă o atare clauză a fost cu adevărat negociată, dacă are caracter clar şi inteligibil prin raportare la dispoziţiile legii speciale.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, banca nu a acţionat cu bună-credinţă, aceasta având obligaţia de a explica riscurile, de a-i pune la dispoziţie informaţiile necesare, astfel încât să aibă posibilitatea obiectivă de a evalua consecinţele economice ale contractării creditului pe termen mediu şi lung, astfel cum statuează art. 20 din Ordonanţa nr. 21/1992.

Astfel cum susţine recurenta-reclamantă, în lipsa informării în mod complet, corect şi precis cu privire la aspectele esenţiale ale produsului/serviciului oferit, nu a avut posibilitatea de a determina consecinţe economice ale clauzelor contractuale în baza unor criterii clare şi precise, fiind încălcate astfel prevederile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Recurenta-reclamantă invocă şi hotărârea din 20 septembrie 2017 în cauza Andriciuc versus C. S.A., susţinând că, din considerentele acestei hotărâri rezultă că obligaţia de transparenţă contractuală ce incumbă profesionistului, conexă exigenţelor de publicitate şi informare specifice dreptului consumului, presupune garantarea dreptului consumatorului de a înţelege prevederile contractului şi de a evalua consecinţele patrimoniale ale creditării.

De altfel, informarea deficitară şi neinteligibilă realizată de intimată, în calitatea sa de profesionist, rezultă, astfel cum susţine recurenta-reclamantă şi din faptul că, în întreg contractul de credit nu se regăsesc explicit cuvintele "franci elveţieni", ci doar denumirea criptică CHF, care este un cod al valutei respective.

Mai mult decât atât, recurenta-reclamantă susţine că a ridicat RON, iar nu franci elveţieni, ceea ce arată că CHF era doar o valoare de referinţă, creditul fiind denominat.

Recurenta-reclamantă arată şi că art. 18 din O.U.G. nr. 21/1992 republicată, privind protecţia consumatorilor, reiterat în art. 44 din Legea nr. 296/2004, stipulează asupra dreptului consumatorilor de a fi informaţi cu privire la riscurile la care sunt supuşi prin folosirea normală sau previzibilă a bunurilor.

Codul consumului în art. 56, devenit art. 57 după republicare, instituie dreptul consumatorilor de a fi informaţi cu privire la riscurile previzibile, iar la art. 27 lit. a) se prevede dreptul consumatorilor de a fi protejaţi împotiva riscului de a li se presta un serviciu care ar putea să le aducă atingere drepturilor şi intereselor legitime.

În prezenta cauză, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, informarea asumată de profesionist a fost sumară, înşelătoare, incompletă, riscul valutar nefiind prezentat în niciun fel.

În opinia recurentei-reclamante, strămutarea în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de creşterea cursului de schimb valutar al monedei naţionale în raport cu moneda creditului este contrară dispoziţiilor legale.

Potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit, precum şi toate celelalte condiţii aplicabile contractelor, trebuie să conţină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate.

Recurenta-reclamantă susţine că transferarea riscului valutar la împrumutat nu conduce numai la existenţa unui dezechilibru vădit între drepturile şi obligaţiile părţilor, dar este şi contrară bunei-credinţe, consumatorul fiind obligat să achite ratele într-o altă monedă decât cea în care a tras efectiv creditul, suportând nejustificat orice devalorizare, fără nicio limită şi fără ca acest risc să-i fi fost prezentat şi negociat, fiind încălcată astfel şi obligaţia de informare.

Cu privire la negocierea contractului de credit ce face obiectul prezentei cauze, recurenta-reclamantă susţine că din probatoriul administrat, intimata nu a făcut dovada negocierii, sarcina probei fiind în sarcina acesteia (art. 4 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 193/2000), legea instituind o prezumţie relativă a caracterului nenegociat al clauzelor standard, în favoarea consumatorului.

În ceea ce priveşte, cererea subsidiară, prin care a solicitat adaptarea contractului prin aplicarea impreviziunii, recurenta-reclamantă arată că orice consumator obişnuit, prudent şi diligent, cunoaşte că există o variaţie a cursului monedă naţională - monedă străină, în cazul unui contract de credit în monedă străină existând un risc inerent şi un risc supra-adăugat.

Or, în speţă, astfel cum arată recurenta-reclamantă, de la data încheierii contractului de credit şi până data depunerii cererii, moneda CHF a crescut cu 135%, fiind o împrejurare externă mai presus de voinţa părţilor.

Prin urmare, astfel cum susţine recurenta-reclamantă, condiţiile impreviziunii sunt dovedite, aceasta existând chiar şi în situaţia în care partea ar fi capabilă să-şi execute obligaţiile, dar executarea ar presupune un efort nerezonabil, exorbitant, în condiţii de inechitate flagrantă, obligaţia fiind excesiv de oneroasă.

Prin urmare, intervenţia instanţei pentru adaptarea contractului de credit este necesară, în vederea reechilibrării acestuia, fiind îndeplinite şi dovedite toate condiţiile impreviziunii, prin aplicarea art. 969 - 970 din vechiul C. civ.

Cu privire la comisionul de rambursare anticipată a cărui valoare este raportată ca procent la suma rambursată anticipat, recurenta-reclamantă arată că, potrivit condiţiilor de creditare, în cazul rambursării în avans, împrumutatul datorează băncii un comision de plată anticipată.

Pentru a demonstra dezechilibrul creat de această clauză contractuală în detrimentul consumatorului şi reaua-credinţă a băncii este suficient, în opinia recurentei-reclamante, să se observe nivelul ridicat al comisionului de plată anticipată, exprimat în CHF, care se transformă într-o dobândă suplimentară deghizată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimata-pârâtă B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului; acesta a fost redactat şi comunicat părţilor.

Intimata-pârâtă D. S.A. (fostă B.) a depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 29 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la data de 18 martie 2020, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 18 martie 2020, s-a constatat suspendarea de plin drept a judecării cauzei, în temeiul art. 42 alin. (6) cap. V al Anexei nr. 1 la Decretul privind instituirea stării de urgenţă pe teritoriul României nr. 195/16.03.2020.

La 22 iunie 2020, intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat scoaterea sa din cauză, introducerea în cauză a cesionarului E. S.A.; a invocat nulitatea recursului, iar în subsidiar a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Prin încheierea din 24 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus suspendarea judecării recursului până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin încheierea din camera de consiliu din 16 decembrie 2020, s-a dispus preschimbarea termenului de judecată stabilit pentru data de 13 ianuarie 2021, la data de 24 februarie 2021.

La 24 februarie 2021, recurenta-reclamantă a depus la dosar note scrise.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, s-a dispus amânarea judecării cauzei în vederea citării E. S.A., în calitate de intimată-pârâtă, fiind prorogată discutarea excepţiilor invocate pentru termenul de judecată din 16 iunie 2021.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, constatându-se lipsă de procedură cu intimata E. S.A., s-a dispus amânarea judecării cauzei pentru termenul din 13 octombrie 2021.

În raport de prevederile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va analiza excepţia nulităţii recursului, excepţie ce urmează a fi respinsă, criticile invocate de recurenta-reclamantă putând fi încadrate în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea legii de drept material, ce poate consta, cu titlu de exemplu, în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor peste ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora, în interpretarea greşită a normei corespunzătoare situaţiei de fapt sau în încălcarea unor principii generale de drept.

Criticile recurentei-reclamante referitoare la analiza caracterului abuziv clauzei de risc valutar nu pot fi reţinute.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, în Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva SMART Capital a.s., precum şi în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A. etc.

Astfel, prin hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva C. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Recent, prin hotărârea Curţii de Justiţie nr. 89 din 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, că, " (...) din moment ce, potrivit instanţei de trimitere, clauza din condiţiile generale al cărei caracter abuziv este invocat de reclamanţii din litigiul principal reflectă o dispoziţie de drept naţional care este de natură supletivă, ea intră sub incidenţa excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13."

În hotărârea pronunţată în cauza C-81/19, C.J.U.E. a reţinut că "expresia «acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii», în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acestei hotărâri, şi norme supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or, din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive" (considerentul nr. 34), iar "faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform articolului 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare" (considerentul nr. 36).

Având în vedere argumentele care preced, Curtea a conchis că "(…) trebuie să se răspundă la prima întrebare că articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive" (considerentul nr. 37).

Raportat la aceste considerente, instanţa supremă apreciază că instanţa de apel a stabilit, printr-o judicioasă aplicare a dispoziţiilor art. 1578 C. civ., că în speţă clauza criticată din perspectiva dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 reflectă principiul nominalismului monetar, normă legală care are caracter supletiv şi care se aplică, astfel cum a reţinut C.J.U.E. în hotărârea recentă analizată în precedent, în raportul juridic dedus judecăţii în absenţa unui acord diferit al părţilor în această privinţă.

Astfel, în cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe din perspectiva aplicării Legii nr. 193/2000, curtea de apel a reţinut în mod corect că rambursarea ratelor de credit în valuta în care acesta a fost acordat - CHF - reprezintă aplicarea principiului nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ. din 1864, această statuare fiind corectă.

Clauza contractuală care prevede restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat transpune o dispoziţie legală supletivă din dreptul intern, respectiv prevederile art. 1578 din C. civ. din 1864, conform cărora "obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract. Întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs în momentul plăţii."

De asemenea, trebuie notat că părţile nu au o prevedere contractuală derogatorie sub acest aspect.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi de cele statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF) nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Cum această primă condiţie nu este îndeplinită şi cum aceasta constituie premisa analizei din perspectiva caracterului abuziv al clauzei, nu pot fi examinate argumentele expuse de recurenta-reclamantă în memoriul de recurs, care vizează obligaţia de informare, lipsa caracterului clar şi inteligibil al clauzei de risc valutar, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, inexistenţa bunei-credinţe a băncii la data încheierii contractului de credit.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va înlătura şi critica formulată prin prisma aceluiaşi motiv de recurs, ce se referă la teoria impreviziunii.

Spre deosebire de caracterul abuziv al unei clauze şi de nulitatea acesteia, care se analizează pentru motive anterioare şi/sau concomitente încheierii contractului, impreviziunea priveşte un contract valabil încheiat, care, ca urmare a unor împrejurări independente de acţiunea/inacţiunea părţilor, produce alte efecte decât cele avute în vedere la momentul încheierii sale valabile.

Deşi nu a cunoscut o consacrare legală expresă sub imperiul dispoziţiilor C. civ. de la 1864, doctrina şi practica, în special în materia contractelor comerciale internaţionale, au recunoscut posibilitatea aplicării teoriei impreviziunii ca o excepţie de la principiul forţei obligatorii a contractului, în cazul ruperii echilibrului contractual în urma schimbării împrejurărilor avute în vedere de către părţi la momentul încheierii contractului, urmând ca în aplicarea acestei teorii, să fie reajustate drepturile şi obligaţiile părţilor, precum şi întinderea acestora.

În acelaşi sens s-a statuat şi în decizia nr. 623/2016 a Curţii Constituţionale, în care s-a reţinut că impreviziunea, aplicabilă potrivit concepţiei instanţei de contencios constituţional şi în regimul C. civ. de la 1864, intervine când în executarea contractului a survenit un eveniment excepţional şi exterior ce nu putea fi prevăzut în mod rezonabil la data încheierii contractului în privinţa amplorii şi efectelor sale.

Totodată, s-a mai reţinut că impreviziunea vizează numai riscul supraadăugat şi, în condiţiile intervenirii acestuia, este menită să reamenajeze prestaţiile la care părţile s-au obligat în condiţiile noii realităţi economice/juridice, neavând drept scop revenirea la prestaţiile de la momentul încheierii contractului de credit sau la riscul acceptat de către părţi la acelaşi moment.

Faţă de argumentele expuse în precedent referitoare la teoria impreviziunii, Înalta Curte de Casasţie şi Jutiţie constată că reclamanta nu urmăreşte adaptarea pentru viitor a efectelor contractului, astfel încât prestaţiile părţilor să fie unele echilibrate, ci ajustarea prestaţiilor faţă de configurarea dată acestora la momentul încheierii convenţiei, când nu exista dezechilibrul contractual pretins de către reclamantă, ceea ce contravine scopului şi mecanismului remediului impreviziunii şi pune în mod nepermis semnul egalităţii între impreviziune şi nulitate.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta-reclamantă nu expune critici de nelegalitate cu privire la soluţia instanţei de apel referitoare la clauza de ce reglementează comisionul de plată anticipată. Ca atare, argumentele recurentei-reclamante nu pot face obiectul analizei de către instanţa de recurs.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1309 din 6 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 1309 din 6 iunie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2021.