Bank appeal against ruling on abusive interest and commission clauses in consumer credit contract dismissed

Şedinţa publică din data de 13 octombrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pucioasa la data de 05 august 2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu D. S.A. - prin Sucursala Pucioasa, au solicitat să se constate: caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 şi 6 din contractul de credit nr. x/30.04.2008 şi de art. 2 pct. 2.10. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modalitatea de calcul a dobânzii curente şi al dobânzii anuale efective în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi orice altă clauză care permite băncii modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii; caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit. a) din contractul de credit şi de art. 3.1. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de acordare a creditului; caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit şi de art. 3 pct. 3.8. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind comisionul de urmărire riscuri; caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit. c) din contractul de credit şi de art. 3.9. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de administrare, în cuantum de 0,05%; caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 din contractul de credit şi de art. 3 pct. 3.3. şi de art. 4. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind comisionul de rambursare anticipată; caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.7. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modificarea nivelului comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare, în timpul derulării contractului; caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind obligaţia consumatorului de a încheia contract de asigurare la o instituţie sau societate de asigurare agreată de bancă, precum şi să se dispună calcularea şi restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive, actualizate cu dobânda de referinţă a B.N.R.; cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 1048 din 23 octombrie 2014, Judecătoria Pucioasa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pe rolul Tribunalului Dâmboviţa, cauza a fost înregistrată sub nr. x/2014.

Prin sentinţa nr. 196 din 19 februarie 2015, pronunţată în dosarul x/2014, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de necompetenţă materială a instanţei şi a înaintat dosarul la Curtea de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Pucioasa la data de 29 aprilie 2014 sub nr. x/2014, reclamanţii A., B. şi C. au solicitat instanţei ca, în contradictoriu cu pârâta D. - prin Sucursala Pucioasa, să constate nulitatea unor clauze abuzive din contractul de credit ipotecar pentru persoane fizice nr. x din 30.04.2008 şi în condiţiile generale de creditare încheiate cu pârâta, precum şi să se dispună calcularea şi restituirea sumelor încasate în baza clauzelor abuzive.

Prin sentinţa civilă nr. 1119 din 05 noiembrie 2014, Judecătoria Pucioasa a admis excepţia necompetenţei materiale, invocată de pârâtă, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Pe rolul Tribunalului Dâmboviţa cauza a fost înregistrată sub nr. x/2015, iar din verificările efectuate s-a constatat că pe rolul acestei instanţe a fost înregistrat anterior dosarul nr. x/2014, având aceleaşi părţi, obiect şi cauză.

Prin încheierea de şedinţă din 05 mai 2015, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia de litispendenţă şi a trimis dosarul pentru a fi ataşat la cauza nr. 5197/120/2015, aflată pe rolul Curţii de Apel Ploieşti, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin sentinţa nr. 32 C. civ. din 10 iunie 2015, Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a dosarului nr. x/2015 şi a dosarului nr. x/2015 (în care a fost admisă excepţia de litispendenţă), în favoarea Tribunalului Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, pe rolul căruia dosarul a fost înregistrat sub nr. x/2014*.

Prin încheierea de şedinţă pronunţată la data de 8 octombrie 2015, au fost respinse excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi excepţia lipsei de interes.

Prin sentinţa nr. 306 din 17 februarie 2017, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea principală formulată de reclamanţii A., B. şi C., în contradictoriu cu pârâta D. S.A.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 5 şi 6 din contractul de credit nr. x/30.04.2008 şi de art. 2 pct. 2.10. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modalitatea de calcul a dobânzii curente şi a dobânzii anuale efective în partea privind dobânda de referinţă variabilă, precum şi orice altă clauză care permite pârâtei modificarea unilaterală a cuantumului dobânzii; a obligat pârâta să modifice contractul de credit, ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei privind dobânda, precum şi să emită noi grafice de rambursare în urma acestei modificări; constatând caracterul abuziv al clauzei prevăzute de art. 9 lit.

a) din contractul de credit şi de art. 3.1. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de acordare a creditului, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 4.417,82 RON, reprezentând comision de acordare a creditului, actualizat cu dobânda de referinţă a B.N.R., până la 17.05.2016 şi, în continuare, sumele plătite după această dată cu titlu de comision de acordare a creditului, actualizate la data plăţii cu dobânda de referinţă a B.N.R.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din contractul de credit şi de art. 3 pct. 3.8. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit privind comisionul de urmărire riscuri; constatând caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 lit.

c) din contractul de credit şi de art. 3.9. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind perceperea unui comision de administrare în cuantum de 0,05%, a obligat pârâta să restituie reclamanţilor suma de 11.379,83 RON, reprezentând comision de administrare, actualizat cu dobânda de referinţă a B.N.R., până la 17.05.2016 şi, în continuare, sumele plătite după această dată cu titlu de comision de administrare, actualizate la data plăţii cu dobânda de referinţă a B.N.R.; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 9 din contractul de credit şi de art. 3 pct. 3.3. şi de art.

4. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind comisionul de rambursare anticipată; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 3 pct. 3.7. din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit, privind modificarea nivelului comisioanelor în funcţie de evoluţia pieţei financiar bancare, în timpul derulării contractului; a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei prevăzute de art. 6 din condiţiile generale de creditare - anexă la contractul de credit nr. x/30.04.2008, privind obligaţia consumatorului de a încheia contract de asigurare la o instituţie sau societate de asigurare agreată de bancă; a respins cererea reconvenţională formulată de pârâtă; a obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost admis apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei nr. 306 din 17 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în contradictoriu cu reclamanţii A., B. şi C.; a fost anulată sentinţa atacată şi trimisă cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal; a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată.

În rejudecare, prin decizia nr. 575 din 11 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, a fost respinsă excepţia tardivităţii declarării apelului; a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta D. S.A. împotriva sentinţei nr. 306 din 17 februarie 2017, pronunţate de Tribunalul Dâmboviţa, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

Împotriva acestei decizii, D. S.A. a declarat recurs.

Un prim motiv de recurs vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 501, art. 481, art. 502 şi art. 430 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine că în primul ciclu procesual a declarat recurs împotriva deciziei nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, apreciind că în mod incorect s-a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe, întrucât niciuna dintre părţi nu a solicitat acest lucru.

În recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a analizat, în decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, exclusiv acest aspect, rezultând că soluţia Curţii de Apel Ploieşti de admitere a apelului şi anulare a sentinţei din primă instanţă ca nemotivată a dobândit autoritate de lucru judecat.

Recurenta-pârâtă susţine că nu a declarat recurs şi cu privire la soluţia de admitere a apelului declarat, neavând interes, întrucât soluţia îi era favorabilă.

Având în vedere aceste aspecte, recurenta-pârâtă apreciază că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că sentinţa primei instanţe este motivată în fapt şi în drept, sub acest aspect, hotărârea fiind pronunţată cu depăşirea limitelor de casare şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat.

Totodată, recurenta-pârâtă susţine că hotărârea recurată a fost dată şi cu încălcarea principiului potrivit căruia părţii nu i se poate crea o situaţie mai grea în propria cale de atac, fiind în situaţia de a trece de la o soluţie de admitere a apelului, la o soluţie de respingere ca nefondat.

Un alt motiv de recurs invocat vizează faptul că hotărârea recurată este dată cu aplicarea greşită/încălcarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia clauzelor abuzive, respectiv a deciziei preliminare pronunţate în cauza C-621/17, instanţa de apel interpretând greşit criteriile stabilite de Curte referitoare la stabilirea caracterului abuziv al clauzelor contractuale privind comisionul de acordare şi comisionul de administrare.

Ca atare, recurenta-pârâtă solicită instanţei să facă aplicarea directă, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (2) din Constituţia României, a dezlegărilor Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-621/17.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a făcut o confuzie între obiectul principal al contractului de împrumut de consumaţie (respectiv suma împrumutată şi dobânda) şi obiectul principal al contractului de credit bancar, care este suma împrumutată şi D.A.E. (care include dobânda şi comisioanele).

În consecinţă, potrivit recurentei-pârâte, raţionamentul instanţei de apel potrivit căruia comisioanele bancare nu fac parte din obiectul principal al contractului de credit, este greşit.

O altă critică vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită, respectiv cu încălcarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, astfel cum a fost interpretată prin decizia preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-290/19.

În acest sens, recurenta-pârâtă apreciază că prin decizia mai sus menţionată, instanţa europeană a statuat că rata DAE trebuie să fie unică la încheierea contractului, iar nu sub forma unui interval între o rată minimă şi o rată maximă, fapt care nu echivalează cu imposibilitatea acesteia de a varia pe parcursul derulării contractului de credit, atât timp cât în componenţa DAE intră elemente variabile.

Recurenta-pârâtă susţine şi că instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1.255 alin. (1) din noul C. civ., respectiv art. 966 din vechiul C. civ.

În opinia recurentei-pârâte, anularea clauzei privind dobânda variabilă, care reprezintă o clauză esenţială, conduce la nulitatea totală a contractului de credit, iar nu la nulitatea parţială a contractului, cum greşit a dispus instanţa de apel.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că, în raport de hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauzele C-243/08 şi respectiv C-472/11, instanţei naţionale nu i se impune înlăturarea aplicării clauzei în discuţie în cazul în care consumatorul, după ce instanţa l-a informat, înţelege să nu invoce caracterul abuziv şi neobligatoriu.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea pronunţată de instanţa de apel şi din perspectiva faptului că aceasta nu a dispus remediul clauzei abuzive indicat de jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, respectiv înlocuirea clauzei abuzive cu o dispoziţie de drept supletiv.

În raport de hotărârile pronunţate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene pronunţate în cauza C-618/10 şi în cauza C-26/13, recurenta-pârâtă arată că s-a recunoscut dreptul instanţei naţionale de a "remedia" clauza contractuală abuzivă în sensul înlocuirii acesteia cu dispoziţia de drept supletiv în vigoare la data încheierii contractului.

Totodată, recurenta-pârâtă arată că instanţa nu a procedat la constatarea nulităţii clauzei prevăzute la art. 5 teza I din contractul de credit, referitoare la dobânda fixă de 7,4 % din primul an contractual, astfel că această clauză continuă să-şi producă efectele între părţi.

Sub acest aspect, concluzia recurentei-pârâte este în sensul că, întrucât tinde la modificarea contractului, nicidecum la constatarea nulităţii acestuia, cererea de constatare a caracterului abuziv al clauzei referitoare la stabilirea dobânzii variabile nu poate fi analizată în raport de caracterul rezonabil sau nerezonabil al comportamentului său, decizia din apel fiind astfel nelegală.

Recurenta-pârâtă invocă şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că dispoziţiile contractuale contestate sunt exprimate într-un limbaj clar şi inteligibil, pentru înţelegerea căruia nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, iar instanţa de apel în mod nelegal a reţinut cu privire la clauza de la art. 5 din contract referitoare la dobândă, precum şi la clauzele privind comisioanele că nu îndeplinesc această cerinţă.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că dispoziţiile art. 5 teza a II-a din contractul de credit arată în mod expres faptul că dobânda curentă este formată din dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile băncii (indice de referinţă) şi marja fixă de 1,5 p.p. Mai mult decât atât, în cuprinsul condiţiilor generale se arată în mod expres că pe parcursul derulării creditului, banca poate modifica dobânda în funcţie de costul resurselor de creditare, noul procent de dobândă aplicându-se de la data modificării acestuia, la soldul creditului existent.

Recurenta-pârâtă susţine că dobânda de referinţă variabilă a băncii, indice cunoscut de intimaţii-reclamanţi, se stabileşte în funcţie de costul resurselor de creditare ale băncii, fiind independentă de voinţa acesteia, şi are la bază următoarele elemente: indicele reprezentând evoluţia dobânzii indicative de pe pieţele internaţionale, care reflectă costurile de refinanţare ale băncii (Euribor/Robor); primele de lichiditate asociate termenelor scurte sau lungi de creditare; costul datorat riscului de ţară asociat pieţei locale pe pieţele internaţionale; costurile asociate rezervelor minime obligatorii pentru sursele în valută atrase, pe care banca trebuie să le blocheze la B.N.R.; costul generat de contribuţia la fondul de garantare a depozitelor; modificările reglementărilor legale care conduc la costuri suplimentare pentru bancă.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează faptul că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală din perspectiva art. 977 - 979 şi art. 981-985 C. civ. de la 1864, întrucât contractul de credit dedus judecăţii nu este un contract de adeziune standard preformulat, cum eronat s-a reţinut.

În opinia recurentei-pârâte, caracterul nelegal al unei asemenea calificări derivă din prevederile art. 1.175 noul C. civ.

Recurenta-pârâtă apreciază că pentru caracterul negociat al contractului nu este necesar ca părţile să discute şi să negocieze toate clauzele sale, cum eronat a stabilit instanţa de apel, întrucât părţile pot alege să se rezume la identificarea aspectelor esenţiale asupra cărora să cadă înţelegerea, urmând ca restul elementelor să fie completate de dispoziţiile legale în materie.

Recurenta-pârâtă invocă şi faptul că dispoziţiile contractuale contestate de către intimaţi nu sunt contrare bunei-credinţe şi că sarcina probei incumbă consumatorilor, care nu au prezentat nicio probă cu privire la acest aspect, motiv pentru care, fără a se îndeplini cumulativ toate condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, instanţa nu poate constata caracterul abuziv al clauzelor contractuale.

Potrivit recurentei-pârâte, noţiunea de bună-credinţă, în ceea ce priveşte raporturile stabilite între consumatori şi profesionişti, se impune a fi interpretată prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 363/2007.

Recurenta-pârâtă susţine, totodată, că dispoziţiile contractuale contestate de către intimaţi nu creează, în detrimentul acestora, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, făcând trimitere la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-415/11.

O altă critică invocată de recurenta-pârâtă vizează aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 4 alin. (6) Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale fiind excluse de la analiză, întrucât comisioanele bancare contestate, cât şi dobânda, reprezintă preţul contractului de credit.

În susţinerea acestui argument, recurenta-pârâtă invocă prevederile art. 3 lit. g) şi i) din Directiva 2008/48/CE din data de 23.04.2008, art. 7 pct. 4 din O.U.G. nr. 50/2010.

Recurenta-pârâtă susţine şi că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 193/2000, privitoare la condiţia absenţei negocierii pentru reţinerea pretinsului caracter abuziv al clauzei prevăzute la art. 2.10 lit. a) din condiţiile generale de creditare.

În acest sens, recurenta-pârâtă susţine că intimaţii-reclamanţi nu au contestat niciodată pasivitatea lor la momentul încheierii contractului de credit şi nu au dovedit niciodată existenţa unei dorinţe de a negocia.

Mai mult, considerentele deciziei recurate cu privire la presupusa absenţă a negocierii, astfel cum susţine recurenta-pârâtă, sunt contrare dispoziţiilor art. 13 din O.U.G. nr. 50/2010.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 Cod procedură civilă.

Intimaţii-reclamanţi au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat şi obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-pârâtă nu a formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a dispus efectuarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului,

Prin încheierea din 16 decembrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus preschimbarea din oficiu a termenului de judecată din 13 ianuarie 2021, pentru termenul din 24 februarie 2021 - complet de filtru.

Prin încheierea din 24 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului părţilor, punând în vedere acestora să formuleze în scris un punct de vedere asupra raportului.

Intimaţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 16 iunie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, constituită în completul de filtru, a admis în principiu recursul şi a stabilit termen de judecată la 13 octombrie 2021, cu citarea părţilor.

Analizând recursul, prin prisma motivelor invocate şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie urmează să îl respingă pentru considerentele care vor fi dezvoltate în cele ce urmează.

Motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, a fost admis recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a fost casată decizia recurată şi a fost trimisă cauza aceleiaşi instanţe spre o nouă judecată. Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de recurs a reţinut incidenţa motivului de casare reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât în mod nelegal curtea de apel a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe, în condiţiile în care nici D. S.A., în calitate de apelantă, nici intimaţii prin întâmpinare nu au solicitat acest lucru.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, a fost casată în întregime decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2018, nefiind în situaţia unei casări parţiale, când se desfiinţează numai o parte din hotărârea atacată şi se rejudecă numai în limita părţii desfiinţate, restul hotărârii dobândind autoritate de lucru judecat.

Trebuie precizat, de asemenea, că art. 500 alin. (1) C. proc. civ. statuează că "Hotărârea casată nu are nicio putere" şi că, în situaţia în care hotărârea a fost casată pentru nerespectarea regulilor de procedură, judecata va reîncepe de la actul anulat.

În raport de faptul că prin decizia nr. 1026 din 15 mai 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a fost casată total decizia nr. 31 din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, curtea de apel trebuia să rejudece cauza în fond, în întregime, obligaţie care a fost respectată de către instanţă.

Ca atare, argumentele recurentei-pârâte în sensul că hotărârea pronunţată de instanţa de apel în rejudecare a fost pronunţată cu depăşirea limitelor de casare şi cu încălcarea autorităţii de lucru judecat nu pot fi reţinute, întrucât hotărârea casată nu produce niciun efect.

Totodată, se impune a se arăta că respingerea apelului declarat de D. S.A. nu este de natură să conducă la concluzia încălcării principiului neagravării situaţiei părţii în propria cale de atac, deoarece în rejudecarea apelului, prin decizia ce formează obiectul criticilor în prezenta etapă procesuală, soluţia a fost aceeaşi, în ceea ce priveşte capetele de cerere admise de prima instanţă. Ca atare, în rejudecarea apelului, situaţia recurentei-pârâte nu s-a înrăutăţit.

Nici motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. nu poate fi reţinut.

Critica ce vizează aplicarea greşită/încălcarea jurisprudenţei Curţii de Justiţie a Uniunii Europene în materia clauzelor abuzive, respectiv a deciziei preliminare pronunţate în cauza C-621/17, în ceea ce priveşte comisionul de acordare şi comisionul de administrare, nu poate fi reţinută.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că instanţa de apel a analizat caracterul abuziv al clauzelor ce reglementează cele două comisioane bancare din perspectiva interpretării date de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene prin decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, cu privire la criteriile pe care instanţele trebuie să le analizeze în aprecierea caracterului abuziv al acestor dispoziţii contractuale.

În raport de decizia preliminară pronunţată în cauza C-621/17, în mod legal curtea de apel a apreciat că instanţa europeană nu a înlăturat caracterul abuziv al clauzelor contractuale, ci a acordat instanţei naţionale îndrumări privind criteriile şi modul de apreciere în stabilirea caracterului abuziv al acestora.

Ca atare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că instanţa de apel a respectat criteriile de analiză trasate de instanţa europeană, în raport de care a realizat interpretarea dispoziţiilor contractuale.

Recurenta-pârâtă îşi exprimă, de fapt, nemulţumirea cu privire la concluzia instanţei de apel în sensul că dispoziţiile contractuale ce reglementează comisionul de acordare, comisionul de administrare şi comisionul de risc sunt abuzive.

În raport de acest aspect, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că analiza instanţei de apel în raport de probele administrate nu poate fi reapreciată în recurs.

Nici critica ce vizează confuzia pe care instanţa de apel a făcut-o între obiectul principal al contractului de împrumut de consumaţie şi obiectul principal al contractului de credit bancar nu poate fi reţinută, în condiţiile în care o astfel de analiză nu a fost efectuată de către instanţa de apel.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta-pârâtă nu a invocat ca şi motive de apel excluderea comisioanelor bancare de la analiza caracterului abuziv, în considerarea caracterului lor de obiect principal al contractului de credit, nulitatea totală a contractului de credit, ca de altfel nici obligaţia instanţei de a dispune înlocuirea clauzei abuzive cu o dispoziţie de drept supletiv, ca atare, aceste critici sunt invocate omisso medio.

Critica ce vizează faptul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greşită, respectiv cu încălcarea Directivei 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori, astfel cum a fost interpretată prin decizia preliminară pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-290/19, va fi, de asemenea, înlăturată, instanţa de apel arătând că nu stipularea în contract a dobânzii variabile este cauza constatării caracterului abuziv al clauzei, ci neîndeplinirea cerinţelor de negociere, de transparenţă, precum şi a caracterului clar şi inteligibil al acestei clauze.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată, totodată, că soluţia instanţei de apel cu privire la caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5 şi 6 din contract şi la art. 2 pct. 2.10 din condiţiile generale de creditare, privind modalitatea de calcul a dobânzii curente şi a dobânzii anuale efective în partea privind dobânda de referinţă a băncii, este legală.

În acest sens, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie arată că, în cauza Bogdan Matei şi E. împotriva S.C. F. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care îl vizează.

Clauze contractuale, care permit creditorului să modifice în mod unilateral nivelul costurilor solicitate debitorului, respectiv nivelul dobânzii lunare, ridică problema previzibilităţii pentru consumator a majorării acestor costuri în funcţie de criteriul neindicat în contract, aşadar prevăzut în mod netransparent.

Contrar susţinerilor băncii recurente dezvoltate în recurs, aceste clauze creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor în detrimentul consumatorului. Contravenind exigenţelor bunei-credinţe, lipsa oricărui reper în contractul de credit care lasă consumatorii-intimaţi într-o stare de echivocitate, lipsită de claritate, conferă băncii posibilitatea de a modifica unilateral contractul în raport de interesele sale financiare, în detrimentul consumatorilor.

În ceea ce priveşte caracterul clar şi inteligibil al clauzelor contractuale, trebuie subliniat că nu este suficient ca o clauză să fie inteligibilă din punct de vedere gramatical, ci trebuie prezentată o formulă concretă în funcţie de care poate varia rata dobânzii, astfel încât consumatorul să fie pe deplin informat şi să poată anticipa, la momentul încheierii contractului, consecinţele economice ale unei atare clauze.

Cu toate că recurenta-pârâtă a justificat formula de calcul a dobânzii în funcţie de anumiţi indici pe care i-a menţionat în cererea de recurs, reclamanţii nu aveau posibilitatea să prevadă aceşti indici în lipsa menţionării lor în contract.

Deşi recurenta-pârâtă invocă faptul că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că suntem în prezenţa unui contract de adeziune standard preformulat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că partea însăşi a invocat că actul juridic dedus judecăţii este de adeziune, astfel cum reiese din apelul declarat (pagina 15 din dosarul instanţei de apel).

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că argumentele expuse de recurenta-pârâtă ce vizează caracterul negociat al clauzelor contractuale nu pot face obiectul controlului judiciar în calea de atac a recursului, întrucât reprezintă aspecte de netemeinicie ale hotărârii atacate şi excedează cazurilor de nelegalitate înscrise strict şi limitativ în art. 488 C. proc. civ., atât timp cât se raportează în mod explicit la modul de interpretare şi evaluare a probelor administrate.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 575 din 11 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă. Cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimaţii-reclamanţi va fi respinsă, întrucât la dosar nu au fost depuse dovezi privind efectuarea acestor cheltuieli.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă D. S.A. împotriva deciziei nr. 575 din 11 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Ploieşti, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimaţii-reclamanţi.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 octombrie 2021.