Negative conflict of jurisdiction over administrative contracts and the deadline for raising material incompetence exceptions under Article 131 of the Civil Procedure Code

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, reţine următoarele:

Prin acţiunea civilă înregistrată pe rolul Judecătoriei Beiuş, la data de 29.05.2020, sub dosar nr. x/2020, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a chemat în judecată pe pârâta A. S.R.L., solicitand instantei să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 7.840 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate decurgând din derularea Contractului de prestări servicii nr. x/31.03.2017, ce are ca obiect întocmirea documentaţiilor de întabulare a certificatelor de proprietate în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, Hidroelectrica-SH Haţeg - UHE Caransebeş, astfel:

- Factura nr. x/07.12.2018- în valoare de 2.777,60 Iei, reprezentând penalităţi de întârziere în execuţia Contractului de prestări servicii nr. x/31.03.2017, aferente perioadei 01.04.2018-04.12.2018;

- Factura nr. x/05.03.2020 - în valoare de 5.062,4 RON, reprezentând penalităţi de întârziere în execuţia Contractului de prestări servicii nr. x/31.03.2017, aferente perioadei 05.12.2018-01.03.2020.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1350 şi art. 1.531 din C. proc. civ. şi dispoziţiile Contractului nr. x/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 195/2021 din 2 martie 2021, Judecătoria Beiuş a admis excepţia de necompetenţă materială şi a hotărât declinarea competenţei soluţionării cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

În motivare, sub un prim aspect, judecătoria a considerat că a respectat prevederile art. 130 alin. (2) din C. proc. civ. şi a invocat excepţia necompetenţei materiale în termen, după întrunirea condiţiilor cerute de art. 131 din C. proc. civ., respectiv la momentul în care părţile au putut pune concluzii.

S-a constatat că temeiul pretenţiilor reclamantei îl reprezintă contractul de prestări servicii nr. x/31.03.2017, încheiat între părţi ca urmare a ofertei prezentate de pârâtă.

Totodată, s-au reţinut prevederile art. 53 din Legea 101/2016 privind remediile şi căile de atac în materie de atribuire a contractelor de achiziţie publică, a contractelor sectoriale şi a contractelor de concesiune de lucrări şi concesiune de servicii, precum şi pentru organizarea şi funcţionarea Consiliului Naţional de Soluţionare a Contestaţiilor, conform cărora "Procesele şi cererile care decurg din executarea contractelor administrative se soluţionează în primă instanţă, de urgenţă şi cu precădere, de către secţia civilă a tribunalului în circumscripţia căruia se află sediul autorităţii contractante sau în circumscripţia în care isi are sediul social/domiciliul reclamantul."

În conformitate şi cu prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 din 2 decembrie 2004 a contenciosului administrativ, instanţa a apreciat că reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale -Hidroelectrica S.A. are calitatea de autoritate publică, iar procesul pendinte decurge din executarea unui contract administrativ, sediul reclamantei/autoritate contractantă fiind în Bucureşti, astfel că secţia civilă a Tribunalului Bucureşti este competentă sub aspect material şi evident teritorial.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la 23 aprilie 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 1816 din 28 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Beiuş; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului instanţei competente să soluţioneze conflictul, respectiv Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie.

În considerentele acestei sentinţe, tribunalul a reţinut că nu a fost legal sesizat cu soluţionarea cauzei, întrucât, în speţă, momentul prevăzut de art. 130 alin. (2) C. proc. civ. a fost depăşit, dat fiind că părţile au fost legal citate şi puteau pune concluzii asupra competenţei (cu privire la determinarea căreia era suficientă lectura cererii de chemare în judecată) la termenul din data de 03.11.2020; excepţia de necompetenţă a fost invocată însă la termenul din data de 09.02.2021, cu depăşirea limitei temporale prevăzute de lege.

Cu privire la conflictul negativ de competenţă, cu a cărui judecată a fost legal sesizată în temeiul art. 133 pct. 2, raportat la dispoziţiile art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu majoritate reţine următoarele:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 din C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces, condiţie îndeplinită în cauză.

Înalta Curte formulează observaţia că tribunalul învestit de judecătorie prin hotărârea de declinare a competenţei şi-a invocat, la rândul său, necompetenţa materială procesuală nu în virtutea unor dispoziţii legale incidente în raport de obiectul cauzei (deci nu în virtutea normelor de competenţă propriu-zise), ci exclusiv în legătură cu nerespectarea termenului legal în care putea fi ridicată excepţia de necompetenţă de către prima instanţă sesizată.

Prin demersul judiciar cu care a învestit Judecătoria Beiuş, având ca obiect o acţiune în pretenţii, reclamanta Societatea de Producere a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. a solicitat obligarea pârâtei A. S.R.L. la plata sumei de 7.840 RON, reprezentând contravaloarea facturilor neachitate decurgând din derularea Contractului de prestări servicii nr. x/31.03.2017, ce are ca obiect întocmirea documentaţiilor de întabulare a certificatelor de proprietate în conformitate cu H.G. nr. 834/1991, privind stabilirea şi evaluarea unor terenuri deţinute de societăţile comerciale cu capital de stat, Hidroelectrica-SH Haţeg - UHE Caransebeş.

Sub aspectul determinării competenţei materiale, Judecătoria Beiuş a avut în vedere dispoziţiile art. 53 din Legea nr. 101/2016, precum şi prevederile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, reţinând că reclamanta are calitate de autoritate publică, iar procesul pendinte decurge din executarea unui contract administrativ, motiv pentru care a declinat competenţa de soluţionare a cauzei la Tribunalul Bucureşti, instanţă civilă în a cărei rază teritorială se află sediul reclamantei (autoritate contractantă).

Pe de altă parte, Tribunalul Bucureşti a avut în vedere regimul juridic al invocării excepţiei de necompetenţă materială, în sensul că aceasta ar fi fost ridicată de judecătorie abia la termenul de judecată din 9 februarie 2021, cu nesocotirea normei juridice de ordine publică, reglementată prin art. 130 alin. (2) din C. proc. civ.

În speţă, se reţine că primul termen la care părţile au fost legal citate în faţa primei instanţe care şi-a declinat competenţa (Judecătoria Beiuş) a fost cel din 3 noiembrie 2020, termen la care instanţa a constatat că, în cadrul procedurii prealabile fixării primului termen de judecată, prevăzută de art. 201 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 209 alin. (5) din acelaşi cod, pârâtei nu i-a fost comunicată întâmpinarea formulată de reclamantă la cererea reconvenţională, depusă la dosar la 15.10.2020. Drept urmare, cauza a fost amânată pentru a da posibilitatea pârâtei îşi formuleze apărări, eventual să depună răspuns la întâmpinare, fiind prorogată şi discutarea probaţiunii în cauză.

La termenul imediat următor, din data de 12 ianuarie 2021, instanţa a admis cererea de amânare pentru imposibilitatea de prezentare a reprezentantului pârâtei şi a prorogat discutarea competenţei.

La termenul din 9 februarie 2021, s-a amânat discutarea excepţiei necompetenţei materiale a judecătoriei, având în vedere cererea de acordare a unui termen pentru lipsă de apărare formulată de administratorul pârâtei, reţinându-se şi faptul că pentru stabilirea competenţei sunt necesare lămuriri suplimentare, în conformitate cu prevederile art. 131 alin. (2) C. proc. civ.

La termenul de judecată din 2 martie 2021, Judecătoria Beiuş a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor excepţia necompetenţei sale materiale, aceasta fiind soluţionată, în sensul admiterii ei şi declinării competenţei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Prin urmare, verificarea competenţei în faţa primei instanţe potrivit art. 131 din C. proc. civ. a fost prorogată la al doilea termen de judecată, prin încheierea din 12 ianuarie 2021, urmare a amânării judecăţii pentru lipsă de apărare în temeiul art. 222 C. proc. civ., iar la termenul următor din 9 februarie 2021 a fost ridicată excepţia necompetenţei materiale procesuale a judecătoriei.

În rezolvarea conflictului negativ de competenţă, Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, în noua reglementare a C. proc. civ., legiuitorul a reformat regimul de invocare a necompetenţei materiale şi teritoriale de ordine publică, prin limitarea în timp a posibilităţii invocării excepţiei de necompetenţă, din raţiuni care urmăresc să prevină abuzul de drept şi să asigure judecarea cu celeritate a pricinilor.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 130 alin. (2) din C. proc. civ., în forma modificată prin Legea nr. 310/2018, aplicabilă litigiului pendinte, "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii în faţa primei instanţe."

Aceste dispoziţii legale nu pot fi însă interpretate şi aplicate decât în corelare cu necesitatea asigurării celorlalte garanţii procesuale ale părţilor, îndeosebi a efectivităţii principiilor contradictorialităţii şi dreptului la apărare.

Astfel, pentru a se putea efectua verificarea competenţei, instanţa trebuie să se asigure că părţile au posibilitatea de a pune concluzii, problema competenţei materiale procesuale urmând a fi tranşată definitiv înaintea instanţei respective printr-o încheiere interlocutorie.

Or, în cadrul aceleiaşi sarcini ce revine instanţei de a asigura celeritatea judecăţii, în sensul art. 6 alin. (1) C. proc. civ., în care se înscrie şi verificarea propriei competenţe, este înscrisă expres, prin dispoziţiile art. 241 alin. (3) C. proc. civ., şi obligaţia de a se proceda la verificarea procedurii de comunicare a actelor de procedură pentru termenul de judecată şi de a se ordona, dacă e cazul, luarea măsurilor de efectuare ori de refacere a acestor proceduri.

În situaţia particulară a litigiului pendinte, nu a fost invocată excepţia necompetenţei materiale a Judecătoriei Beiuş în cadrul procedurii de verificare a competenţei chiar de la primul termen de judecată din 3 noiembrie 2020, urmare a aprecierii de către prima instanţă sesizată că nu fusese parcursă integral procedura de comunicare prevăzută de art. 209 alin. (5) coroborat cu art. 201 C. proc. civ., în legătură cu cererea reconvenţională.

Cu alte cuvinte, chiar dacă, principial, cererea reconvenţională se judecă de către instanţa competentă pentru cererea principală, în virtutea prorogării legale de competenţă prevăzute de art. 123 alin. (1) C. proc. civ., cu excepţiile prevăzute de lege, Judecătoria Beiuş era ţinută să asigure în mod unitar cadrul procesual necesar pentru exerciţiul corespunzător al dreptului la apărare şi al dezbaterii contradictorii asupra cererilor deduse judecăţii, inclusiv pe cale incidentală, apreciind că avea prioritate complinirea obligaţiei legale de comunicare a actelor de procedură ce ţin de faza scrisă pregătitoare a procesului.

Spre deosebire de forma anterioară a art. 131 alin. (2) C. proc. civ. care impunea punerea în discuţia părţilor şi verificarea competenţei la primul termen la care părţile sunt legal citate, textul, în forma modificată face referire la "primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate şi pot pune concluzii."

Prin urmare, noua reglementare permite ca, în mod excepţional, verificarea competenţei şi invocarea subsecventă a excepţiei de necompetenţă să aibă loc şi la termenul imediat următor termenului la care părţile au fost legal citate, dacă s-au ivit alte incidente procedurale, fără a opera sancţiunea decăderii instanţei din dreptul de a invoca excepţia necompetenţei materiale procesuale, ipoteză care se regăseşte în speţă.

Este de observat, din această perspectivă, că stabilirea limitei temporale pentru invocarea excepţiei de necompetenţă materială este dată de termenul la care părţile din proces pot pune şi concluzii asupra competenţei, deci pricina nu se amână pentru un motiv care implică imposibilitatea unor dezbateri contradictorii, astfel cum se reţine şi în considerentele Deciziei nr. 31/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pronunţată în recurs în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial nr. 133/19.02.2020, cu referire, ca exemplu, la amânarea judecăţii în temeiul art. 222 C. proc. civ.

Pe de altă parte, potrivit aceleiaşi hotărâri de unificare a jurisprudenţei menţionate anterior, în această situaţie, instanţa sesizată prin declinarea competenţei poate să verifice modul în care normele referitoare la condiţiile şi termenul de invocare a excepţiei de necompetenţă au fost respectate, fără a se putea transforma într-o instanţă de control judiciar, deci fără a avea de analizat aspectele privind legalitatea şi oportunitatea măsurilor procesuale concrete luate pentru respectarea principiului dreptului la apărare şi al contradictorialităţii, care au condus la amânarea judecăţii (vezi paragraful 71).

Prin urmare, în contextul măsurilor dispuse la primul termen de judecată, de comunicare prealabilă a actelor de procedură, măsuri ce urmăreau tocmai garantarea dreptului de apărare şi a principiului contradictorialităţii, părţile neputând pune concluzii asupra competenţei în sensul art. 131 alin. (1) C. proc. civ., lipsa unei menţiuni în cuprinsul încheierii de şedinţă privind prorogarea discutării competenţei nu poate conduce la concluzia că judecătoria ar fi devenit competentă material să soluţioneze litigiul după acest prim termen, prin acoperirarea necompetenţei sale iniţiale, neinvocate în termenul legal.

În raport cu considerentele anterior expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Cu majoritate:

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2021.

Cu opinia separată, în sensul stabilirii competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Beiuş.

Opinie separată

În dezacord cu ceilalţi membri ai completului, apreciez că instanţa competentă să soluţioneze prezenta cauză este Judecătoria Beiuş, având în vedere următoarele considerente:

Chiar dacă prin Legea nr. 310/2018 au fost aduse modificări, printre altele, şi alin. (1) al art. 131 din C. proc. civ., introducându-se, pe lângă cerinţa ca părţile să fie legal citate, şi condiţia ca acestea să poată pune concluzii (deci, nu să pună efectiv), ajungându-se, astfel, ca în actualul sistem al C. proc. civ. primul termen de judecată să preia, practic, toate funcţiile "primei zile de înfăţişare" din reglementarea anterioară, în opinia mea, în faţa primei instanţe învestite - Judecătoria Beiuş, data de 3 noiembrie 2020, stabilită prin rezoluţie de judecătorul cauzei, a reprezentat primul termen de judecată, în configuraţia dată de art. 131 din C. proc. civ., astfel cum a fost el modificat prin Legea nr. 310/2018.

Potrivit dispoziţiilor art. 131 alin. (1) din C. proc. civ., "La primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii, judecătorul este obligat, din oficiu, să verifice şi să stabilească dacă instanţa sesizată este competentă general, material şi teritorial să judece pricina, consemnând în cuprinsul încheierii de şedinţă temeiurile de drept pentru care constată competenţa instanţei sesizate. Încheierea are caracter interlocutoriu".

Astfel, cu toate că la acest termen a fost prezent doar reprezentantul pârâtei reclamantă reconvenţional A. S.R.L., procedura de citare cu partea lipsă a fost legal îndeplinită, dovada de citare a reclamantei pârâtă reconvenţional Societatea de Prelucrare a Energiei Electrice în Hidrocentrale Hidroelectrica S.A. aflându-se la dosar.

Pe de altă parte, deşi este real faptul că întâmpinarea la cererea reconvenţională formulată de această din urmă societate nu a fost comunicată, odată cu citaţia emisă pentru încunoştinţarea părţii adverse despre stabilirea primului termen de judecată, această comunicare având loc chiar la termenul de judecată stabilit pentru data de 3 noiembrie 2020, din cuprinsul procesului-verbal de şedinţă reiese că reprezentantul pârâtei reclamantă reconvenţional nu a solicitat amânarea judecăţii pentru a lua cunoştinţă de conţinutul întâmpinării şi, eventual, pentru a formula un răspuns la întâmpinare (ştiut fiind faptul că, începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, răspunsul la întâmpinare nu mai este un act de procedură obligatoriu).

Din contră, din cuprinsul încheierii de şedinţă rezultă că judecătorul cauzei a pus în vedere reprezentantului societăţii pârâte reclamantă reconvenţional, odată cu înmânarea unui exemplar al întâmpinării la cererea reconvenţională, să depună răspuns la întâmpinare. Mai mult, instanţa, din oficiu (de vreme ce nu apare consemnată nicio solicitare de amânare formulată de singura parte prezentă la proces), a dispus, în considerarea respectării principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare, amânarea judecării cauzei pentru data de 12 ianuarie 2021.

Or, în condiţiile în care reprezentantul părţii prezente, căruia i s-a comunicat la acel termen de judecată, un exemplar al întâmpinării formulate de partea adversă, deşi avea dreptul, nu a solicitat amânarea judecăţii pe acest motiv, consider că acordarea unui nou termen de judecată de către instanţă, din oficiu, nu era justificată de respectarea celor două principii mai sus evocate, amânarea judecării cauzei fiind dispusă exclusiv din voinţa instanţei, iar nu la solicitarea părţii îndreptăţite de o eventuală astfel de măsură.