Guarantee payment dispute: Substantive vs. formal interpretation of contractual eligibility conditions and validity of late-provided proof of borrower eligibility

Şedinţa publică din data de 12 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 8 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâtului Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN la plata sumei de 1.552.184,32 RON, reprezentând 80% din soldul finanţării restante acordate de reclamantă beneficiarului S.C. B. S.R.L. în temeiul contractului de credit nr. x din data de 21.12.2011, finanţare garantată de către Fond în temeiul Confirmării de includere în plafonul de garantare nr. x/21.12.2012, obligarea pârâtului la plata dobânzii legale penalizatoare, calculate începând cu data de 03.07.2015, până la data plăţii efective a garanţiei de către Fond, precum şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, s-au invocat prevederile art. 1516 alin. (1), art. 1535 alin. (1) din C. civ. art. 10 alin. (1) şi (4) din Legea nr. 82/1991; art. 194 şi urm. şi art. 453 alin. (1) din C. proc. civ. art. 3 alin. (2A1) din O.G. nr. 13/2011.

Prin sentinţa civilă nr. 3567/2018 din 28 noiembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis acţiunea formulata de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 1.552.184,32 RON reprezentând 80% din soldul finanţării restante acordate de bancă beneficiarului B. S.R.L., precum si la plata dobânzii legale penalizatoare calculată de la data de 03.07.2015 şi până la data plătii efective. A obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 32.735,62 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa de timbru şi onorariu de avocat.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN S.A., solicitând schimbarea sentinţei în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 1777/A din 30 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - IFN S.A., împotriva sentinţei civile nr. 3567 din 28 noiembrie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2018 în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A., ca nefondat.

Împotriva deciziei pronunţate de curtea de apel, recurentul-pârât Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. a declarat recurs, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, precum şi obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată constând în taxa de timbru.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând că în ceea ce priveşte ultimul motiv au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1170, art. 1266, art. 1267, art. 1269, art. 1270, art. 1272, art. 1517 şi art. 1566 din C. civ., art. 9 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, pct. 23, 44, 48 din OMFP nr. 3055/2009.

După o scurtă prezentare a unor aspecte prealabile privind situaţia de fapt şi a considerentelor deciziei recurate, recurentul-pârât a susţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 1170, art. 1270 şi art. 1272 C. civ. potrivit cărora convenţia este legea părţilor şi trebuie executată cu bună-credinţă, garanţia se plăteşte doar dacă documentele prezentate de bancă sunt conforme convenţiei şi situaţiile financiare ale beneficiarului fac dovada certă a eligibilităţii acestuia.

Din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, în mod nelegal a reţinut instanţa de apel că documentul privind consultarea CIP cu nr. x/10.03.2016, obţinut după trecerea integrală la restanţă a creditului nerambursat şi transmiterea cererii de plată a garanţiei nr. x/5.08.2014, în condiţiile în care data aprobării creditului era 21.12.2011, ar satisface condiţia prevăzută de părţi de verificare a eligibilităţii la data aprobării creditului. Conform convenţiei nr. 156/2011, verificarea criteriului de eligibilitate privind interdicţia de a emite cecuri se face de către bancă la data aprobării creditului şi se probează la momentul cererii de plată prin transmiterea extrasului CIP de la data verificării, potrivit art. 3.1.1 -preambul şi lit. d), respectiv data aprobării finanţării - 21.12.2011.

În opinia recurentului, raţionamentul instanţei este viciat, întrucât nu are la bază voinţa părţilor şi nici cerinţele echităţii şi executării cu bună credinţă a contractului. Prin urmare, prezentarea unui document obţinut la data de 10.03.2016 reprezintă dovada neechivocă a încălcării contractului.

Recurentul a susţinut că instanţa nu a motivat de ce a decis să înlăture înţelegerea explicită a părţilor, iar prin aplicarea greşită a legii a transformat fără suport legal obligaţia univocă a intimatei-reclamante într-o obligaţie alternativă sau chiar facultativă. Or, convenţia nu permite ca eligibilitatea să se poată verifica fie la data aprobării creditului, fie chiar după transmiterea cererii de plată a garanţiei, la libera alegere a intimatei.

Tot în acest context, recurentul a susţinut că instanţa nu a fost învestită să analizeze eligibilitatea beneficiarului, ci să verifice dacă intimata a depus documentele prevăzute de art. 9.2 pentru a avea dreptul la plata garanţiei. Or, prin hotărârea recurată instanţa a analizat aspecte cu care nu a fost învestită şi a făcut constatări eronate care vatămă recurentul-pârât, ceea ce atrage incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa a aplicat greşit art. 1269 şi art. 1170 C. civ. şi pct. 24, 44, 48 din OMFP nr. 3055/2009 care stabilesc că situaţiile financiare avute în vedere la momentul aprobării finanţării nu pot fi considerate inacceptabile pentru unele neregularităţi minimale care pot fi sancţionate doar de către autorităţile fiscale.

Recurentul a susţinut că instanţa de apel nu a prezentat motivele pentru care a stabilit că neregularităţile ar fi minimale şi nici pe cele pentru care a hotărât că acestea nu influenţează eligibilitatea beneficiarului.

Principiul forţei obligatorii a contractului trebuie aplicat ca atare, nefiind acceptabilă golirea sa de conţinut, prin interpretări care ajung să modifice cauza pentru care convenţia a fost încheiată în forma asumată în mod clar de intimată şi să oblige recurentul la plată, deşi eligibilitatea beneficiarului nu a fost în mod cert dovedită.

A arătat recurentul că situaţiile financiare nu oferă informaţii credibile în sensul pct. 23 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 şi de aceea nu pot face dovada eligibilităţii beneficiarului.

Decizia recurată încalcă, în opinia recurentului, şi art. 9 alin. (1) din Legea contabilităţii nr. 82/1991, întrucât situaţiile financiare nu au fost întocmite conform reglementărilor contabile aplicabile.

Dat fiind că refuzul plăţii garanţiei se datorează culpei intimatei, recurentul-pârât a apreciat că obligarea sa la plată încalcă dispoziţiile art. 1517 şi art. 1556 din C. civ.

Recurentul a susţinut că a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., întrucât decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care a fost modificată înţelegerea expresă a părţilor cu privire la momentul şi data consultării CIP, stabilind că verificarea poate fi efectuată şi după producerea riscului de credit, ulterior transmiterii cererii de plată a garanţiei.

Totodată, a menţionat că decizia nu cuprinde motivele pentru care s-a decis că neregularităţile situaţiilor financiare ar avea caracter minimal şi nu ar influenţa eligibilitatea beneficiarului, în condiţiile în care nu a fost depusă la dosar opinia unui specialist, iar instanţa a refuzat să încuviinţeze proba cu expertiza contabilă, solicitată de pârât în termen.

Având în vedere că decizia recurată nu răspunde exigenţelor impuse de art. 6 paragraful 1 din Convenţia Europeană a Dreptului Omului şi art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurentul-pârât a solicitat cenzurarea hotărârii şi sub acest aspect.

Intimata-reclamantă A. S.A a depus întâmpinare prin care a solicitat instanţei, în principal să ia act, prin raportare la art. 463 şi 464 alin. (3) C. proc. civ. de achiesarea tacită a recurentului la decizia atacată întrucât a plătit sumele reclamate în dosar, în subsidiar să admită excepţia nulităţii parţiale a recursului şi să anuleze în parte recursul în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., susţinând că numai criticile referitoare la nemotivarea hotărârii pot fi circumscrise motivelor de casare instituite de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.. Pe fond a solicitat respingerea recursului şi cheltuieli de judecată.

Recurentul-pârât a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea ca neîntemeiate a apărărilor formulate de intimata-reclamantă.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 13 aprilie 2021 s-a dispus comunicarea raportului către părţi potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., iar recurentul-pârât a depus un punct de vederea asupra raportului întocmit, achiesând concluziilor acestuia.

Intimata-reclamantă a depus un punct de vedere referitor la admisibilitatea în principiu a recursului, prin care a reiterat susţinerile din întâmpinare.

Prin încheierea din 5 iulie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a prorogat discutarea cererii intimatei-reclamante privind achiesarea tacită a recurentului-pârât la decizia recurată, a admis în principiu recursul şi a fixat termen pentru judecarea acestuia la 12 octombrie 2021, ora. 11, cu citarea părţilor.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia recurată în raport cu criticile formulate şi temeiurile de drept invocate, constată că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prioritar, Înalta Curte constată că în speţă nu poate fi vorba de o achiesare tacită a recurentului-pârât la hotărârea atacată, întrucât potrivit dispoziţiilor art. 463 din C. proc. civ.:

"(1) Achiesare la hotărâre reprezintă renunţarea unei părţi la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluţii din respectiva hotărâre."

Totodată, art. 464 alin. (3) C. proc. civ. prevede că. "achiesarea tacită poate fi dedusă numai din acte sau fapte precise şi concordante care exprimă intenţia certă a părţii de a-şi da adeziunea la hotărâre".

Recurentul-pârât a arătat că a procedat, după pronunţarea instanţei de apel, la executarea pretenţiilor intimatei-reclamante în scopul evitării penalităţilor, fără ca această manifestare de voinţă să aibă natura juridică a unei achiesări tacite la hotărârea judecătorească pronunţate în favoarea reclamantei.

Contrar susţinerilor intimatei-reclamante, se constată că, în speţă, plata efectuată de pârâtă în temeiul hotărârii judecătoreşti executorii, înainte de soluţionarea definitivă a cauzei, a avut loc din raţiuni de ordin economic, pentru evitarea acumulării eventualelor dobânzi penalizatoare la care recurentul ar fi fost obligat, fără a se renunţa însă, la judecarea cererii de recurs. Prin urmare, nu reprezintă o achiesare tacită în sensul art. 464 alin. (3) C. proc. civ., adică al unei recunoaşteri a pretenţiilor reclamantei deduse judecăţii.

Tot cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, instanţa de recurs nu poate analiza aspecte pe care părţile ce promovează această cale de atac înţeleg să le invoce cu depăşirea limitelor în care este permis controlul judiciar, respectiv acele critici care tind a reliefa greşita interpretare a probelor sau lipsa de temeinicie a judecăţii realizate de instanţa de prim control judiciar.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma suportul unei analize, în această etapă procesuală, criticile cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisurile), clauzele contractuale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare.

De altfel, motivarea recursului este structurată în sensul reluării întocmai a criticilor invocate prin cererea de apel.

Se constată că recurentul-pârât a invocat formal incidenţa în cauză a motivului de nelegalitate reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., normă care se referă la situaţia, "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", deoarece critica privind analiza de către instanţa de apel a unor aspecte cu care nu a fost învestită, se referă de fapt la o interpretare eronată a probelor şi o greşită stabilire a situaţiei de fapt şi vizează netemeinicia deciziei recurate, fără a se arăta normele de procedură încălcate.

Din acest punct de vedere, se observă că motivul invocat în cadrul căii de atac devolutive, în legătură cu încălcarea principiului disponibilităţii, respectiv a obiectului cauzei, sub aspectul verificării modului de îndeplinire de către reclamantă a obligaţiei proprii asupra verificării condiţiilor de eligibilitate a beneficiarului finanţării, precum şi a conformităţii documentaţiei depuse de bancă pentru plata garanţiei, a fost corect înlăturat, cu constatarea că au fost respectate dispoziţiile art. 22 C. proc. civ. de către prima instanţă.

Recurentul-pârât a încadrat criticile aduse deciziei Curţii de Apel Bucureşti şi în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., apreciind că aceasta este nelegală întrucât instanţa de apel nu a motivat de ce "a modificat înţelegerea expresă a părţilor cu privire la momentul şi data consultării CIP stabilit" şi decizia recurată nu cuprinde motivele pentru care "s-a decis că neregularităţile situaţiilor financiare ar avea caracter minimal."

Criticile recurentului-pârât sunt nefondate.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu pot fi reţinute în cauza de faţă, întrucât instanţa de apel şi-a expus într-o manieră clară şi convingătoare argumentaţia de fapt şi de drept, raţionamentele logico-juridice care au stat la baza adoptării soluţiei de respingere a apelului pârâtului şi de menţinere a hotărârii instanţei de fond.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, instanţa de apel, în analiza efectuată, reflectată în considerentele hotărârii, nu a modificat în niciun fel înţelegerea părţilor consfinţită prin Convenţia cadru, ci a prezentat motivele pentru care a considerat că, în acord cu interpretarea acestei convenţii, Banca a dovedit îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate a beneficiarului, fiind îndreptăţită la plata garanţiei de către recurentul-pârât.

Instanţa de apel a evidenţiat că pentru plata garanţiei era esenţială îndeplinirea efectivă a criteriului de eligibilitate de la art. 3.1.1 lit. d) din convenţia nr. 156/25.10.2011, fiind efectuată transmiterea consultării CIP aferentă perioadei 13.12.2004-13.12.2011, în cursul procedurii convenite de părţi, în sensul completării documentaţiei pentru plata garanţiei.

Astfel, pentru îndeplinirea condiţiei de eligibilitate şi a respectării obligaţiilor băncii faţă de garant, instanţa a raportat prevederile convenţiei-cadru la probele administrate, care atestă îndeplinirea cerinţei respective, argumentând că intimata-reclamantă a dovedit faptul că beneficiarul creditului nu figura la Centrala Incidentelor de Plată cu incidente de plăţi majore sau cu interdicţie bancară de a emite cecuri la data acordării creditului, respectiv 21.12.2021, astfel încât nu avea relevanţă data înscrisului doveditor prezentat de aceasta.

De asemenea, în considerentele deciziei recurate se regăsesc motivele pentru care instanţa de apel a apreciat faptul că situaţiile financiare depuse nu conduceau la concluzia neîndeplinirii criteriilor de eligibilitate, reţinând caracterul nesemnificativ al inadvertenţelor sesizate.

Se constată, aşadar, că în cauză, instanţa de apel a respectat exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi de art. 6 CEDO, motivarea hotărârii cuprinzând în considerentele sale, în raport şi cu criticile invocate în apel, analiza tuturor aspectelor de nelegalitate invocate, motivele de fapt şi de drept care au condus la soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta şi care susţin soluţia pronunţată de instanţă, de menţinere a sentinţei apelate, astfel că nu se poate susţine cu temei că este vorba de nemotivarea hotărârii, cum susţine recurentul.

În concluzie, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la o examinare efectivă şi reală a cauzei din perspectiva criticilor formulate, împrejurare în raport cu care motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât invocă încălcarea de către instanţa de apel a prevederilor art. 1266, art. 1267, art. 1270 şi art. 1272 C. civ., atunci când a analizat îndeplinirea condiţiilor de plată prevăzute de art. 9.2 din Convenţia nr. 156/2011.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie precizează că analiza criticilor de nelegalitate invocate din perspectiva regulilor de interpretare a contractului, statornicite în art. 1266 - 1268 C. civ., se realizează exclusiv din perspectiva verificării aplicării lor în raport de convenţie, privită în sens de negotium.

În esenţă, recurentul-pârât susţine că interpretarea instanţei de apel este în dezacord cu voinţa reală a părţilor, întrucât nu pot fi considerate condiţiile de eligibilitate îndeplinite de art. 3.1.1 lit. d), 3.1.1 lit. a)1) şi f) şi art. 3.2 lit. a)1) şi lit. g) din Convenţia cadru nr. 156/2011.

Prealabil, se impune a se arăta că art. 1266-1269 şi art. 1272 din noul C. civ. stabilesc anumite reguli referitoare la interpretarea contractelor.

Interpretarea sistematică, reglementată în art. 1267 din noul C. civ., constă în faptul că, într-un contract, clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Contractul încheiat de părţi trebuie privit ca un tot unitar, clauzele chiar dacă sunt interpretate fiecare în parte, trebuie să exprime înţelesul întregului act, iar dacă sunt susceptibile de mai multe înţelesuri, ele se interpretează în sensul ce se potriveşte cel mai bine naturii şi obiectului contractului, conform art. 1268 alin. (1) C. civ.

Interpretarea nu trebuie, însă, să conducă la o depăşire a efectelor pe care părţile şi le-au dorit, deoarece contractul nu cuprinde decât lucrul asupra căruia părţile şi-au propus a contracta, oricât de generali ar fi termenii folosiţi, conform art. 1268 alin. (4) C. civ.

În raport de aceste consideraţii teoretice şi de criticile invocate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a aplicat în mod corect regulile instituite de art. 1266 şi art. 1267 C. civ.

Astfel, cercetând ansamblul contractului şi coroborând prevederile art. 9.2 din Convenţie cu art. 3.1.1., instanţa de apel, în mod corect a reţinut că dreptul la plată nu ar fi fost condiţionat de îndeplinirea efectivă a formei prevăzute de clauza de la art. 9.2 din Convenţie, ci de verificarea îndeplinirii condiţiilor de eligibilitate.

Pornind de la scopul încheierii Convenţiei, respectiv garantarea de către Fond a obligaţiilor de rambursare a finanţărilor acordate de bancă beneficiarilor IMM care îndeplinesc condiţiile de eligibilitate prevăzute de art. 3.1.1. din Convenţie, se constată că în analiza căii de atac devolutive a pârâtei, instanţa de apel a respectat voinţa părţilor, astfel cum a fost exprimată în convenţie şi actele adiţionale.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a valorificat prevederile contractuale, pentru a aprecia că cererea de plată a garanţiei a fost respinsă în mod neîntemeiat de pârâtă, acţiunea reclamantei fiind corect admisă.

În ceea ce priveşte îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate prevăzute la art. 3.1.1. din Convenţie, dreptul la plată a fost analizat în considerarea documentaţiei menţionate la art. 9.2., nefiind cazul unor încălcări ale dispoziţiilor art. 1170 C. civ. privind buna-credinţă în executarea convenţiei.

Astfel, în ceea ce priveşte criteriul stabilit de art. 3.1.1. lit. d) din Convenţie, potrivit consultării CIP, beneficiarul nu se afla în interdicţie bancară de a emite cecuri, acest motiv de refuz fiind neîntemeiat.

De asemenea, în ce priveşte neprezentarea corespunzătoare a situaţiilor financiare ale beneficiarului finanţării, instanţa de apel a procedat la corectarea şi înlocuirea considerentelor primei instanţe, menţinând soluţia pe fond, cu motivarea că erorile invocate de pârâtă nu prezentau relevanţa susţinută pentru verificarea îndeplinirii cerinţei de eligibilitate, reclamanta neavând atribuţii pentru verificarea regularităţii acestora şi nici nu permiteau refuzul de plată a garanţiei, pentru neconformitatea documentelor de plată.

În raport de conţinutul clauzei prevăzute la art. 9.2 alin. (1) lit. e) din convenţie, situaţiile financiare anuale nu erau condiţionate de prevederile art. 44 din Ordinul MFP nr. 3055/2009 pentru a se admite cererea de plată, acestea putând fi verificate şi sancţionate, eventual, de către organele fiscale, în acord cu art. 41 pct. 3 din Legea nr. 82/1991 a contabilităţii.

În considerarea documentelor transmise pârâtei, din care rezulta îndeplinirea condiţiilor de eligibilitate a beneficiarului finanţării, la data aprobării finanţării, fără ca respectarea formei prevăzute de art. 9.2 din Convenţie să reprezinte un aspect esenţial al înţelegerii,care să justifice refuzul îndeplinirii obligaţiei proprii de plată a garanţiei criticile privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1270 şi art. 1272 C. civ. privind conţinutul convenţiei şi forţa sa obligatorie vor fi apreciate ca nefondate.

Nu pot fi reţinute nici susţinerile recurentului circumscrise aceluiaşi motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit cărora obligarea sa la plată încalcă dispoziţiile art. 1517 şi art. 1556 din C. civ., întrucât în mod corect instanţa de apel a constatat că nu poate opera clauza de la art. 9.3 alin. (2) din convenţie, motivat de faptul că intimata-reclamantă a transmis documentaţia completă pentru cererea de plată, nefiind cazul unei încălcări a obligaţiilor contractuale ale băncii creditoare.

Având în vedere cele reţinute mai sus, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1777/A din 30 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Fondul Naţional de Garantare a Creditelor pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii S.A. - I.F.N. împotriva deciziei civile nr. 1777/A din 30 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 12 octombrie 2021.