Cassation dismissed: no tacit renewal of expired security service contract, barring post-term invoice claims

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 25.03.2019 sub nr. x/2019, reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. a solicitat să fie obligată pârâta la plata debitului restant în cuantum de 500.463,4 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor prestate în perioada februarie 2016 - martie 2017, precum şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,15% din valoarea restantă a fiecărei facturi fiscale, calculate de la data scadenţei până la data plăţii efective.

Prin sentinţa nr. 290/11.03.2020 Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis în parte cererea şi a obligat pârâta la plata sumei totale de 20.181 RON reprezentând rest neachitat din contravaloarea facturilor nr. x/29.02.2016 (9342 RON), nr. y/15.03.2016 (10462 RON) şi nr. z/31.05.2019 (377 RON).

De asemenea a admis în parte cererea subsidiară şi a obligat pârâta la plata penalităţilor de întârziere de 0,15%/zi aferente restului neachitat din factura x/29.02.2016, de 9.342 RON, calculate de la data de 17.10.2016 şi până la achitarea efectivă a acestui debit restant.

Împotriva acestei sentinţe la data de 12.05.2020 a declarat apel reclamanta, apelul fiind înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 14.09.2020.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă prin decizia civilă nr. 1568 din 06 noiembrie 2020 a respins ca nefondat apelul formulat de apelanta-reclamantă A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C. SPRL în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 290 din data de 11.03.2020 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Împotriva deciziei civile nr. 1568 din 06.11.2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă, a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., în faliment, prin lichidator judiciar C. SPRL.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Criticile subsumate motivului de casare invocat vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material incidente în speţă.

În mod nelegal, se susţine de către recurenta-reclamantă că instanţa de apel a apreciat că nu s-a dovedit existenţa raporturilor contractuale ulterior expirării termenului contractual.

Recurenta-reclamantă face trimitere la dispoziţiile art. 2538 alin. (3) C. civ., susţinând că reprezintă acte de recunoaştere tacită a datoriei, plata parţială, achitarea în tot sau în parte, a dobânzilor şi penalităţilor, solicitarea unui termen de plată şi alte asemenea aceste.

Pentru perioada ulterioară expirării termenului contractual, creanţa este certă, în condiţiile art. 662 C. civ., reclamanta probând astfel existenţa raporturilor contractuale dintre părţi.

Pârâta a înţeles să conteste aceste facturi doar în faţa instanţei de judecată şi a motivat nerecunoaşterea facturilor fiscale prin faptul că pentru perioada mai 2016- martie 2017 contractul dintre părţi nu mai exista.

Raportul juridic constant şi stabil dintre cele două părţi a constat în primirea/predarea facturilor pe email, ci nu prin semnarea şi ştampilare. Facturile fiscale emise pentru perioada august- decembrie 2016, au fost comunicate pârâtei prin email fără ca aceasta să le fi contestat vreodată.

Acest aspect este susţinut inclusiv de faptul că o parte din facturile emise de reclamantă au fost achitate parţial, iar confirmarea de sold de 377.426,29 RON a fost înaintată reclamantei fără obiecţiuni.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel au reţinut că plata parţială a facturii nr. x din 31.05.2016 reprezintă acordul pârâtei, iar acelaşi raţionament se impune a fi aplicat şi cu privire la facturile fiscale ce fac obiectul prezentului recurs, facturi fiscale care au fost emise după ajungerea la termen a contractului de prestări servicii nr. x din 15.06.2015.

Recurenta-reclamantă apreciază că pârâta a acceptat tacit continuarea contractului nr. x/16.06.2015 precum şi facturile fiscale emise de reclamantă şi comunicate prin email, iar lipsa unui act adiţional de prelungire a contractului nu poate anula facturile fiscale.

Recurenta-reclamantă mai arată că nici facturile cu privire la care instanţa de fond a dispus admiterea cererii nu conţin ştampila şi semnătura pârâtei, prin urmare, singurul eleement care a determinat instanţa să dispună admiterea cererii cu privire la acestea este plata parţială a acestora.

În mod greşit a apreciat instanţa de apel că reclamanta nu a făcut dovada prestării serviciilor facturate după data de 31.05.2016, acceptul pârâtei în acest sens şi acceptul preţului pentru serviciile de pază.

Plata facturilor fiscale emise ulterior duratei contractuale echivalează cu prelungirea contractului, atât timp cât o parte din acestea nu fost achitate.

În ceea ce priveşte capătul de cerere privind plata penalităţilor de întârziere, recurenta-reclamantă apreciază că este îndreptăţită la solicitarea acestora, potrivit prevederilor contractuale.

Pentru aceste considerente solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În combaterea recursului, intimata-pârâtă B. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea apărărilor susţinute de intimata-pârâtă.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte a reţinut următoarele:

Recurenta-reclamantă a invocat nelegalitatea deciziei atacate, în temeiul cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează situaţia în care hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii.

Subsumat acestui motiv s-a invocat faptul că instanţa de apel a considerat, în mod greşit, că nu a fost dovedită existenţa raporturilor contractuale ulterior expirării termenului contractual.

Emiterea şi acceptarea la plată a facturilor, precum şi plata parţială a acestora, susţine recurenta-reclamantă, demonstrează acceptarea tacită a continuării contractului, fiind incidente dispoziţiile art. 2538 alin. (2) C. civ. care consacră actele de recunoaştere tacită.

Prealabil, se reţine că între reclamanta A. S.R.L., în calitate de prestator, şi pârâta B. S.R.L., în calitate de beneficiar, s-a încheiat la data de 15.06.2015 contractul nr. x de prestări servicii de pază prin care prestatorul s-a obligat să asigure serviciul de supraveghere a 4 parcuri fotovoltaice, în timpul fazei de construcţie a acestora.

Contractul încheiat iniţial pentru perioada 15.06.2015 - 30.09.2015 (art. 6 din Contract), a fost ulterior prelungit de două ori, până la 31.01.2016, iar ulterior până la 30.04.2016. După data de 30.04.2016, contractul de prestări servicii nu a mai fost prelungit şi în consecinţă a încetat prin ajungere la termen.

Admiterea în parte a acţiunii a vizat penalităţile de întârziere datorate pentru achitarea cu întârziere a facturilor calculate până la data de 10.03.2016 (factura TS nr. x/15.03.2016), contravaloarea abonamentului de pază în perioada contractuală 01.02.2016 - 29.02.2016 (factura TS nr. x/29.02.2016), precum şi în perioada 01.05.2016-31.05.2016 (factura x/31.05.2016).

În ceea ce priveşte factura x/31.05.2016, care vizează prestarea serviciilor peste termenul arătat pentru luna respectivă, instanţele devolutive au făcut aplicarea dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., apreciind că plata parţială reprezintă act de recunoaştere tacită.

Criticile dezvoltate prin cererea de recurs vizează celelalte facturi emise de reclamantă, ulterior expirării termenului contractual, faţă de care probatoriul administrat şi evaluat de instanţele devolutive a condus la concluzia lipsei de temei pentru atragerea răspunderii contractuale a pârâtei.

Instanţa supremă reţine incidenţa prevederilor art. 1270 alin. (2) C. civ. potrivit cărora contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege.

De asemenea, potrivit art. 1350 alin. (1) C. civ., orice persoană trebuie să îşi executa obligaţiile pe care le-a contractat.

Atragerea răspunderii contractuale a pârâtei potrivit dispoziţiilor art. 1350 alin. (2) C. civ. este lipsită de temei legal, având în vedere faptul că reclamanta nu a dovedit existenţa acordului privind prelungirea termenului contractual, care să provină de la pârâtă sau care se deduce din fapte ale acesteia.

În consecinţă, invocarea existenţei unui acord de voinţe tacit al părţilor asupra acceptării continuării contractului este nefondată, având în vedere următoarele:

În ceea ce priveşte facturile pretinse la plată, emise după expirarea duratei contractului, reclamanta a arătat că acestea au fost comunicate pârâtei în modalitatea agreată de părţi, fără a fi refuzate la plată în condiţiile art. 5 din contract, însă acest aspect nu face dovada însuşirii acestora de către pârâtă şi nici a faptului că serviciile de pază au fost prestate după expirarea termenului contractual.

Dovada contractului de prestări servicii, în sens de negotium iuris nu se poate proba cu facturile emise, menţiunile din factură se limitează la contravaloarea serviciilor prestate, fără să înlocuiască prin conţinutul său convenţia pe care se bazează, în speţă, fără să înlocuiască acordul de voinţă necesar într-o convenţie.

Totodată, Înalta Curte reţine că potrivit convenţiei iniţiale dintre părţi, orice modificare a clauzelor contractuale trebuia efectuată şi stabilită în scris (art. 14 alin. (2) din contract), procedură respectată de reclamantă pentru prelungirea succesivă a termenului contractual. Pentru perioada aferentă facturilor pretinse la plată, reclamanta nu a dovedit respectarea convenţiei, nefiind probată prelungirea termenului contractual.

În ceea ce priveşte prestarea serviciilor de pază după expirarea termenului contractual, revenea reclamantei în condiţiile art. 249 C. proc. civ. sarcina probei prestării acestora, prin propunerea probelor care să demonstreze faptele menţionate.

De asemenea, în accepţiunea reclamantei, plata parţială reprezintă o manifestare de voinţă a pârâtei, care, în condiţiile art. 2538 alin. (2) C. civ., atestă fără echivoc recunoaşterea dreptului creditorului obligaţiei de plată, ulterior expirării perioadei contractuale a raportului juridic încheiat de părţi.

Argumentaţia recurentei-reclamante, în sensul că plata parţială a facturii seria x nr. x/31.05.2016, emisă ulterior încetării contractului, demonstrează neechivoc intenţia de continuare a contractului este neîntemeiată. Acesta, deoarece recurenta-reclamantă porneşte de la premisa greşită a existenţei unei plăţi parţiale din întreaga creanţă, invocând prezumţia existenţei unui acord contractual.

Instanţa de recurs reliefează, că plata parţială a unei facturi nu reprezintă o manifestare a pârâtei lipsită de ambiguitate de prelungire a termenului contractual.

Potrivit art. 2538 alin. (2) C. civ., recunoaşterea este tacită atunci când rezultă fără echivoc din manifestări care să ateste existenţa dreptului celui împotriva căruia curge prescripţia, textul de lege indicând ca acte de recunoaştere tacită plata parţială a datoriei, achitarea în tot sau în parte a dobânzilor sau penalităţilor şi altele asemenea.

În plus, faţă de considerentele expuse anterior, raportat atât la convenţia iniţială cât şi la uzanţa dintre părţi referitoare la modalitatea de prelungire a duratei contractuale, nu se poate reţine o altă formă de continuare a raporturilor contractuale - acceptarea tacită - pentru a deveni incidente în speţă dispoziţiile art. 2538 alin. (2) C. civ. pentru pretenţiile respinse.

În consecinţă, în mod legal instanţele devolutive au făcut aplicarea prevederilor legale menţionate anterior, doar în ce priveşte factura achitată parţial de către pârâtă, întrucât doar în această situaţie se putea aprecia asupra existenţei unei convenţii în formă simplificată între părţi, vizând pe de o parte prestarea serviciilor, iar pe de altă parte obligaţia de plată a acestora.

Pentru aceste considerente, critica referitoare la greşita aplicare a dispoziţiilor art. 2538 alin. (2) C. civ., faţă de celelalte facturi emise după expirarea termenului contractual nu este întemeiată.

Problema penalităţilor solicitate de reclamantă pentru perioada în care între părţi nu a existat un contract de prestări servicii, constatându-se că acesta a încetat prin ajungere la termen, a fost corect soluţionată de instanţa de apel care a avut în vedere că în lipsa contractului, penalităţile pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată nu pot fi acordate.

Faţă de toate motivele mai sus reţinute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., a respins recursul ca fiind nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. prin lichidator judiciar C. S.P.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1568 din 06 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2021.