Cassation appeal dismissed: administrator's liability for missing accounting documents rejected without proof of actual company loss

Şedinţa publică din data de 7 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 29 septembrie 2016 sub dosar nr. x/2016, astfel cum a fost precizată, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B. a solicitat instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea pârâtei B. la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 142.001,95 RON, reprezentând prejudiciul creat pentru efectuarea de plăţi fără documente justificative.

În drept, s-au invocat dispoziţiile art. 1551, art. 72-73, art. 148 şi următoarele din Legea nr. 31/1990, precum şi art. 2019 şi următoarele din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3614/2017 din 10 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a fost admisă excepţia de necompetenţă materială a instanţei, invocată de pârâta B., fiind declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, cauza a fost înregistrată la secţia a VI-a Civilă, la data de 21 iunie 2017, sub dosar nr. x/2017

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 17 iulie 2018, reclamantul a precizat că perioada în care s-au adus prejudicii societăţii de către pârâtă este 2009-2015.

Prin cererea precizatoare depusă la dosar la data de 6 septembrie 2018 reclamantul a arătat că este în cuantum de 142.001,95 RON prejudiciul rezultat din efectuarea de către pârâtă a plăţilor fără documente justificative.

Pârâta B. a formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională.

Prin întâmpinare, a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active, solicitând respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă, excepţia lipsei de interes, iar în subsidiar, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Prin cererea reconvenţională, pârâta-reclamantă B. a solicitat să se dispună în contradictoriu cu reclamantul A., pârâtul D. şi pârâta C. S.R.L. dizolvarea societăţii C. S.R.L. pentru neînţelegerile grave între asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii în temeiul art. 227 alin. (1) lit. e) din Legea 31/1990; amendarea reclamantului-pârât pentru încălcarea principiului bunei-credinţe, în conformitate cu dispoziţiile art. 12 din C. proc. civ. obligarea reclamantului-pârât la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 9 octombrie 2017 au fost respinse, ca neîntemeiate, excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului-pârât, excepţia lipsei calităţi procesuale pasive a pârâtei-reclamante şi excepţia lipsei de interes şi a fost unită cu fondul excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune.

Prin sentinţa civilă nr. 3165 din 18 octombrie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2017, a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a fost respinsă ca neîntemeiată excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâta-reclamantă.

A fost admisă cererea principală astfel cum a fost precizată de reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâta-reclamantă B. şi cu pârâta C. S.R.L..

A fost obligată pârâta-reclamantă la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 142.001,95 RON, reprezentând prejudiciul creat pentru efectuarea de plăţi fără documente justificative.

A fost obligată pârâta C. S.R.L. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea reconvenţională formulată de pârâta-reclamantă B., în contradictoriu cu reclamantul-pârât A., pârâta C. S.R.L. şi cu pârâtul D..

A fost obligată reclamanta-pârâtă la plata către reclamantul-pârât a sumei de 1.900 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin încheierea de şedinţă din 17 ianuarie 2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă, din oficiu, s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în minuta din 18.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, astfel:

"Obligă pârâta-reclamantă B. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată" şi nu "Obligă pârâta C. S.R.L. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată", cum greşit s-a consemnat.

A fost admisă cererea de îndreptare a erorilor materiale formulată de petentul A. şi s-a dispus îndreptarea erorilor materiale strecurate în sentinţa civilă nr. 3165/18.10.2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în sensul că reclamantul-pârât a solicitat obligarea pârâtei-reclamante B. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi nu obligarea pârâtei C. S.R.L., cum greşit s-a consemnat şi s-a dispus obligarea pârâtei-reclamante B. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată şi nu obligarea pârâtei C. S.R.L. la plata către reclamantul-pârât a sumei de 24.446 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată", cum greşit s-a consemnat.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantul A. şi pârâta B..

Împotriva încheierii de şedinţă din 17 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel pârâta B..

Prin decizia civilă nr. 2190/A din 18 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a Civilă a fost admis apelul declarat de pârâta-reclamantă B. împotriva sentinţei civile nr. 3165 din 18 octombrie 2018 şi a încheierii de şedinţă din 17 ianuarie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, pe care le schimbă în parte, în sensul că a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, precizată, inclusiv cu privire la cheltuielile de judecată.

A obligat reclamantul-pârât A. la plata către pârâta-reclamantă B. a sumei de 5.000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate, relative la soluţiile date excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi cererii reconvenţionale.

A respins ca rămas fără obiect apelul formulat de reclamantul-pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 3165 din 18 octombrie 2018pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017.

Împotriva acestei decizii, reclamantul A. a declarat recurs.

Prin memoriul de recurs, recurentul A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată din apel şi recurs.

În argumentarea memoriului de recurs, se susţine că instanţa de apel face o aplicare greşita a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. atunci când reţine faptul că instanţa de fond nu ar fi examinat în mod real problemele esenţiale supuse controlului judecătoresc.

În acest sens solicită instanţei de recurs să reţină faptul că hotărârea instanţei de fond, contrar celor reţinute de instanţa de apel, cuprinde motivele pe care se sprijină, prezintă succint atât fapta ilicită - nedepunerea documentelor justificative, cât şi prejudiciul - 142.001,95 RON - cheltuieli nejustificate.

Astfel, în mod nejustificat instanţa de apel s-a raportat exclusiv la considerentul instanţei de fond referitor la profitul net al societăţii din perioada 2009-2015 şi la greşita repartizare a dividendelor, prin raportare la expertiza contabilă efectuată în cauză, întrucât hotărârea instanţei de fond respectă exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., având în vedere că se identifică fapta ilicită, prejudiciul şi legătura de cauzalitate.

În continuare, recurentul prezintă criticile punctuale formulate în apel de către intimată, care au fost subsumate motivului de apel raportat la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi din care rezultă că acestea nu au vreo legătura cu obiectul cauzei deduse judecaţii, astfel încât se apreciază că instanţa de apel a depăşit limitele cu care a fost învestită prin motivele de apel, respectiv a încălcat dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. atunci când a procedat la analiza apelului din altă perspectivă decât cea indicată prin motivele de apel.

Pentru aceste considerente, se solicită a se reţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că hotărârea instanţei de fond nu a respectat exigentele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. referitoare la motivare.

Într-o altă critică se susţine interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care au reprezentat temeiul de drept al cererii de chemare în judecată.

Astfel, instanţa de apel, în motivarea hotărârii sale, face trimitere la dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dispoziţii care însă nu au fost invocate prin cererea de chemare în judecată şi care sunt de altfel străine obiectului cauzei, întrucât nu s-a solicitat plata unor eventuale dividende, ci obligarea administratorului societăţii să readucă în patrimoniul C. S.R.L. suma de 142.001,95 RON reprezentând cheltuieli efectuate fără documente justificative.

Totodată, susţine reţinerea ca nerelevantă trimiterea făcut de instanţei de apel la art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Mai susţine recurentul că prin cererea de chemare în judecată s-a invocat şi faptul că pârâta a încălcat obligaţia de a prezenta şi supune la vot Adunării Generale bilanţurile contabile, obligaţie prevăzute de Actul Constitutiv, precum şi de art. 73 din Legea nr. 31/1990.

Astfel cum rezulta din actele dosarului, administratorul societăţii nu doar că nu şi-a îndeplinit obligaţia de a supune la vot bilanţurile contabile, dar a şi falsificat semnătura recurentului pe procesele-verbale ale Adunării Asociaţilor. In acest sens, în fata instanţei de fond recurentul a formulat cerere de înscriere în fals în raport de dispoziţiile art. 304 C. proc. civ., astfel încât înscrisul a fost înaintat Parchetului de pe lângă Judecătoria Sectorului 1 în vederea cercetării infracţiunii de fals si uz de fals ce face obiectul dosarului x/2017

În acest context, recurentul arată că societatea a prestat activităţi de editare în vederea publicării Colecţiei "Mănăstiri Ortodoxe" de către editura E., încasând pentru aceste servicii aproximativ 510.000 Euro şi că, din aceste sume pârâta, în calitatea sa de administrator, a efectuat diverse plăţi nejustificate, astfel încât patrimoniul societăţii şi implicit drepturile asociaţilor au fost vătămate material, reducând în mod ilicit profitul societăţii şi automat şi dividendele cuvenite asociaţilor.

In acest sens, se arată că instanţa de apel a reţinut în mod nelegal faptul că recurentului, în calitate de asociat, îi revenea obligaţia de a dovedi că suma de 142.001,95 RON a reprezentat o pagubă în patrimoniul societăţii, astfel că, pentru a ajunge la aceasta concluzie, instanţa de apel face o interpretare greşita a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu art. 2019 si urm. C. proc. civ.

Principiul general care guvernează materia drepturilor şi obligaţiilor administratorului unei societăţi se raportează astfel la contractul de mandat, ceea ce înseamnă că administratorul trebuie să acţioneze exclusiv în interesul societăţii pe care o reprezintă şi să efectueze acele acte care se circumscriu obiectului de activitate al societăţii.

Astfel, potrivit art. 2019 C. civ. mandatarul, în speţă administratorul, are obligaţia de a da socoteală despre gestiunea sa şi să remită mandantului (societăţii) tot ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale. In ceea ce priveşte obligaţiile legale ale administratorului unei societăţi va opera regula diligentei bunului proprietar, aplicabilă în materia mandatului cu titlu oneros prin raportare la dispoziţiile art. 2018 alin. (1) coroborat cu art. 2010 alin. (1) teza II din C. civ.

Or, în speţă, intimata a avut calitatea de reprezentant, "mandatar" al societăţii în perioada de referinţa 2009-2015, perioadă în care a efectuat plăţi nejustificate, respectiv fără documente justificative, încălcând astfel obligaţia legală prevăzută de art. 73 lit. c) şi e) din Legea nr. 31/1990 de a ţine evidenţele corecte ale cheltuielilor efectuate.

Mai consideră recurentul, că în aplicarea dispoziţiilor legale ale art. 6 din Legea 82/1991 referitoare la contabilitate, administratorul are obligaţia legala de a efectua plăţi în baza unor documente justificative, iar prin încălcarea acestor dispoziţii imperative ale art. 73 din Legea nr. 31/1990, sumele scoase din patrimoniul societăţii reprezintă, potrivit legii, un prejudiciu fără a fi necesară dovedirea existenţei prejudiciului.

Se desprinde astfel concluzia că în această materie sarcina probei revenea intimatei şi nu recurentului, având în vedere că în fata instanţei de fond s-au acordat mai multe termene în vederea depunerii documentelor contabile de către pârâtă, fiind chiar administrată şi proba testimonială cu privire la existenţa acestor documente şi persoana care le deţine.

Aşadar, prin raportare la dispoziţiile art. 72-73 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu dispoziţiile art. 2019, art. 2018 alin. (1) si art. 2010 alin. (1) teza II din C. civ. simpla neîndeplinire a obligaţiei legale de a ţine corect evidenţa plăţilor făcute în numele societăţii a produs societăţii un prejudiciu reprezentat de plăţile nejustificate efectuate.

Prin urmare, solicită instanţei să reţină că interpretarea dată de instanţa de apel în sensul că nu s-ar fi făcut dovada că intimata ar fi folosit sumele de bani din patrimoniul societăţii pentru a face cheltuieli în folosul său ori al unui terţ este o interpretare contrară legii şi exigenţelor referitoare la răspunderea administratorului pentru actele săvârşite în executarea mandatului său.

Prin întâmpinarea depusă la 19 ianuarie 2021, intimata B. a solicitat, în principal, în temeiul art. 489 alin. (2) C. proc. civ., constatarea nulităţii recursului, deoarece motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 din acelaşi Cod, iar în subsidiar respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea deciziei atacate ca fiind legală şi temeinică, cu obligarea recurentului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin răspunsul la întâmpinarea pârâtei, depus la 2 februarie 2021, recurentul solicită înlăturarea susţinerilor ca fiind nefondate.

Înalta Curte, a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din Camera de consiliu din 18 martie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 494 alin. (4) C. proc. civ., în unanimitate, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Potrivit dovezilor de comunicare raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului a fost comunicat părţilor la data de 18 martie 2021, părţile nedepunând punct de vedere.

Prin încheierea din 20 mai 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a respins excepţia nulităţii recursului şi a admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 2190/A din 18 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Analizând decizia atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul-reclamant A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu greşita aplicare a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., cu referire la aspectele reţinute de instanţa de apel asupra problemelor esenţiale supuse controlului judecătoresc de către instanţa de fond.

În esenţă, recurentul susţine sub un prim aspect că hotărârea instanţei de fond respectă exigenţele cerute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., privind existenţa motivelor pe care se sprijină, prezentarea faptei ilicite cât şi a prejudiciului, precum şi menţionarea textelor legale incidente.

Sub al doilea aspect, recurentul solicită ca acest motiv de recurs să fie analizat şi raportat la dispoziţiile art. 477 C. proc. civ., întrucât instanţa de apel a depăşit limitele cu care a fost investită prin motivele de apel formulate de apelanta-pârâtă B..

Raportat la acestă critică, se reţine că instanţa de apel, analizând devolutiv soluţia dată cererii de chemare în judecată, a apreciat că din motivarea primei instanţe nu rezultă dacă au fost examinate în mod real problemele esenţiale supuse controlului judecătoresc, nefiind respectate exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se mai reţine că prin cererea de apel formulată de apelanta-pârâtă B. aceasta a susţinut că hotărârea primei instanţe nu cuprinde argumentele care au justificat adoptarea soluţiei luate, ci doar prezentarea situaţiei de fapt, fără a justifica motivul pentru care instanţa de fond a ţinut seama de apărările pârâtei, ori raţiunea pentru care se impune respingerea acestora.

Faţă de aceste precizări, Înalta Curte constată că instanţa de apel a corelat motivarea hotărârii cu criticile susţinute prin motivele căii de atac cu care a fost investită de către apelanta-pârâtă B. şi a procedat la rejudecarea fondului cererii introductive de instanţă, analizând condiţiile răspunderii civile a administratorului faţă de societate şi reţinând o soluţie contrară celei dispuse de prima instanţă.

Instanţa de apel constatând lipsa considerentelor în ceea ce priveşte problemele esenţiale supuse controlului judecătoresc prin cererea de chemare în judecată, a analizat pretinsa faptă ilicită, privind neîndeplinirea de către pârâta B. a obligaţiei de a păstra toate documentele justificative ale cheltuielilor efectuate şi de a le preda în termen contabilităţii.

În urma cercetării fondului pricinii şi ca urmare a existenţei considerentelor străine cauzei, s-a apreciat corect că pretinsa faptă ilicită nu este suficientă pentru angajarea răspunderii pârâtei faţă de societate, câtă vreme nu a produs o pagubă societăţii prin efectuarea unor cheltuieli care să-i profite acesteia din urmă.

În consecinţă, Înalta Curte reţine legalitatea deciziei de apel din perspectiva corectei aplicări a dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica privind depăşirea limitelor investirii, se reţine că aeasta este neîntemeiată, dispoziţiile art. 477 C. proc. civ. fiind respectate în condiţiile în care motivarea hotărârii a fost corelată cu criticile susţinute prin motivele de apel.

Se observă sub acest aspect existenţa unor critici substanţiale în cererea de apel depusă de pârâta B. în calea devolutivă de atac referitoare la greşita apreciere de către prima instanţă a situaţiei de fapt şi a probatoriului administrat care au condus la soluţia contestată.

Referitor la criticile recurentului privind interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale care au reprezentat temeiul de drept al acţiunii, se susţine că instanţa de apel a făcut trimitere la dispoziţii legale străine de natura cauzei, respectiv la art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990.

Se arată că au fost invocate în susţinerea cererii de chemare în judecată dispoziţiile art. 72, art. 73 şi art. 148 din Legea nr. 31/1990, precum şi art. 2019 din C. civ.

Pentru ca susţinerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze interpretarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat de către recurent, cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, cu referire la proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate şi la înscrisurile dosarului, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Este de amintit că instanţa de apel, ca instanţă devolutivă, are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, este suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludenţei şi pertinenţei acestora, iar instanţa de recurs nu poate să procedeze la reinterpretarea probelor administrare, prin reevaluarea situaţiei de fapt.

În ceea ce priveşte critica privind aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, se constată că acestea au aplicate de către instanţa de apel, raportat la dezlegarea prin care s-a reţinut că prejudiciul reclamat în cauză, corespunde unor plăţi efectuate prin bancă sau prin casa societăţii, în perioada 01.01.2009-31.12.2015, fără documente justificative, iar considerentele în sensul că pârâta a primit o sumă mai mare cu titlu de dividende decât cea care i se cuvenea nu au legătură cu fapta imputată acesteia în speţă.

Având în vedere dispoziţiile art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, instanţa de apel a constatat corect că societatea nu devine debitorul obligaţiei personale faţă de asociaţi, dacă nu s-a decis repartizarea profitului sub formă de dividende.

De asemenea, faptul că societatea a calculat/distribuit dividende mai mici decât cele care ar fi putut fi calculate, sub rezerva aprobării de adunarea generală a asociaţilor, nu se constituie într-o pagubă în patrimoniul societăţii.

În acest context, Înalta Curte reţine că referirea din considerentele deciziei din apel la prevederea art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 era impusă atât de cele consemnate în sentinţa de fond, cât şi de criticile formulate în calea de atac declarată de pârâta B..

O altă critică este reprezentată de interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 coroborate cu art. 2019 C. civ.

În interpretarea acestui text legal, recurentul apreciază că sumele scoase din patrimoniul societăţii reprezintă un prejudiciu, în temeiul legii, fără a fi necesară dovedirea existenţei acestuia.

Înalta Curte constată că ceea ce se impută pârâtei este faptul că nu a depus documente justificative în contabilitatea societăţii, pentru a fi înregistrate de către contabilul societăţii şi a deduce fiscal aceste cheltuieli.

S-a reţinut că suma de 142.001,95 reprezintă cheltuieli de combustibil, servicii de telefonie, achiziţii de produse alimentare, material necesare desfăşurării activităţii societăţii, respectiv consumabile, produse de papetărie, avansuri achitate către terţi în interesul societăţii, utilităţi.

Cauza acţiunii este reprezentată de neprezentarea documentelor financiar contabile pentru aceste cheltuieli, ceea ce reprezintă în sine o pagubă în patrimoniul societăţii, temeiul cererii de chemare în judecată fiind reprezentat de art. 72-73 din Legea nr. 31/1990.

Revenind la criticile recurentului, privind întrunirea condiţiilor răspunderii civile a administratorului faţă de societate, fără a fi necesară dovada prejudiciului, Înalta Curte arată că acţiunea introductivă de instanţă a fost analizată în raport de dispoziţiile privind răspunderea civilă, faţă de încălcarea dreptului subiectiv reglementat de art. 73 din Legea nr. 31/1990.

Existenţa prejudiciului constituie una dintre condiţiile răspunderii civile contractuale. Art. 1537 C. civ. stabileşte în sarcina creditorului obligaţia de a dovedi prejudiciul, atât sub aspectul existenţei, cât şi din perspectiva întinderii acestuia, iar reclamantul nu a dovedit că vreuna din acele cheltuieli, înregistrate sau nu în contabilitatea societăţii, nu ar fi fost efectuate în interesul şi beneficiul acesteia.

Astfel, simpla invocare a prevederilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 referitoare la obligaţiile administratorului societăţii nu este suficientă pentru angajarea răspunderii acestuia în lipsa dovedirii unui prejudiciu efectiv produs societăţii.

În acest context, în mod legal instanţa de apel a apreciat că nu sunt întrunite cumulativ condiţiile răspunderii civile a administratorului faţă de societate, în lipsa producerii unei pagube în patromoniul acesteia.

Pentru toate considerentele reţinute, având în vedere şi prevederile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A., reţinând caracterul nefondat al criticilor formulate.

Având în vedere respingerea recursului, Înalta Curte va admite şi cererea intimatei-pârâte B. de acordare a cheltuielilor de judecată, fiind întrunite condiţiile reglementate de art. 453 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva deciziei nr. 2190/A din 18 decembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B., D. şi C. S.R.L.

Obligă recurentul A. la plata sumei de 7.500 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei B..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 7 octombrie 2021.