Defendant’s appeal inadmissible; €88,000 brokerage award for plaintiff upheld.

Şedinţa publică din data de 6 octombrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor şi lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 august 2018 pe rolul Tribunalului Ilfov, sub număr de dosar x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L., a solicitat să se constate că între societatea sa şi pârâţi a intervenit un contract de intermediere imobiliară, având ca obiect cumpărarea de către pârâţi a imobilului situat în Loc. Otopeni, Oraş Otopeni, Şos. x, pârâtul B. achiziţionând acest imobil pe numele S.C. C. S.R.L., societate în care este asociat şi administrator, deoarece societatea sa, prin angajaţii săi, a furnizat pârâţilor toate informaţiile necesare privind identificarea acestui imobil; să se constate că remuneraţia aferenta intermedierii imobilului situat în Loc. Otopeni, Oraş Otopeni, Şos. x, constă într-un comision de 2% din preţul de vânzare al imobilului, astfel cum rezultă din oferta existentă pe site-ul imobiliare.ro şi identificată cu id-ul x, dar şi a cutumelor existente în domeniu şi aplicate de către societate clienţilor săi şi că pârâţii au refuzat plata de bună voie a comisionului; obligarea pârâţilor, în solidar, la plata unui comision de 4 % aplicat la preţul de tranzacţie, respectiv din preţul de 2.200.000 euro, astfel cum rezultă din contractul de vânzare cumpărare autentificat sub nr. x/29.07.2016, având ca obiect cumpărarea de către pârâta S.C. C. S.R.L. a imobilului din Şos. x, Otopeni, Jud. Ilfov intabulat în CF nr. x a loc. Otopeni, Jud Ilfov şi având număr cadastral x, reprezentând dublul comisionului la care aceasta era îndreptăţită dacă pârâţii îşi respectau obligaţia de informare a finalizării tranzacţiei şi de plată a comisionului prevăzut la pct. 2, respectiv obligarea pârâţilor în solidar la plata sumei de 88.000 euro echivalent în RON la cursul BNR din ziua efectuării plăţii şi la plata dobânzii legale calculată de la data de 01.11.2016 şi până la data plaţii efective a debitului conform art. 2101 C. civ. şi obligarea pârâţilor, în solidar, la plata cheltuielilor de judecata ocazionate de prezentul litigiu.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 2096-2102 C. civ., art. 1182, art. 1270 şi urm. C. civ., art. 1014 C. civ. şi art. 1446 C. civ.

Pârâţii au depus întâmpinare prin care au solicitat, admiterea excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în constatare şi a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a ambilor pârâţi, arătând că nu au avut şi nu pot avea calitatea de clienţi ai reclamantei.

Prin sentinţa civilă nr. 553 din 25 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B.. A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei C. S.R.L, ca neîntemeiată. A fost respinsă cererea privind pe reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâţii B. şi S.C. C. S.R.L., ca neîntemeiată şi a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei în cuantum de 3.000 RON, constând în onorariu avocaţial redus, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentinţe, reclamanta S.C. A. S.R.L. a formulat apel.

Prin decizia civilă nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a fost admis apelul formulat de apelanta-reclamantă S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi B. şi C. S.R.L., împotriva sentinţei civile nr. 553 din 25 februarie 2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018.

A fost anulată în parte sentinţa apelată cât priveşte soluţia dată excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului B. şi, rejudecând această parte a cererii de chemare în judecată:

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, ca neîntemeiată.

S-a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul B..

A fost schimbată în parte soluţia dată fondului pretenţiilor de către prima instanţă, în sensul că a fost admisă în parte cererea şi a fost obligată pârâta S.C. C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 88.000 euro.

Totodată a fost obligată pârâta S.C. C. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 7565 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

S-a respins solicitarea pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în primă instanţă, ca neîntemeiată.

A fost menţinută în rest soluţia Tribunalului.

A fost respinsă solicitarea intimaţilor-pârâţilor de acordare a cheltuielilor de judecată în apel, ca nefondată.

Invocând în drept dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pârâta C. S.R.L. a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. se raportează prin motivele de nelegalitate invocate la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. care prevăd că hotărârea poate fi casată când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În argumentarea recursului, se arată că instanţa de apel a reţinut, în esenţă, că între A. S.R.L. şi C. S.R.L. s-a încheiat un contract de intermediere şi că subsecvent acestuia, C. S.R.L. în calitate de "client" era datoare a achita remuneraţia, astfel cum aceasta a fost "acceptată" (2% din preţ), iar întrucât "clientul" nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare privind achiziţionarea imobilului, devine incident art. 2101 C. civ. care stabileşte obligaţia de a achita dublul remuneraţiei.

Procedând în acest mod, apreciază recurenta, instanţa a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2096 C. civ. referitoare la noţiunea contractului de intermediere, potrivit cărora intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract.

Or, C., arată recurenta, a fost terţ, şi nicidecum client al intermediarei A., fiind complet eronată încadrarea C. ca şi client A. şi este cu atât mai vătămătoare reţinerea instanţei de apel referitoare la faptul că "clientul nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare privind achiziţionarea imobilului, devenind incident art. 2101 C. civ. care stabileşte obligaţia de a achita dublul remuneraţiei, nefiind dovedit că înţelegerea părţilor a fost altfel stabilită".

În opinia recurentei, instanţa de apel nu a examinat de fapt cine era clientul şi cine putea fi terţul faţă de intermedierea A. S.R.L..

În aplicarea definiţiei legale a contractului de intermediere (art. 2096 C. civ.) "client" al intermediarului A. S.R.L. putea fi cel mult vânzătorul 95 D. S.R.L., în timp ce C. S.R.L. era terţul ofertat.

Absenţa oricărui raport juridic între A. şi C. S.R.L. e pusă în evidenţă şi de faptul că intermediarul nu a emis niciodată o factură de comision (altfel spus nu a condus o contabilitate de angajament în care să reflecte comisionul ca venit), mulţumindu-se să emită o factură proforma abia cu data emiterii notificării din 24.10.2016, căreia recurenta i-a răspuns la 01.11.2016 exprimând o poziţie de la care nu a variat sub nici un aspect, nici până în prezent.

Un terţ, conchide recurenta-pârâtă, nu datorează intermediarului comision decât în măsura în care acesta acceptă în mod expres să-i devină deopotrivă client intermediarului.

Or, este de neconceput ca un terţ oarecare, interesat de postarea online unui intermediar, să devină automat, potrivit soluţiei Curţii de Apel, un client al intermediarului şi să datoreze comision, fără ca intermediarul să aibă vreun minim mandat sau raport contractual cu terţul.

În speţa de faţă, intermediarul A. ar putea cel mult pretinde un comision de la partea pentru care a acţionat de facto (sau de iure), contractual sau extracontractual, ca agent, cum a şi făcut-o de altfel în cauza paralelă, x/2018.

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare prin care a solicitat în principal anularea recursului, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în subsidiar respingerea acestuia, ca nefondat.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 9 iunie 2021, potrivit dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Atât recurenta-pârâtă C. S.R.L., cât şi intimata-reclamantă A. S.R.L. au depus puncte de vedere la raportul întocmit în cauză.

Recurenta-pârâtă C. S.R.L. a susţinut, în esenţă, că argumentele aduse prin cererea de recurs se încadrează în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, examinând cererea de recurs formulată de recurenta-pârâtă C. S.R.L. din perspectiva criticilor indicate, astfel cum acestea au fost circumscrise temeiului de drept invocat (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.), reţine inexistenţa motivelor de nelegalitate, în raport de reglementarea cuprinsă în art. 489 alin. (2) C. proc. civ., pentru următoarele considerente:

Se constată că, în cuprinsul cererii de recurs deduse judecăţii nu se regăsesc critici propriu-zise la adresa deciziei din apel, care face obiectul recursului, ceea ce ar fi presupus indicarea punctuală de către recurentă a motivelor de nelegalitate, prin raportare la soluţia pronunţată în apel şi la argumentele folosite de instanţa de control judiciar în fundamentarea acesteia.

În susţinerea recursului au fost invocate formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fără a se arăta în concret în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva textului de lege indicat, iar dezvoltarea criticilor arătate în cuprinsul cererii de recurs nu face posibilă încadrarea acestora în niciunul dintre cazurile reglementate de pct. 1-8 ale textului de lege anterior menţionat.

Se observă că recurenta a relatat opinii despre dezlegările date împrejurărilor de fapt analizate de instanţa de apel, ceea ce vizează, în realitate, netemeinicia deciziei atacate, criticile vizând exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată în raport de stabilirea situaţiei de fapt reţinută în cauză.

Recursul este o cale nedevolutivă de atac, în cadrul căreia nu pot fi analizate critici privind temeinicia hotărârii pronunţate în apel, indiferent de gradul de nemulţumire al recurentei cu privire la modalitatea de analiză a probatoriului.

Întinderea controlului judiciar este condiţionată de cuprinsul criticilor formulate prin cererea de recurs şi de limitele conferite de dispoziţiile legale, iar simpla nemulţumire a părţii cu privire la soluţia pronunţată, la modalitatea în care au fost administrate şi analizate probele, precum şi succinta relatare a situaţiei de fapt nu pot constitui obiectul analizei instanţei de recurs în raport de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Recursul fiind un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalităţii acesteia, instanţa de recurs, soluţionând această cale de atac, verifică dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunţată cu respectarea dispoziţiilor legale.

Faptul că se indică anumite dispoziţii legale (ex: art. 2101, art. 2096 C. civ.), fără să se susţină o minimă argumentaţie în drept care să situeze criticile în sfera temeiurilor de casare reglementate expres de C. proc. civ., nu poate să atragă nicio analiză.

În considerarea celor ce preced, constatând că argumentele recurentei nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având în vedere şi inexistenţa motivelor de ordine publică care să inducă aplicarea art. 489 alin. (3) C. proc. civ., va anula recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Constatând culpa procesuală a recurentei în promovarea recursului de faţă şi în raport de solicitarea intimatei A. S.R.L. privind acordarea cheltuielilor de judecată, urmează ca, în temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., să fie admisă cererea acesteia, în sensul obligării recurentei-pârâte C. S.R.L. la plata sumei de 10000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L., conform înscrisurilor doveditoare aflate la dosar .

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenta-pârâtă C. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1433 din 27 septembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă C. S.R.L. la plata sumei de 10000 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă A. S.R.L..

Fără nicio cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 6 octombrie 2021.