Construction contract penalty claims and provisional res judicata: contractual distinction between additional works and actually executed works

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanta A. S.R.L. a chemat-o în judecată pe pârâta B. S.R.L., solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 471.105,50 RON, reprezentând contravaloare lucrări existente şi 221.675,07 RON penalităţi de întârziere.

În drept, reclamanta a invocat dispoziţiile art. 1350 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1681 din 30 mai 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015 s-a admis, în parte, cererea reclamantei A. S.R.L., fiind obligată pârâta B. S.R.L. la plata sumei de 389.608,96 RON cu titlu de contravaloare lucrări, respingându-se restul pretenţiilor ca neîntemeiate. Totodată, prima instanţă a procedat la obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 9501,08 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru şi onorarii experţi.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, reclamanta A. S.R.L. a declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 504/A din 19 martie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis cererea de apel formulată de reclamanta A. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1681/30.05.2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L., a schimbat în parte sentinţa primei instanţe şi a obligat pârâta la plata sumei de 405.305,13 RON; a acordat suplimentar taxa de timbru în favoarea reclamantei în valoare de 903,46 RON, pusă în sarcina pârâtei şi a menţinut în rest sentinţa primei instanţe; a acordat cheltuieli de judecată în etapa apelului, în favoarea apelantei, în valoare de 451,73 RON taxă de timbru aferentă motivelor de apel admise.

Împotriva acestei decizii, reclamanta A. S.R.L. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, precum şi obligarea intimatei la suportarea cheltuielilor de judecată generate de prezentul litigiu.

După expunerea raportului juridic născut din contratul de antrepriză nr. 133/06.05.2014 încheiat de părţi şi a parcursului litigiului, recurenta-reclamantă a criticat decizia recurată, susţinând că instanţa de apel a depăşit limitele devoluţiunii şi a încălcat dreptul la apărare, precum şi principiul contradictorialităţii şi principiul disponibilităţii.

Astfel, recurenta susţine că instanţa de apel a soluţionat cauza pe baza unor prezumţii simple, pe care nu le-a pus în discuţia părţilor şi cu încălcarea regimului juridic al prezumţiilor.

Recurenta arată că administrarea probei cu prezumţiile simple este posibilă doar după ce acest aspect a fost pus în dezbaterea contradictorie a părţilor, reţinerea acestora doar în motivarea hotărârii încălcând dreptul la un proces echitabil, în sensul art. 6 C. proc. civ. şi art. 6 CEDO.

Autoarea căii de atac susţine că instanţa de apel a reţinut autoritatea de lucru judecat în privinţa capătului de cerere privind penalităţile, prezumând constatarea culpei recurentei în îndeplinirea obligaţiilor, fără a supune acest aspect dezbaterii contradictorii a părţilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii.

Totodată, urmare a acestor prezumţii, instanţa nu a analizat nici criticile reclamantei cu privire la faptul că obligarea sa la plata penalităţilor nu exclude posibilitatea ca şi pârâta să fie obligată la rândul ei faţă de reclamantă, cu atât mai mult cu cât, prin întâmpinarea depusă la fond, chiar pârâta a solicitat instanţei să constate intervenită compensaţia legală până la concurenţa sumei celei mai mici, fiind îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 1617 alin. (1) C. civ.

De asemenea, recurenta consideră că instanţa de apel, în mod eronat, a apreciat că reclamanta îşi poate valorifica pretenţiile în cadrul dosarului nr. x/2017, de vreme ce, în dosarul menţionat, nu a solicitat pe cale reconvenţională obligarea la plata penalităţilor de întârziere şi, chiar în ipoteza în care i se va admite apelul, tot nu ar fi dezlegată teza legată de pretenţiile solicitate în prezenta cauză, care constau în penalităţi de întârziere.

Recurenta-reclamantă mai susţine şi faptul că hotărârea pronunţată în dosarul nr. x/2017 nu dezleagă chestiuni legate de culpă şi de rezilierea contractului, deoarece în cauza evocată nu s-au dezvoltat critici pe aceste aspecte şi nici cu privire la penalităţile datorate ca urmare a întârzierilor la plată.

Astfel, arată că singurul aspect contestat de intimată cu privire la rezilierea contractului a fost doar acela că nu i s-ar fi transmis Notificarea de reziliere nr. x/25.05.2015, susţinere care nu a reuşit să răstoarne probele recurentei, privind dovedirea vreunei eventuale plăţi şi, implicit, netemeinicia rezilierii contractului din iniţiativa recurentei.

C. cu împrejurarea ca instanţa de fond a reţinut că factura din februarie 2015 nu era achitată, precum şi cu susţinerea intimatei că a înţeles să opună excepţia de neexecutare abia în data de 10.06.2015, când a intervenit rezilierea contractului, recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel, în mod eronat, nu s-a pronunţat pe aceste aspecte pe care le-a invocat în apel.

Recurenta mai susţine că instanţa nu a analizat nici împrejurarea că, prin Adresa nr. x/24.11.2014, a notificat intimata cu privire la neîndeplinirea obligaţiei de plată, nici măcar în privinţa avansului.

Instanţa de apel nu s-a pronunţat şi nu a analizat nici criticile reclamantei referitoare la momentul la care a înţeles intimata să opună excepţia de neexecutare, invocarea acestei excepţii având ca efect principal suspendarea temporară a forţei obligatorii a contractului şi nu încetarea acestuia.

Astfel, a evidenţiat faptul că excepţia nu se poate invoca după încetarea contractului, respectiv la data de 10.06.2015, aşa cum şi jurisprudenţa a statuat, "momentul invocării excepţiei de neexecutare trebuia să coincidă cu momentul în care i s-a solicitat plata serviciilor prestate".

Recurenta-reclamantă invocă şi nemotivarea hotărârii recurate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.), precum şi faptul că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor contractuale (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.).

Subsumat acestor motive de casare, recurenta menţionează că hotărârea recurată nu răspunde criticilor şi apărărilor din apel, nu se preocupă de dezlegarea aspectelor esenţiale ale situaţiei de fapt disputate de părţi şi nu evocă sau nu explică normele materiale a căror aplicare ar susţine soluţia instanţei.

Totodată, recurenta consideră că hotărârea recurată dezvoltă un raţionament străin de criticile de apel şi argumentele părţilor, bazat pe prezumţii judiciare antamate pentru prima dată după pronunţare, lăsând însă neanalizate o serie de apărări cu impact decisiv asupra soluţiei.

Recurenta-reclamantă apreciază că instanţa de apel a dat o nouă interpretare voinţei părţilor, reţinând în mod eronat ca plata la "real executat" este ţinută de existenţa perfectării unor acte adiţionale sau de cererea prealabilă a Beneficiarului B. S.R.L., contrar celor stipulate la art. 3.2. din Contract.

Or, nicăieri în contract părţile nu au statuat că preţul pe baza cantităţilor real executate trebuie să fie precedat de un act adiţional de suplimentare a eventualelor cantităţi de materiale.

Astfel, arată că, dacă pentru orice cantitate de materiale suplimentată s-ar fi dorit perfectarea unui act adiţional, s-ar fi prevăzut expres de către părţi şi nu s-ar mai fi stabilit modalitatea de determinare a preţului final.

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel în mod eronat a modificat voinţa părţilor, interpretând că din cuprinsul art. 3.10 şi 3.2 din contract rezultă necesitatea unei cereri prealabile din partea Beneficiarului.

Arată că, la art. 3.10 din Contract, părţile au statuat ca actele adiţionale să se perfecteze numai pentru lucrări adiţionale.

Coroborând art. 3.10 cu art. 3.2, potrivit căruia valoarea situaţiilor de lucrări se determina prin înmulţirea preturilor unitare prevăzute în oferta acceptată, parte integrantă a contractului, cu cantităţile real executate, recurenta susţine că cererea scrisă este necesară doar în două situaţii, respectiv cele prevăzute la art. 3.10, când sunt lucrări suplimentare, adică lucrări noi sau lucrări omise din proiect, adică cele care au lipsit din devizul iniţial şi nicidecum nu se impune existenţa unei cereri pentru suplimentarea cantităţilor deja contractate/ofertate.

De asemenea, susţine că instanţa de apel nu a analizat nici ce înseamnă preţul estimat cu plata la "real executat".

Recurenta a criticat motivarea Curţii, susţinând că a interpretat în mod contradictoriu art. 3.6, potrivit căruia "beneficiarul va examina situaţia de plată respectivă şi o va returna antreprenorului, acceptată total sau parţial, în termen de 5 (cinci) zile lucrătoare de la primirea acesteia, în caz contrar se va considera acceptată".

Astfel, se arată că, deşi retine că, în data de 12.05.2015, B. a solicitat suplimentarea documentaţiei aferente SL 7 pentru evaluarea corespunzătoare şi că la data de 15.05.2015 A. a retransmis SL 7, de aceasta dată, instanţa de apel nu a mai considerat aplicabil art. 3.6 cu privire la termenul de contestare de 5 zile, reţinând că intimata a comunicat recurentei că, în data de 16.06.2015, situaţia de lucrări nr. x era încă în analiză.

Or, intimata trebuia să conteste în termenul de 5 zile stipulat la art. 3.6, altfel reţinerea instanţei cu privire la acest aspect este în contradicţie cu considerentele reţinute anterior, chiar intimata în faţa instanţei de apel susţinând că i-a fost transmisă de trei ori situaţia de lucrări nr. 7.

Totodată, recurenta mai arată şi faptul că, urmare a interpretării eronate a înscrisului reprezentat de emailul din data de 25.05.2015, instanţa a considerat că situaţia de lucrări nr. x nu a fost tardiv contestată.

Astfel, consideră că instanţa de apel a interpretat toată convenţia părţilor în detrimentul recurentei, ajungând chiar la o motivare contradictorie.

De asemenea, deşi reclamanta a criticat împrejurarea că expertul nu a analizat documentele depuse în dovedirea pretenţiilor, cu referire la lucrările decontate de terţi, instanţa de apel nu a analizat înscrisurile existente la dosar,

Consideră că instanţa de apel a dat o altă interpretare susţinerilor reclamantei, reţinând, în mod eronat, că aceasta a avut posibilitatea de a prezenta documente din care să rezulte îndeplinirea corespunzătoare a propriilor obligaţii, de vreme ce a prezentat actele, însă nu au fost analizate nici de expert şi nici de instanţă.

În ceea ce priveşte suma de 747,04 euro, recurenta susţine că instanţa de apel a interpretat greşit Actul Adiţional nr. 3, iar cu privire la suma de 535,2 euro, constituind contravaloarea a 20 mp termoizolaţie polistiren expandat de 10 cm, instanţa a încălcat principiul devoluţiunii, de vreme ce intimata a recunoscut manopera a 12 mp, în valoare de 321,12 euro.

Prin urmare, chiar şi in ipoteza în care intimata n-ar fi făcut dovada executării, recurenta consideră că instanţa a dat mai mult decât s-a cerut.

Deşi arată că a depus expertului procesul-verbal nr. x din 06.04.2015, semnat de dirigintele de şantier, pe care-1 anexează prezentului recurs, acesta a înlăturat lucrarea de la plată într-un mod cu totul neîntemeiat.

Cu privire la suma 277,2 euro, recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit că semnarea procesului-verbal nr. x/25.03.2015 nu reprezintă acceptarea lucrării de către beneficiar, fiind doar o recepţie calitativă şi, în acest caz, instanţa interpretând eronat documentele şi înlăturând de la plată lucrări existente şi necesare pentru îndeplinirea obiectului contractului.

De asemenea, interpretarea instanţei, potrivit căreia nu există o acceptare expresă a beneficiarului şi, ca atare, suma nu ar fi datorată recurentei, este contrară voinţei părţilor ce se regăseşte în contract.

În ipoteza în care lucrarea/cantitatea nu ar fi fost necesară îndeplinirii obiectului contractului, dirigintele de şantier nu ar fi semnat nici procesul-verbal de recepţie calitativă.

În ceea ce priveşte suma de 7218,54 euro, ce constituie contravaloare confecţii metalice în cantitate de 4771/72 kg, recurenta reiterează faptul ca instanţa de apel a făcut o interpretare greşită a convenţiei părţilor ce se regăseşte la art. 3.2. din Contract şi anexează recursului avizele care dovedesc executarea lucrării de confecţii metalice anterior emiterii situaţiei de lucrări nr. 7.

Precizează că cererea scrisă este necesară doar în situaţiile prevăzute la art. 3.10 din contract, când sunt lucrări suplimentare sau lucrări omise din proiect sau liste de cantităţi, nicidecum nu se impune existenţa unei cereri pentru suplimentarea cantităţilor deja contractate/ofertate.

Pentru toate considerentele arătate, recurenta-reclamantă solicită admiterea recursului, casarea în parte a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

La 2 iulie 2019, recurenta-reclamantă a depus la dosar note de şedinţă, prin care a menţionat că este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil în principiu.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L. în 19 iunie 2019 .

Intimata-pârâtă, în 17 iulie 2019 a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului, având în vedere că obiectul prezentei acţiuni îl reprezintă o cerere în pretenţii până în pragul de 1.000.000 RON. Totodată, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Intimata nu a precizat dacă este de acord cu soluţionarea recursului de către completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care se va constata că este admisibil în principiu.

La 30 iulie 2019, întâmpinarea a fost comunicată recurentei, care a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii, precum şi a apărărilor invocate de intimată.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor introduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit un raport asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 8 iunie 2021, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimată prin întâmpinare. Recursul a fost admis în principiu şi s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac, cu citarea părţilor.

Recursul declarat de reclamantă este fondat pentru considerentele şi în limitele ce se vor arăta în continuare:

Reclamanta A. S.R.L. a criticat, într-un prim motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., nerespectarea limitelor devoluţiunii determinate de ceea ce s-a apelat şi de ceea ce s-a supus judecăţii în apel, încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susţinut că instanţa de apel a soluţionat cauza în baza unor prezumţii simple pe care nu le-a pus în discuţia părţilor şi cu încălcarea regimului juridic al prezumţiilor. În acest sens, a arătat că instanţa a reţinut autoritatea de lucru judecat provizorie în fundamentarea soluţiei de respingere a capătului de cerere privind penalităţile de întârziere, prezumând constatarea culpei reclamantei în îndeplinirea obligaţiilor, cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare.

Examinând parcursul procesual al cauzei, instanţa de recurs constată că, prin sentinţa pronunţată de prima instanţă, s-a respins capătul de cerere formulat de reclamantă privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, cu motivarea că reclamanta din prezenta cauză a executat cu întârziere lucrările ce formează obiectul contractului de antrepriză încheiat între părţi, concluzia fiind dedusă din considerentele sentinţei civile nr. 443/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, nedefinitivă la data pronunţării prezentei decizii. Prima instanţa a reţinut că, în legătură cu nerespectarea termenului de finalizare a lucrărilor de către reclamantă, operează puterea de lucru judecat provizorie de care se bucură această hotărâre.

Instanţa de apel a confirmat raţionamentul din considerentele sentinţei apelate şi a reţinut că, în celălalt litigiul, intimata pârâtă din prezenta cauză a solicitat în instanţă constatarea culpei reclamantei apelante în îndeplinirea obligaţiilor şi acordarea de penalităţi de întârziere, acţiunea acesteia fiind admisă în primă instanţă. S-a motivat că disputa părţilor, în privinţa întârzierii în executarea obligaţiilor contractuale, nu poate fi tranşată în prezenta cauză fără a se încălca efectul puterii de lucru judecat provizorii (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat), întrucât ar însemna să se supună dezbaterilor o problemă deja stabilită printr-o judecată anterioară.

Recurenta-reclamantă nu a dezvoltat critici prin care să se susţină încălcarea principiului disponibilităţii părţilor în apel, cu consecinţa depăşirii limitelor stabilite de reclamant prin cererea de apel şi nici nu s-a invocat schimbarea cadrului procesual stabilit în faţa primei instanţe. De aceea, instanţa de recurs înlătură critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., derivată din încălcarea limitelor devoluţiunii în apel.

În privinţa criticii referitoare la încălcarea dreptului la apărare, a principiilor contradictorialităţii şi disponibilităţii, subsumate aceluiaşi motiv de casare, instanţa de recurs constată că argumentaţia din considerentele deciziei recurate, referitoare la culpa contractuală a recurentei-reclamante, nu este justificată în temeiul unor prezumţii simple care nu au fost aduse în dezbaterea contradictorie a părţilor.

Raţionamentul instanţelor devolutive a avut ca premisă statuarea din considerentele şi dispozitivul sentinţei civile nr. 443/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2017, nedefinitivă, prin care s-a reţinut culpa reclamantei în executarea lucrărilor şi obligarea sa la plata penalităţilor de întârziere. Efectul pozitiv al puterii de lucru judecat, cu caracter provizoriu, de care se bucură sentinţa civilă nr. 443/2018 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, nu a fost reţinut pentru prima dată în motivarea deciziei atacate cu recurs, câtă vreme această chestiune se regăseşte în considerentele sentinţei primei instanţe, validată prin decizia pronunţată de instanţa de apel.

Constatarea culpei contractuale a reclamantei, reţinută prin sentinţa primei instanţe, a făcut obiectul criticilor în calea de atac a apelului formulat de reclamantă, soluţionat prin decizia recurată. Aşadar, această constatare legată de culpa recurentei reclamante nu se fundamentează pe o prezumţie simplă, care nu a fost pusă în dezbaterea contradictorie a părţilor, ci pe efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, cu caracter provizoriu, de care se bucură hotărârea din litigiul anterior. În regimul noului C. proc. civ. autoritatea de lucru judecat nu se mai regăseşte în sfera prezumţiilor legale absolute, ci doar ca un efect al hotărârii judecătoreşti, potrivit art. 430 alin. (4) C. proc. civ., reţinut în fundamentarea sentinţei supuse apelului, raţionament validat prin decizia instanţei de apel. Cum sentinţa pronunţată în primă instanţă a făcut obiectul apelului, soluţionat cu respectarea garanţiilor procesuale reprezentate de principiile contradictorialităţii, disponibilităţii şi a dreptului la apărare, rezultă că susţinerea recurentei reclamante nu este întemeiată.

Faţă de considerentele reţinute, instanţa de recurs înlătură criticile subscrise motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a evidenţiat anumite critici prezentate în apel, care nu se regăsesc analizate în decizia pronunţată de instanţa de apel.

În acest sens, recurenta-reclamantă a arătat că instanţa de apel nu a analizat criticile prin care a susţinut că nu este exclusă posibilitatea ca şi intimata să fie obligată la plata penalităţilor de întârziere, întrucât în litigiul anterior, în calitate de pârâtă nu a formulat cerere reconvenţională prin care să solicite, la rândul său, obligarea B. la plata penalităţilor de întârziere. De aceea, consideră că instanţa de apel a apreciat, în mod total eronat, că recurenta-reclamantă îşi poate valorifica pretenţiile în cadrul dosarului nr. x/2017 Recurenta-reclamantă relevă că hotărârea pronunţată în litigiul anterior, reţinută cu autoritate de lucru judecat provizorie, nu dezleagă chestiuni legate de culpa contractuală a intimatei-pârâte în executarea obligaţiilor de plată şi nici cu privire la penalităţilor datorate ca urmare a întârzierilor la plată, în legătură cu care a prezentat dovezi.

Instanţa de recurs constată că, prin sentinţa pronunţată de prima instanţă, s-a respins cererea reclamantei A. S.R.L. având ca obiect obligarea pârâtei B. la plata penalităţilor de întârziere, în temeiul art. 3.7 din contractul de antrepriză. S-a reţinut puterea de lucru judecat provizorie a sentinţei civile nr. 443/2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ. (hotărârea judecătorească fiind supusă apelului), din perspectiva faptului că reclamanta nu respectat termenului de finalizare a lucrărilor şi că, în această situaţie, pârâta a fost îndreptăţită să invoce excepţia de neexecutare a contractului şi să refuze să îşi îndeplinească propria obligaţie de plată a facturilor la termenul convenit în contract.

Prin decizia recurată s-a motivat că disputa părţilor, în privinţa întârzierii în executarea obligaţiilor contractuale, "nu poate fi tranşată în prezenta cauză fără a se încălca principiul puterii de lucru judecat (efectul negativ al autorităţii de lucru judecat), întrucât ar însemna să supună dezbaterilor o problemă deja stabilită printr-o judecată anterioară". Instanţa de apel a concluzionat că este corectă argumentaţia primei instanţe prin care s-a dat eficienţă autorităţii de lucru judecat ataşată sentinţei pronunţate în dosarul nr. x/2017.

Instanţa de recurs reţine că autoritatea de lucru judecat provizorie de care se bucură considerentele sentinţei civile nr. 443/2018 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, conform art. 430 alin. (4) C. proc. civ. nu poate constitui un argument suficient în fundamentarea deciziei instanţei de apel, întrucât asupra lucrului judecat se poate reveni în etapele ulterioare ale procesului, câtă vreme această hotărâre nu a căpătat caracter definitiv prin epuizarea exerciţiului căilor de atac. Instanţa de apel trebuia să procedeze la un examen efectiv, real şi complet al criticilor reclamantei şi al probelor aduse în sprijinul lor, pe baza căruia să expună propriul raţionament juridic în fundamentarea deciziei adoptate, iar autoritatea de lucru judecat provizorie să constituie doar un argument subsidiar, în măsura în care ar fi fost în concordanţă cu concluzia la care ar fi ajuns după efectuarea propriei analize.

Totodată, se constată că instanţa de apel nu a observat criticile prin care reclamanta a susţinut că această hotărâre nedefinitivă nu analizează dacă intimată-pârâtă, B. se află la rândul său în culpă pentru neîndeplinirea, la termen, obligaţiei de plată a facturilor emise de antreprenor, câtă vreme, în litigiul finalizat prin sentinţa reţinută cu autoritate de lucru judecat provizorie, reclamanta nu a formulat cerere reconvenţională prin care să solicite obligarea B. la plata penalităţilor de întârziere. Astfel, între cele două cauze nu există identitate de obiect, întrucât în litigiul anterior, B., în calitate de reclamantă a solicitat obligarea A. S.R.L., în calitate de pârâtă la plata penalităţilor de întârziere pentru întârziere în finalizarea lucrărilor, iar, în litigiul dedus, judecăţii, reclamanta A. S.R.L. solicită obligarea pârâtei B. la plata penalităţilor de întârziere pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.

Aşadar, instanţa de apel nu a răspuns criticilor invocate în calea ordinară de atac, care vizau culpa intimatei pârâte în executarea cu întârziere a obligaţiei de plată şi că aceasta nu se putea apăra pe calea mecanismului excepţiei de neexecutare, câtă vreme această excepţie a fost invocată în data de 10.06.2015, după ce a operat rezilierea contractului în temeiul notificării transmise pârâtei prin adresa nr. x/25.05.2015.

Din această perspectivă, criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, întrucât concluzia instanţei de apel de a păstra sentinţa primei instanţe în legătură cu soluţia dată capătului de cerere privind penalităţile de întârziere nu prezintă motive care să releve realizarea cercetării judecătoreşti efective şi adecvate în legătură cu motivele de apel invocate.

În legătură cu soluţia dată capătului principal de cerere, recurenta-reclamantă a susţinut că decizia conţine vicii de nemotivare şi este dată cu aplicarea greşită a normelor de drept material.

Examinând considerentele deciziei atacate se constată că analiza instanţei de apel este insuficientă şi nu răspunde criticii reclamantei care a susţinut că aplicarea prevederilor art. 3.1 şi art. 3.2, referitoare la determinarea preţului final pe baza cantităţilor de lucrări real executate, în condiţiile şi cu formalităţile prevăzute de art. 3.2 din contract nu trebuie precedată de încheierea unui act adiţional sau de o cerere scrisă din partea beneficiarului, aşa cum s-a reglementat pentru situaţiile de la art. 3.10.

Se observă că, prin art. 3.10 din contract, părţile au stabilit că "în plus faţă de preţul contractului, beneficiarul va plăti toate lucrările adiţionale, ce vor fi executate în temeiul cererii sale scrise adresate antreprenorului de către beneficiar: (i) în cazul unor lucrări suplimentare datorate solicitărilor beneficiarului sau modificării specificaţiilor proiectului; (ii) dacă lucrările au fost omise în proiect şi/sau în listele de lucrări".

Or, prin decizia atacată, instanţa de apel, deşi reţine, în legătură cu suma de 7218,54 euro, reprezentând contravaloare confecţii metalice, că nu există o cerere scrisă din partea beneficiarului, nu stabileşte, în prealabil, dacă este vorba despre lucrări care pot fi încadrate la categoria de lucrări adiţionale, în sensul prevăzut de art. 3.10 din contract. Aceeaşi deficienţă de motivare se regăseşte în cazul sumelor de 277,2 euro, reprezentând plasă sudată şi a sumei de 535,2 euro, contravaloare termoizolaţie.

Din această perspectivă decizia instanţei de apel este insuficient motivată, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în legătură cu soluţia dată pretenţiilor privind plata acestor lucrări. Se impune reevaluarea cauzei pentru a se stabili cărei categorii de lucrări descrise în contract se încadrează lucrările pretins executate şi neachitate şi procedura de urmat pentru plata preţului, pentru a se clarifica raţionamentul instanţei de apel în adoptarea soluţiei pe fond.

Instanţa de recurs reţine că nu pot fi integrate niciunuia dintre motivele de nelegalitate invocate criticile referitoare la contestarea situaţiei de lucrări nr. x, la împrejurarea că expertul nu a analizat documentele depuse în dovedirea pretenţiilor şi nici instanţa nu a efectuat analiza lor (în condiţiile în care nu se indică în concret înscrisurile încuviinţate şi neanalizate de către instanţa de apel), la interpretarea greşită a actului adiţional nr. x prin prisma situaţiei de lucrări nr. x De asemenea, în privinţa sumei de 747,04 euro, instanţa de recurs nu identifică nicio critică de nelegalitate în raport cu susţinerea că instanţa de apel a interpretat greşit actul adiţional nr. x, pentru că nu a reuşit să înţeleagă faptul că există situaţii în care, deşi se contractează mai mult, în urma execuţiei lucrării se poate ajunge la o cantitate mai mică. Tot acest set de critici se raportează la împrejurări de fapt care nu pot face obiectul analizei în cadrul controlului de legalitate specific recursului.

Recurenta-reclamantă, deşi a invocat şi incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu identifică dispoziţiile legale încălcate sau greşit aplicate şi nu dezvoltă critici specifice acestui motiv de casare.

Faţă de considerentele ce preced, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. raportat la art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă şi va casa decizia atacată, cu consecinţa trimiterii cauzei spre o nouă judecată aceleiaşi instanţe de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 504/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 504/A din 19 martie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 octombrie 2021.