Retroactive application of contractual late-payment penalties in civil service contracts

Şedinţa publică din data de 5 octombrie 2021

Asupra recursului civil de faţă;

Examinând actele şi lucrările dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 30 ianuarie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând instanţei să dispună obligarea pârâtei B. S.A. la plata sumei de 311.969,95 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate asupra facturilor fiscale nr. x din 30 decembrie 2014, nr. x din 30 decembrie 2014, nr. x din 30 decembrie 2014 şi nr. x din 16 februarie 2015, cu obligarea pârâtei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată avansate.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1170, art. 1178, art. 1270 şi art. 1516 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 3760 din 13 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 311.969,95 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate de la data scadenţei fiecărei facturi până la 27 august 2015. Totodată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 6724,70 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei primei instanţe, B. S.A. a formulat apel, solicitând admiterea apelului, schimbarea sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Prin decizia civilă nr. 1671 din 21 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de apelanta-pârâtă B. S.A., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins cererea de chemare în judecată ca nefondată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal a declarat recurs reclamanta A. S.A., înregistrat la data de 31 ianuarie 2020 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă.

Decizia recurată a fost criticată sub aspectul nelegalităţii, arătându-se următoarele:

Cererea de recurs debutează cu o expunere a istoricului litigiului, după care, în motivarea căii de atac declarate, recurenta formulează critici de nelegalitate întemeiate pe motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 şi pct. 6 C. proc. civ.

1. Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine că instanţa de apel a reţinut în mod greşit incidenţa prevederilor art. 1263-1264 din C. civ. în prezenta cauză, înlăturând, astfel, aplicabilitatea dispoziţiilor art. 1270 alin. (1), art. 1516 şi art. 1535 din C. civ.

Totodată, recurenta consideră că, pentru justa soluţionare a prezentei cereri, trebuie avut în vedere principiul libertăţii contractuale în materie civilă prevăzut de dispoziţiile art. 1169 C. civ.

Raportat la acest principiu, recurenta arată că, prin încheierea Contractului unic pentru furnizarea serviciilor de comunicaţii electronice nr. x ("Contractul") s-a urmărit recunoaşterea (ratificarea) raporturilor juridice derulate între părţi în perioada 01.10.2014 - 31.12.2014 în baza unei înţelegeri verbale şi nicidecum confirmarea unui act juridic în sensul art. 1263 - 1264 din C. civ., menţionând, totodată, şi că, prin acest contract, părţile au convenit ca A. să poată solicita o penalitate de 0,1 % pe zi de întârziere în cazul în care facturile aferente serviciilor prestate nu sunt achitate de către B. la scadenţă.

Recurenta menţionează că părţile nu erau ţinute de respectarea formei scrise pentru valabilitatea contractului (înţelegerii) încheiat verbal în raport de prevederile art. 1178 din C. civ., potrivit cu care contractul se încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă.

Mai mult, se arată că, în cauză, nu existau motive de nulitate, iar prevederile art. 51 din Ordonanţa de Urgenţă nr. 111/2011 privind comunicaţiile electronice nu sunt incidente întrucât, dată fiind calitatea sa de furnizor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului, societatea B. nu întruneşte cerinţele unui utilizator final, noţiune a cărei definiţie se regăseşte la art. 4 alin. (1) pct. 4 din acelaşi act normativ.

În cele ce urmează, recurenta face vorbire de principiul de drept civil pacta sunt servanda reglementat de art. 1270 C. civ., menţionând că importanţa acestui principiu este evidenţiată şi în cuprinsul art. 1516 alin. (1) C. civ.:

"Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei".

Recurenta afirmă, totodată, că forţa obligatorie a contractului se impune şi în relaţia cu instanţa de judecată, aceasta neputându-se substitui voinţei părţilor prin lipsirea de efecte juridice a unui contract ce reprezintă voinţa lor concordantă.

Aşadar, având în vedere faptul că, prin încheierea contractului s-a urmărit recunoaşterea prestării serviciilor de telefonie x pentru perioada 01.10.2014-31.12.2014, a tarifelor aplicabile şi reglementarea termenilor şi condiţiilor financiare (scadenţa, penalităţi de întârziere, etc.), recurenta consideră că aplicarea prevederilor art. 3.4. poate fi realizată, retroactiv, prin voinţa părţilor, pentru perioada ce a făcut obiectul contractului.

Se mai arată că art. 1170 din C. civ. nu poate fi interpretat în sensul unei acceptări parţiale a obligaţiilor contractuale, respectiv numai debitul principal, nu şi cel accesoriu, astfel încât, acceptarea la plată de către pârâtă a facturilor necontestate (mult după momentul semnării contractului, respectiv în data de 27.08.2015) nu poate avea decât semnificaţia acceptării indivizibile atât a valorii debitului principal, cât şi a accesoriului reprezentat de penalităţile de întârziere.

În contextul mai-sus prezentat, recurenta consideră că instanţa de apel a interpretat greşit actul juridic dedus judecăţii, considerând în mod eronat că prevederile contractului nu se pot aplica retroactiv în ceea ce priveşte obligaţia de plată a penalităţilor în raport de faptul că acest contract nu are caracterul unui act confirmativ.

Se susţine că intenţia părţilor, exteriorizată juridic, a fost aceea de a se percepe penalităţi de întârziere pentru achitarea cu întârziere a contravalorii serviciilor prestate, astfel încât, o interpretare în acest mod a actului juridic în discuţie ar însemna practic lipsirea de efecte a contractului, în condiţiile în care, potrivit regulilor generale de interpretare a contractelor (art. 1266 alin. (1) şi art. 1268 alin. (3) C. civ.), contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor, iar clauzele se interpretează în sensul în care pot produce efecte, iar nu în acela în care nu ar putea produce niciunul.

2. Cu referire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine că, faţă de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., decizia recurată este nelegală, fiind pronunţată fără indicarea motivelor pentru care au fost înlăturate apărările A. cu privire la recunoaşterea făcută de B. privind dreptul A. de a pretinde daune moratorii la nivelul dobânzii legale pentru executarea necorespunzătoare a obligaţiilor de plată, recurenta afirmând că instanţa de apel s-a limitat la a menţiona că acestea nu au relevanţă juridică în acest litigiu, fără a prezenta argumentele şi raţionamentul care a stat la baza acestei concluzii.

La solicitarea Înaltei Curţi, recurenta a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat de completul de filtru, în situaţia în care acesta este admisibil, solicitând, în mod expres, ca soluţionarea recursului să aibă loc cu citarea părţilor .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte în data de 13 februarie 2020.

La 16 martie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a transmis, în termen legal, întâmpinare, prin care a invocat excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, formulând, totodată, şi apărări pe fond, în sensul respingerii recursului ca fiind vădit nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei la 23 martie 2020 .

Recurenta nu a formulat răspuns la întâmpinarea.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în complet de filtru, a fost comunicat părţilor.

Prin încheierea din 6 aprilie 2021, completul de filtru a respins excepţiile tardivităţii şi nulităţii recursului, invocate de intimată, pentru motivele reţinute în respectivul act procesual. Conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., a fost admis în principiu recursul şi s-a fixat termen de judecată pe fond, cu citarea părţilor.

Recursul de faţă este fondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., în sensul că instanţa de apel nu a indicat considerentele pentru care a înlăturat actul de voinţă al pârâtei, de recunoaştere a dreptului reclamantei la perceperea de daune moratorii, la nivelul dobânzii legale, nu pot fi primite.

Contrar susţinerilor recurentei, instanţa de prim control judiciar a motivat în ce constă raţiunea pentru care achiesarea pârâtei la dreptul reclamantei de a solicita dobânda legală pentru plata cu întârziere a debitului principal nu poate avea nicio consecinţă procesuală. Astfel, este de netăgăduit faptul că atunci când pârâtul recunoaşte în tot, sau în parte pretenţiile reclamantului, instanţa, la cererea acestuia din urmă, va da o hotărâre în măsura recunoaşterii (art. 436 alin. (1) C. proc. civ.). Însă, în speţă, instanţa nu a fost învestită cu un capăt de cerere subsidiar, referitor la plata dobânzii legale, astfel că nu putea să dea altceva decât s-a cerut, fiind limitată, în demersul său de principiul disponibilităţii, ce guvernează procesul civil (art. 9 alin. (2) şi (3) C. proc. civ.). Cu alte cuvinte, considerentele instanţei de apel, potrivit cărora nu poate da relevanţă juridică achiesării pârâtei la o cerere cu care instanţa nu a fost învestită, răspund exigenţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Instanţa constată însă întemeiate criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se reţine că reclamanta a prestat pârâtei servicii de comunicaţie electronică în perioada 1 octombrie 2014 - 31 decembrie 2014, în condiţiile inexistenţei unui contract constatat prin înscris sub semnătură privată.

Pentru plata serviciilor de telefonie x, reclamanta a emis un număr de 4 (patru) facturi fiscale, în perioada 30 decembrie 2014 - 16 februarie 2015, facturi necontestate de pârâtă (beneficiarul serviciilor). Acordul perfectat iniţial verbal de către părţi a fost constatat prin înscris sub semnătură privată abia la data de 6 aprilie 2015 (convenţia nr. x). Potrivit convenţiei, pârâta avea obligaţia de a achita preţul serviciilor furnizate în termen de 30 de zile calendaristice de la data emiterii facturilor, iar prin clauza penală inserată în art. 3.4, pentru neplata la termen a preţului, aceasta datora o penalitate de întârziere de 0,1% pe zi, calculată asupra sumei scadente şi neplătite, până la data achitării integrale a sumei restante.

Este necontestată împrejurarea că actul încheiat la data de 6 aprilie 2015 nu reprezintă o confirmare a contractului, în sensul prevederilor art. 1262 - 1264 C. civ., întrucât nu reprezintă un act juridic unilateral, abdicativ şi accesoriu, cu efecte retroactive, prin care s-ar fi renunţat la dreptul de a invoca nulitatea contractului. Concret, la data perfectării înţelegerii părţilor, nu existau motive de nulitate, întrucât nu era necesară forma scrisă a convenţiei, în raport de prevederile art. 51 alin. (1) din O.U.G. nr. 111/2011 raportat la art. 4 alin. (1) pct. 4 din acelaşi act normativ. Pârâta nu are calitatea de utilizator final, fiind ea însăşi furnizor de reţele şi servicii de comunicaţii electronice destinate publicului. Aşadar, în speţă nu se pune în discuţie confirmarea unui contract anulabil, ci doar dacă prevederile unei convenţii pot retroactiva.

Din această perspectivă, instanţa reţine că, în baza libertăţii contractuale instituită prin art. 1169 C. civ., părţile pot încheia orice convenţie în măsura în care nu aduc atingere normelor imperative sau unor aspecte care ţin de ordinea publică ori de bunele moravuri.

Aşa fiind, în măsura în care părţile au inserat, în contractul perfectat la 6 aprilie 2015, o clauză penală moratorie, pentru neexecutarea la scadenţă a obligaţiei de plată a serviciilor deja prestate, în condiţiile art. 1535 şi art. 1539 teza ultimă C. civ., instanţa de apel nu a justificat motivele pentru care o atare clauză nu poate produce efecte. Concret, în raport de prevederile art. 1169 C. civ., nu a arătat ce norme imperative împiedică o atare convenţie accesorie (clauza penală), inserată în contractul de prestări servicii.

Mai mult decât atât, instanţa de apel a încălcat prevederile art. 1266 şi art. 1267 C. civ., potrivit cărora contractele se interpretează după voinţa concordantă a părţilor iar clauzele se interpretează unele prin altele, dând fiecăreia înţelesul ce rezultă din ansamblul contractului.

Astfel, la stabilirea voinţei concordante, nu a ţinut seama de scopul contractului, anume acela de a reglementa condiţiile şi termenele de plată ale unor servicii deja prestate la momentul perfectării convenţiei. În acelaşi sens, a ignorat faptul că facturile fiscale emise de prestator nu erau încă achitate la data încheierii acordului în formă scrisă.

Nu în ultimul rând, statuând că sancţiunea cuprinsă în clauza penală nu se poate aplica pentru obligaţii anterioare încheierii convenţiei, a interpretat prevederile acestei clauze prin luarea sa din context, contrar principiului interpretării sistematice. Câtă vreme prin prevederile art. 2.1, părţile au prevăzut explicit că perioada contractuală reglementată este anterioară datei încheierii acordului, instanţa de apel, stabilind că prevederile art. 3.4 nu se pot aplica retroactiv, a interpretat acest articol contrar înţelesului ce rezultă din ansamblul contractului.

Faţă de cele mai sus arătate, constată întemeiate criticile referitoare la greşita aplicare, de către instanţa de prim control judiciar, a prevederilor art. 1169 C. civ. şi a regulilor de interpretare a convenţiilor, cuprinse în art. 1266 - 1267 C. civ., critici subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Aşa fiind, potrivit art. 496 alin. (2) şi art. 497 teza I C. proc. civ., va admite recursul şi va casa decizia recurată, cu consecinţa trimiterii cauzei, spre o nouă judecată, instanţei de apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1671 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Casează decizia civilă nr. 1671 din 21 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi trimite cauza, spre o nouă judecată, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 5 octombrie 2021.