Negative jurisdictional conflict in labor litigation: territorial competence after case disjunction despite active co-participation

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1). Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secţia I civilă, la data de 13 noiembrie 2020, sub nr. x/2020, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G. şi H. (grefieri în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Buzău, respectiv DIICOT Buzău - reclamanta H.), alături de reclamantul I. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă ÎCCJ, DIICOT Buzău, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Ploieşti, Parchetul de pe lângă Tribunalul Buzău şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării (CNCD), recunoaşterea stării de discriminare în care se află din punct de vedere salarial în raport cu alţi angajaţi din cadrul Ministerului Justiţiei (consilierii de probaţiune în Direcţia Nalională de Probaţiune), respectiv uniformizarea modului de calcul al salariilor prin recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu data de 01.08.2016 şi în continuare. S-a solicitat, totodată, recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 605,225 RON începând cu 01.08.2016 şi în continuare; precum şi plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiti şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

Prin încheierea din data de 12.04.2021 pronunţată în dosarul x/2020 s-a dispus disjungerea cauzei în privinţa reclamantului I. şi pe pârâţii DIICOT şi CNCD, fiind format prezentul dosar, în care, la acelaşi termen, cauza a rămas în pronunţare pe excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta DIICOT.

2) Hotărârile care au generat conflictul negativ de competenţă

2.1). Prin sentinţa civilă nr. 251/2021 din 12 aprilie 2021, Tribunalul Brăila, secţia I civilă a admis excepţia de necompetenţă teritorială, invocată de pârâta DIICOT, şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul I. şi pârâţii DIICOT şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Buzău.

În motivarea acestei hotărâri, s-au reţinut, în esenţă, următoarele:

Prezentul litigiu este un litigiu de muncă, în conformitate cu art. 266 din Codul Muncii, şi, în acest caz, competenţa teritorială se determină conform art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv, art. 210 din Legea 62/2011, normele de competenţă instituite de aceste texte fiind exclusive, iar, prin excepţie de la aceste norme, art. 127 alin. (1) şi (3) C. proc. civ. reglementează situaţia cererilor formulate de judecători, procurori, asistenţi judiciari şi grefieri.

Instanţa a reţinut că reclamantul I. nu are, însă, calitatea cerută de textul de lege mai sus redat, pentru a avea dreptul de a sesiza o altă instanţă decât cea competentă în mod obişnuit să soluţioneze litigiul cu care a fost învestită instanţa, acesta având funcţia de şofer în cadrul DIICOT Buzău, conform adeverinţei depusă la dosar.

Ca urmare, în cazul acestuia, competenţa se determină potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii, respectiv art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Cum adresa de domiciliu a reclamantului este în mun. Buzău (conform evidenţei DEPABD), iar locul de muncă tot în mun. Buzău, instanţa a admis excepţia de necompetenţă teritorială invocată de pârâta DIICOT şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamantul I. şi pârâţii DIICOT şi CNCD, în favoarea Tribunalului Buzău.

2.2). La data de 26 aprilie 2021, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Buzău, secţia I civilă, iar prin sentinţa civilă nr. 942/2021 din 09 iunie 2021, a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Buzău, invocată din oficiu; a declinat competenţa de soluţionare a cauzei promovată de reclamantul I., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism şi Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiţie (disjuns din dosarul nr. x/2020 al Tribunalului Brăila), în favoarea Tribunalului Brăila, secţia I civilă; a constatat ivit conflictul negativ de competenţă; a suspendat judecata cauzei şi a trimis dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, instanţă competentă să soluţioneze conflictul negativ de competenţă.

Pentru a se pronunţa astfel, instanţa a reţinut, în esenţă, următoarele motive:

În cauză, acţiunea introductivă de instanţă având ca obiect drepturi salariale a fost formulată de mai mulţi reclamanţi, printre care şi reclamantul din prezentul dosar, şi a fost adresată Tribunalului Brăila, în considerarea calităţii unora dintre reclamanţi şi în aplicarea dispoziţiilor art. 127 C. proc. civ.

A reţinut şi prevederile art. 59 C. proc. civ. şi, cum drepturile pretinse angajatorului de către reclamanţi, în calitate de salariaţi, se întemeiază pe aceeaşi cauză juridică, raporturile juridice deduse judecăţii fiind similare, în situaţia dată dispoziţiile legale anterior citate sunt pe deplin aplicabile.

În atare situaţie, a considerat că devin incidente dispoziţiile art. 269 alin. (3) din Codul muncii, ce recunosc competenţa de soluţionare a cauzei, după criteriile de la alin. (1) al aceluiaşi articol, care trebuie îndeplinite în persoana oricăruia dintre reclamanţii aflaţi în coparticipare procesuală facultativă.

Prin urmare, astfel conturat raportul juridic litigios, instanţa a apreciat că Tribunalul Brăila a fost în mod corect şi legal sesizat, date fiind dispoziţiile legale incidente cauzei mai sus redate, astfel că luarea măsurii disjungerii raporturilor juridice individuale nu putea să atragă şi consecinţa pierderii competenţei instanţei iniţial învestite, de la soluţionarea acestora, pentru a se justifica măsura declinării dosarului la instanţa pretinsă a fi cea de la domiciliul reclamantului din prezentul dosar.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra regulatorului de competenţă.

Constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competenţă, în sensul art. 133 alin. (2) C. proc. civ., ivit între cele două instanţe care s-au declarat deopotrivă necompetente teritorial să judece pricina, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă în raport cu obiectul cauzei, precum şi cu dispoziţiile legale incidente, stabilind competenţa soluţionării acesteia în favoarea Tribunalului Buzău, pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ.. prevăd că există conflict negativ de competenţă atunci când două sau mai multe instanţe şi-au declinat reciproc competenţa de a judeca acelaşi proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanţă învestită îşi declină la rândul său competenţa în favoarea uneia dintre instanţele care anterior s-au declarat necompetente.

Înalta Curte reţine că cererea din cauza principală a fost formulată în nume propriu de mai multe persoane fizice care pretind drepturi individuale similare de la unităţile-pârâte, în calitate de angajator al acestora, drepturi derivate din raporturi de muncă individuale diferite.

Conform art. 59 din C. proc. civ., prin care se defineşte coparticiparea procesuală, " Mai multe persoane pot fi împreună reclamante sau pârâte dacă obiectul procesului este un drept ori o obligaţie comună, dacă drepturile sau obligaţiile lor au aceeaşi cauză ori dacă între ele există o strânsă legătură."

Prin urmare, prorogarea de competenţă teritorială intervine doar în situaţia în care între pretenţiile individuale identice derivate din raporturi juridice diferite, cum este cazul în speţă, cuprinse formal într-o singură cerere de chemare în judecată există o strânsă legătură.

Aşadar, Înalta Curte reţine că legătura dintre raporturile juridice deduse judecăţii trebuie să aibă un caracter particular pentru a justifica judecarea împreună, rezultând din modul în care hotărârea asupra unei cereri influenţează sau poate să influenţeze hotărârea asupra celeilalte, iar interesele părţilor se găsesc astfel legate între ele, încât, statuând asupra unora, s-ar putea statua pe cale de consecinţă şi asupra celorlalte.

Prin urmare, trebuie să existe o interdependenţă între cereri, care, în cauza de faţă, nu există.

Dacă s-ar interpreta altfel, s-ar ajunge în situaţia în care aspectele derivate din aplicarea unei legi să fie deduse judecăţii, printr-un proces colectiv, unei singure instanţe, eludându-se normele de organizare a sistemului judiciar, inclusiv, pe principiul competenţei de jurisdicţie teritorială.

Or, a considera că, în privinţa cererii formulate de reclamanţii din cauza de faţă, a operat prorogarea legală de competenţă în favoarea Tribunalului Brăila, ca efect al formulării acţiunii introductive împreună cu ceilalţi reclamanţi, al căror domiciliu sau loc de muncă se află în circumscripţia instanţei învecinate celei la care funcţionează, ar însemna să se exercite un control judiciar asupra măsurii disjungerii înseşi, măsură asupra căreia nu se poate reveni într-un regulator de competenţă.

În concluzie, Înalta Curte reţine că, în cauză, nu erau îndeplinite condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 59 din C. proc. civ. privind coparticiparea procesuală activă, în realitate, fiind incidente prevederile art. 100 din acelaşi Cod, potrivit căruia, "dacă mai mulţi reclamanţi, prin aceeaşi cerere de chemare în judecată, formulează pretenţii proprii împotriva aceluiaşi pârât, invocând raporturi juridice distincte şi neaflate într-o legătură care să facă necesară judecarea lor împreună, determinarea instanţei competente se face cu observarea valorii sau, după caz, a naturii ori obiectului fiecărei pretenţii în parte".

Prin urmare, din interpretarea sistematică a dispoziţiilor legale susmenţionate, rezultă că, în situaţia în care mai mulţi reclamanţi, angajaţi, formulează o singură cerere de chemare în judecată împotriva aceluiaşi pârât, în baza unor raporturi juridice distincte, neaflate într-o legătură, care să facă necesară judecarea lor împreună, stabilirea instanţei competente nu se face potrivit art. 269 alin. (3) din Codul Muncii.

Împrejurarea că reclamanţii au ales să formuleze împreună cererea de chemare în judecată, în cadrul căreia fiecare a solicitat pretenţii proprii faţă de pârâţi, nu poate justifica, în mod legal, prorogarea de competenţă.

În ce priveşte competenţa de soluţionare a cauzei, Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, care este dreptul comun în materie, cererile având ca obiect conflicte de muncă se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul.

Totodată, prin art. 210 din Legea nr. 62/2011, normă specială intrată în vigoare ulterior Codului muncii, s-a realizat o derogare de la prevederile art. 269 alin. (2) din cod, în legătură cu competenţa de soluţionare a conflictelor individuale de muncă în care reclamant este angajatul, fiind reglementată o competenţă alternativă în favoarea instanţei de la locul de muncă sau a instanţei de la domiciliul reclamantului.

Aşa fiind, în lumina dispoziţiilor art. 208 şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei aparţine tribunalului de la domiciliul reclamantului I..

Faţă de dispoziţiile legale mai sus arătate şi în raport de obiectul cauzei - conflict individual de muncă-, având în vedere faptul că instanţa de la domiciliul reclamantului este Tribunalul Buzău, Înalta Curte constată că, în speţă, competenţa de soluţionare a cauzei revine acestui tribunal.

De menţionat, aşa cum corect a constatat şi prima instanţă de declinare, că reclamantul din dosarul de faţă nu se regăseşte în situaţia de competenţă facultativă reglementată de art. 127 C. proc. civ.., ca atare, o dată în plus, competenţa de soluţionare a cauzei nu revine Tribunalul Buzău.

Pentru toate aceste considerente, cum domiciliul reclamantului se află în circumscripţia Tribunalului Buzău, în raport de dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, în speţă, competenţa de soluţionare a litigiului aparţine acestei instanţe.

Temeiul legal al soluţiei

Pentru considerentele arătate mai sus, în aplicarea prevederilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ.., Înalta Curte urmează a stabili competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, în primă instanţă, în favoarea Tribunalului Buzău, secţia I civilă, Complet specializat în litigii de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Buzău.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.