Traffic accident damages: equitable discretion in quantifying moral compensation under ASF Norm 23/2014 and sufficiency of judicial reasoning

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Potrivit art. 499 teza I C. proc. civ.., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.".

I. Circumstanţele cauzei. Cadrul procesual

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea iniţial înregistrată pe rolul Tribunalului Specializat Cluj, la data de 20.03.2017, sub nr. x/2017, şi, ulterior, declinată în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă, reclamanţii A., B., C., D., E. şi F. au chemat în judecată pe pârâta G. S.A., cu citarea şi a intervenientului forţat H., solicitând instanţei obligarea pârâtei la plata daunelor morale şi materiale în următorul cuantum: pentru A. - soţia persoanei decedate - 6346.77 RON daune materiale, reprezentând cheltuieli legate de decesul soţului acesteia şi cheltuieli medicale pentru propria vătămare, 229,89 RON daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate cu soluţionarea dosarului penal,12.736 RON lunar (începând cu luna septembrie 2015 şi până la redobândirea capacităţii de muncă) - reprezentând venitul mediu realizat în ultimul an anterior accidentului de 3000 dolari pe lună, calculat la cursul de 3,91 RON valabil la data de 21.09.2015, 800.000 RON daune morale pentru decesul soţului, 200.000 RON daune morale pentru propria vătămare şi 100.000 RON - pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială; pentru B. - tatăl persoanei decedate - 3120,58 RON daune materiale, reprezentând cheltuieli de înmormântare legate de decesul fiului, 600.000 RON daune morale pentru decesul fiului; pentru C., mama vitregă a decedatului 400.000 RON daune morale pentru decesul lui B.; pentru I. persoanei decedate 800.000 RON daune morale pentru decesul tatălui; pentru E.-fiul persoanei decedate 800.000 RON daune morale pentru decesul tatălui; pentru K. persoanei decedate 800.000 RON daune morale pentru decesul tatălui; în privinţa cheltuielilor de judecată, reclamanţii au arătat că le vor solicita pe cale separată.

Prin sentinţa civilă nr. 553/07.12.2017, pronunţată de Tribunalul Cluj, secţia Civilă în dosar nr. x/2017, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Cluj şi s-a declinat competenţa materială de soluţionare a cererii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj; s-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă, s-a dispus suspendarea judecării cauzei şi înaintarea dosarului la Curtea de Apel Cluj, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Prin regulatorul de competenţă - decizia civilă nr. 3/F/05.01.2018, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I-a civilă, în dosar nr. x/2017, s-a stabilit competenţa materială de soluţionare a acţiunii în favoarea Tribunalului Specializat Cluj.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Specializat Cluj sub nr. x/2017*.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 719/2019 din 17 aprilie 2019, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Tribunalul Specializat Cluj a respins cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de pârâtă; a admis în parte acţiunea civilă formulată de către reclamanţii A., B., D., E., F. împotriva pârâtei S.C. G. S.A. şi în contradictoriu cu intervenientul forţat H., şi a obligat pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamantei A. următoarele sume: - daune materiale în cuantum de 6346,77 RON; - daune morale pentru decesul soţului în cuantum de 250000 de RON; -daune morale pentru propria vătămare în cuantum de 100000 de RON; a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile reclamantei A. având ca obiect plata de daune materiale în cuantum de 229,89 RON şi plata unei prestaţii periodice, începând cu luna septembrie 2015; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamantului B. următoarele sume: -daune materiale în cuantum de 3120,58 RON; -daune morale în cuantum de 150000 de RON; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamanţilor D., E., F. suma de 250000 de RON, pentru fiecare reclamant în parte, cu titlu de daune morale, şi a respins, ca neîntemeiate, pretenţiile reclamantei C. împotriva pârâtei S.C. G. S.A. având ca obiect daune morale; a obligat pârâta S.C. G. S.A. să plătească reclamantei A. suma de 10322,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, şi a luat act de intenţia reclamanţilor de a solicita cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat pe cale separată.

3. Soluţia instanţei de apel

Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, prin decizia civilă nr. 346/2020 din 28 iulie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, a admis apelul declarat de S.C. G. S.A. şi apelul declarat de A., B., D., E. şi F. împotriva sentinţei civile nr. 719/17.04.2019 pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că: a fost obligată pârâta S.C. G. S.A. să achite în favoarea reclamantei A. următoarele sume: -daune morale pentru decesul soţului în cuantum de 200.000 de RON; -daune morale pentru propria vătămare în cuantum de 170.000 de RON; a fost obligată pârâta S.C. G. S.A. să plătească reclamantei A., suma de 11.722,05 RON, reprezentând cheltuieli de judecată la fond, şi a păstrat restul dispoziţiilor sentinţei apelate; a respins apelul declarat de apelanta S.C. G. S.A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 19.09.2018 şi a încheierii de şedinţă din data de 31.10.2019 pronunţate de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017; a respins apelul declarat de C. împotriva sentinţei civile nr. 719/17.04.2019, pronunţată de Tribunalul Specializat Cluj în dosarul nr. x/2017, şi a dispus darea în debit a apelantei A. cu suma de 1.756,77 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru stabilită pentru fond; a respins cererea apelantei S.C. G. S.A. privind obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată în apel.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii, a declarat recurs, în termen, pârâta S.C. G. S.A., solicitând admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei către instanţa de apel spre rejudecare.

În recursul său, întemeiat în drept pe prevederile pct. 6 şi pct. 8 ale art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recurenta- pârâtă a relevat considerente ca şi chestiuni prealabile, în referire la timbraj, admisibilitate, texte de lege şi decizii aplicabile, raportat la data încheierii poliţei RCA- 31.05.2015, cât şi în raport de evenimentul rutier- 20.09.2015, sentinţa civilă nr. 719/2019 pronunţată de prima instanţă de judecată şi decizia nr. 346/2020 în urma soluţionării apelului, şi a criticat soluţia instanţei de apel ca nelegală, sens în care, a invocat, în esenţă, următoarele motive de recurs:

În argumentarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea este nemotivată cu privire la reclamanta A. privind acordarea daunelor morale în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma ASF 23/2014, respectiv legislaţia şi practica judiciară în domeniu; precum şi cu privire la ceilalţi reclamanţi privind respingerea apelului pe daune morale în raport de prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) NASF 23/2014, considerând că motivarea instanţei nu îndeplineşte criteriile obligatorii prevăzute de art. 13 C. proc. civ., art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. şi art. 6 CEDO.

Astfel, susţine recurenta-pârâtă, deşi instanţa de apel face trimitere la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014, în concret, nu se ţine cont de jurisprudenţă şi nu se face trimitere la niciun alt dosar, sens în care, această trimitere este strict formală şi, cu toate că la o primă vedere, şi fără a lectura apărările pârâtei, hotărârea pare motivată pe aspectul daunelor morale, în realitate‚ instanţa de apel face abstracţie chiar de esenţa apărărilor pârâtei (art. 50 din Norma A.S.F. 23/2014, cu referire la jurisprudenţa în materie.

În plus, mai susţine recurenta- pârâtă, instanţa de apel se comportă ca şi cum nu ar fi existat apărări pe acest temei legal (art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014), contrar art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. şi, cu toate că o parte a doctrinei apreciază că obligaţia de motivare nu presupune un răspuns detaliat la fiecare argument, CEDO, în Cauza Ruiz Torija c. Spaniei statuează că motivele decisive necesită un răspuns specific şi explicit, iar pentru a răspunde în acest fel, în primul rând, instanţele trebuie să se raporteze la esenţa apărărilor părţilor (în speţă, art. 50 lit. f) Norma A.S.F 23/2014 pe daune morale), evocând, totodată, şi decizia nr. 422/2018 a I.C.C.J.

În susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta- pârâtă a arătat, în esenţă, că hotărârea recurată este nelegală prin necorelarea daunelor morale în raport de practica judiciară din România în materie prin încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Norma ASF 23/2014.

Recurenta-pârâtă consideră că prin refuzul de a aplica art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d), instanţa refuză de fapt să aplice singurele criterii obiective de individualizare a despăgubirilor, în rest ţinându-se cont doar de criterii subiective de individualizare (pg. 23): consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale leazate, măsura în care aceste valori au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute de reclamantă, măsura în care i-a fost afectată viaţa familială, profesională şi socială.

Contrar celor reţinute de instanţa de apel, susţine recurenta-pârâtă, practica judiciară reprezintă un criteriu veritabil de individualizare a despăgubirii şi este de dorit să se ţină cont de aceasta pentru a nu se ajunge la situaţii de discriminare având în vedere egalitatea în faţa legii, cât şi pentru a întări încrederea în justiţie, o practică unitară la nivel naţional fiind de dorit.

II.1. Apărarea formulată

Intimaţii- reclamanţi A., B., C., D., E. Şi F. au formulat întâmpinare în recurs, înregistrată la data de 30 octombrie 2020, prin care au solicitat anularea recursului formulat de pârâtă, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii hotărârii pronunţate în cauză de Curtea de Apel Cluj, ca fiind legală şi temeinică.

III. Aplicabilitatea dispoziţiilor art. 493 din C. proc. civ., în forma anterioară modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018

În cauză, este aplicabilă procedura de filtrare a recursului reglementată de art. 493 din C. proc. civ., deoarece procesul a început anterior intrării în vigoare a Legii nr. 310/2018, nefiind astfel incident art. I pct. 56 din Legea nr. 310/2018 care prevede că art. 493 se abrogă, faţă de conţinutul art. 24 din C. proc. civ., conform căruia, "dispoziţiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor şi executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare".

IV. Procedura de filtrare a recursului

În temeiul art. 493 din C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 25 februarie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a dispus comunicarea raportului către părţi. Părţile nu au formulat punct de vedere în scris la raport.

La termenul din 17 iunie 2021, recursul a fost admis în principiu, acordându-se termen de judecată în şedinţă publică, la data de 30 septembrie 2021, cu citarea părţilor, în baza art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

V. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

1 Argumente de fapt şi de drept relevante

Analizând recursul formulat, prin prisma motivelor invocate şi a temeiului de drept indicat, precum şi din perspectiva obiectului şi a normelor legale incidente, dar şi a apărărilor expuse în întâmpinarea intimaţilor- reclamanţi, Înalta Curte constată că acesta este nefondat, urmând a fi respins, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Criticile formulate de recurenta- pârâtă prin primul motiv de recurs invocat sunt subsumate motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., critici ce se găsesc a fi nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, care au legătură directă cu aceasta, precum şi cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părţilor.

Astfel, în raport de dispoziţiile precitate, instanţa are obligaţia să arate, în concret, în raport de probele dosarului, situaţia de fapt pe care o reţine în cauză şi să demonstreze aplicarea regulii de drept incidente.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părţile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanţă în pronunţarea soluţiei, iar instanţa ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalităţii şi temeiniciei hotărârii, şi considerentele pentru care s-a pronunţat soluţia respectivă. Obligaţia legală a instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant, şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico- juridic care a fundamentat soluţia adoptată.

Aşadar, acest text a consacrat principiul potrivit căruia hotărârile trebuie să fie motivate, iar nerespectarea acestui principiu constituie motiv de casare potrivit art. 488 pct. 6 C. proc. civ., rolul textului fiind acela de a se asigura o bună administrare a justiţiei şi exercitarea controlului judiciar de către instanţele superioare.

Aceasta se impune, deoarece numai printr-o motivare clară, precisă şi necontradictorie, din care să rezulte justeţea soluţiei pronunţate, se poate înlătura arbitrariul şi se poate efectua controlul judiciar.

Dreptul la un proces echitabil impune motivarea riguroasă a hotărârii judecătoreşti, întrucât numai pe această cale se poate verifica maniera în care, în circumstanţele cauzei, s-a realizat în mod corespunzător actul de justiţie.

În cadrul dreptului la un proces echitabil se analizează şi dreptul oricărei părţi în cadrul unei proceduri judiciare de a prezenta instanţei observaţiile, argumentele şi mijloacele sale de probă, coroborat cu dreptul fiecărei părţi ca aceste observaţii şi argumente să fie examinate în mod efectiv, obligaţia instanţei de motivare a deciziilor sale fiind singurul mijloc prin care se poate verifica respectarea lor.

În cauză, cât priveşte pretinsa nemotivare a hotărârii recurate din perspectiva argumentelor invocate de recurenta- pârâtă cu privire la reclamanta A. în raport de prevederile art. 50 pct. 1 lit. f) din Norma A.S.F. nr. 23/2014, respectiv, legislaţia şi practica judiciară în materie; ori cu privire la ceilalţi reclamanţi, sub aspectul respingerii apelului pe daune morale în raport de prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014, Înalta Curte reţine că acest argument nu poate fi reproşat instanţei de apel din perspectiva unor vicii de motivare a soluţiei adoptate.

Contrar susţinerilor recurentei- pârâte, instanţa de apel a răspuns punctual şi explicit aspectelor ce i-au fost deduse spre analiză, pornind de la acţiunea dedusă judecăţii şi obiectul acesteia, până la argumentarea motivelor de fapt şi de drept care au determinat-o să acorde reclamantei A. daunele morale, ori cu privire la ceilalţi intimaţi- reclamanţi, motivarea fiind una amplă, pe toate aspectele invocate de pârâta G., inclusiv, cu privire la prejudiciul moral generat intimaţilor, pentru considerentele expuse pe larg la paginile 20-26 din hotărâre şi, inclusiv, din perspectiva dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014.

Astfel, hotărârea recurată satisface cerinţele prevăzute de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei, fiind examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, în motivare regăsindu-se argumentele care au format convingerea instanţei de apel cu privire la soluţia pronunţată, aceste argumente, prezentate într-o manieră concisă şi clară, raportându-se în mod necesar şi neechivoc, pe de o parte, la susţinerile părţilor şi la mijloacele de probă administrate în litigiu, iar, pe de altă parte, la prevederile legale invocate şi cele aplicabile raportului juridic dedus judecăţii.

Din parcurgerea considerentelor hotărârii atacate rezultă că judecătorul cererii de apel a procedat la o analiză efectivă a susţinerilor şi respectiv, a apărărilor, formulate de părţi pe parcursul procesului, şi a înlăturat, argumentat, motivele aduse de către apelanta- pârâtă în susţinerea cererii sale de apel, reţinându-se că motivul de casare analizat nu are în vedere regăsirea literală în conţinutul hotărârii a tuturor susţinerilor prin care apelanta a înţeles să convingă instanţa de judecată.

Este de observat că, hotărârea instanţei de apel cuprinde motivele pe care se sprijină, starea de fapt şi textele de lege incidente în cauză, reprezentând, aşadar, o motivare în fapt şi în drept a sentinţei, instanţa de recurs putând exercita, cu privire la aceste argumente, controlul judiciar.

De altfel,"considerentele hotărârii judecătoreşti trebuie să răspundă comandamentelor logicii, să fie clare, concise, ferme, lipsite de contradicţii, bazate pe probe incontestabile, coroborate între ele şi menite a impune o concluzie, elemente de natură a fundamenta puterea de convingere şi a exclude arbitrariul" (I. Leş, Noul C. proc. civ., vol. I 2011, p. 548).

Şi, nu în ultimul rând, după cum rezultă din Avizul nr. x/2008 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni, privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea trebuie să răspundă pretenţiilor părţilor, adică diferitelor capete de acuzare şi mijloace de apărare, această garanţie fiind esenţială întrucât permite justiţiabilului să se asigure că pretenţiile sale au fost examinate, şi deci, că judecătorul a ţinut cont de ele. În ceea ce priveşte motivaţia, aceasta nu trebuie neapărat să fie lungă, trebuind să fie găsit un echilibru just între formularea scurtă şi buna înţelegere a hotărârii.

Pe de altă parte, această obligaţie a instanţelor judecătoreşti de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. În acest sens, jurisprudenţa CEDO (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 61 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994) a statuat că întinderea motivării depinde de diversitatea mijloacelor pe care o parte le poate ridica în instanţă, precum şi de prevederile legale, de obiceiuri, de principiile doctrinare şi de practicile diferite privind prezentarea şi redactarea sentinţelor şi hotărârilor în diferite state.

Mai exact, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate (paragraful 29 din Cauza Boldea/României - 15.02.2007 şi paragraful 60 din Cauza Van den Hurk/Olandei - 19.04.1994), fiind necesară examinarea chestiunilor de fapt şi de drept aflate la baza controversei, lucru care s-a întâmplat în prezenta cauză, judecătorul nefiind limitat la preluarea stării de fapt şi a argumentelor cuprinse în acţiunea introductivă.

Motivarea clară şi accesibilă a primei instanţe răspunde şi exigenţelor impuse de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, care obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile dar nu le poate impune să dea un răspuns detaliat la fiecare argument, întinderea obligaţiei de motivare putând să varieze în funcţie de natura deciziei şi trebuind analizată în lumina circumstanţelor fiecărei speţe (Hotărârea din 9 decembrie 1994, în cauza Ruiz Torja contra Spaniei, Hotărârea din 28 iulie 2005, în cauza Albina contra României).

De asemenea, se reţine că nemulţumirea recurentei-pârâte valorificată în cadrul acestui motiv de casare rezultă şi din faptul că instanţa de apel nu ar fi analizat criticile formulate în apel cu privire la probele administrate în cauză, pentru stabilirea stării de fapt; nu pot fi reţinute nici aceste susţineri ca fiind de natură să atragă incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ... Dacă argumentele şi probele administrate de către părţi au format convingerea instanţei de apel în sensul soluţiei adoptate, şi dacă judecătorul, trecând prin propriul "filtru" de analiză, a preluat în motivare parte din respectivele argumente, acest lucru nu poate echivala sub nicio formă cu o necercetare sau o cercetare superficială a fondului cauzei.

Dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6, coroborate cu cele ale art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. reglementează, din perspectiva dreptului intern, motivarea hotărârilor judecătoreşti, ca o garanţie a procesului echitabil protejat de art. 6 al Convenţiei Europene.

Art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului include, în esenţă, obligaţia instanţelor de a judeca şi motiva hotărârile (Hotărârea Ruiz Torija împotriva Spaniei din 9 decembrie 1994, Hotărârea Higgins împotriva Franţei din 19 februarie 1998 şi Hotărârea Hirvisari împotriva Finlandei din 27 septembrie 2001). Obligaţia de motivare a hotărârilor judecătoreşti serveşte unui dublu obiectiv. Pe de o parte, este menită să asigure că dreptul de a fi audiat în instanţă este respectat şi că, prin urmare, instanţa ia în considerare în suficientă măsură argumentele părţilor (Hotărârea Jokela împotriva Finlandei din 21 mai 2002 şi Hotărârea Nedzela împotriva Franţei din 27 iulie 2006). Pe de altă parte, este menită să servească la realizarea controlului judiciar în căile de atac.

Conform jurisprudenţei date, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care au fost supuse analizei şi să dea un răspuns argumentelor juridice esenţiale, care pot influenţa soluţia ce ar putea fi pronunţată în cauză (cauza Albina împotriva României).

Or, în speţă, hotărârea instanţei de apel este temeinic motivată, în fapt şi în drept, atât prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., cât şi prin prisma jurisprudenţei Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, Curtea de Apel Cluj a analizat toate criticile formulate de părţi prin cererile de apel, cu privire la cuantumul daunelor materiale şi morale acordate de către prima instanţă. Din considerentele deciziei rezultă fără echivoc faptul că instanţa de apel a stabilit cuantumul daunelor morale acordate, în conformitate cu prevederile art. 264 alin. (1) C. proc. civ., prin analizarea fiecărei probe în parte (înscrisuri şi declaraţii de martor), corelarea logică a acestora şi coroborarea probatoriilor, după cum rezultă din motivarea deciziei.

În ceea ce priveşte stabilirea valorii despăgubirilor morale, contrar celor susţinute de recurentă, se constată că instanţa de apel s-a raportat la circumstanţele concrete ale cauzei, daunele morale acordate fiind stabilite concret, printr-o analiză atentă a împrejurărilor cauzei, dar şi a prevederilor art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014, cu respectarea criteriilor generale şi jurisprudenţei în materie.

În acest sens, curtea de apel a făcut o analiză proprie a probelor şi o reevaluare a prejudiciului suferit de intimaţii-reclamanţi, precum şi a sumelor care pot să conducă la o reparare a acestuia, astfel încât între despăgubire şi prejudiciu să existe un raport rezonabil de proporţionalitate, fără a se ajunge la situaţia îmbogăţirii fără just temei, având în vedere suferinţele încercate de către aceştia.

Aşa fiind, instanţa de apel a răspuns tuturor criticilor de nelegalitate şi netemeinicie invocate de apelanta-pârâtă şi şi-a prezentat argumentele care au justificat soluţia sa de reapreciere a cuantumului prejudiciului material şi moral.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei de apel, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări a hotărârii, cum nefondat susţine, şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., astfel încât, criticile întemeiate pe aceste dispoziţii legale vor fi respinse.

Instanţei de apel nu-i poate fi imputată neîndeplinirea obligaţiei de motivare în expunerea considerentelor care susţin criticile la care era obligată să răspundă, reaprecierea cuantumului prejudiciului moral fiind argumentată printr-o expunere clară şi convingătoare, reţinându-se însă, că cuantificarea daunelor morale se determină prin apreciere, ca urmare a aplicării în speţă a criteriilor fundamentale în materie, consacrate de doctrină şi jurisprudenţă.

În consecinţă, Înalta Curte constată că acest motiv de recurs este nefondat, motivarea primei instanţe răspunzând argumentelor prezentate de părţi, fiind examinate în mod efectiv motivele de fapt şi de drept, nefiind, astfel, identificate contradicţii în raţionamentul instanţei de fond şi nici considerente străine de natura cauzei, ceea ce face ca motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., invocat, să nu-şi găsească incidenţa în cauză.

În contextul arătat, faptul că recurenta-pârâtă nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată de instanţa de apel, nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Analizând, în continuare, recursul, prin prisma celui de-al doilea motiv de recurs invocat, subscris pct. 8 al art. 488 alin. (1) C. proc. civ.., se reţine că recurenta- pârâtă G. S.A. a susţinut încălcarea şi aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, reproşând instanţei necorelarea daunelor morale, în raport de practica judiciară în materie, prin încălcarea dispoziţiilor art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. 23/2014.

Referitor la daunele morale acordate, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 50 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, "la stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale, se au în vedere următoarele: (…) f) daunele morale, în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România".

În literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească, s-a arătat că, în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru evaluarea prejudiciului moral.

Aşadar, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale, ci ca o evaluare complexă a aspectelor, în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată, şi include o doză de aproximare.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Principiul care se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte.

De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse intimaţilor-reclamanţi urmare producerii evenimentului rutier, o asemenea suferinţă suportată ca urmare a recuperării îndelungate, neputând fi cuantificată în bani. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate, suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă, ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

Spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării pierderii suferite. De aceea, judecătorul are dreptul să aprecieze, în raport cu toate circumstanţele cauzei, asupra unei sume globale, care să constituie o reparaţie echitabilă în raport cu efectele faptei generatoare de prejudicii. Daunele morale corespund atingerii aduse cinstei, onoarei, imaginii publice ori prestigiului profesional al persoanei, scopul lor fiind unul compensatoriu, fără să constituie, însă o penalitate excesivă pentru cel care a produs dauna.

Se impune a fi subliniat şi faptul că stabilirea cuantumului daunelor morale implică o doză de aproximare, prin raportare la un complex de împrejurări, despăgubirile ce se plătesc trebuind, aşadar, să ţină seama de prejudiciul concret produs fiecărei persoane vătămate şi de principiul acoperirii integrale a acestuia.

Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane - dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă, apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, reţinându-se ca suferinţe morale frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate pecuniar. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat.

Cât priveşte cuantumul daunelor morale acordate în speţă, pe care recurenta-pârâtă îl consideră împovărător şi prea mare, Înalta Curte reţine că, aceste critici sunt nefondate, având în vedere că, prin considerentele deciziei, instanţa de apel a argumentat soluţia de acordare a despăgubirilor morale, soluţie în sprijinul căreia a avut în vedere consecinţele suportate de intimaţii-reclamanţi în plan personal, social şi psihologic şi, nu în ultimul rând, a avut în vedere criteriul echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată, criteriu consacrat, de asemenea, pe cale jurisprudenţială.

Înalta Curte reaminteşte că, pentru a-şi păstra caracterul de satisfacţie echitabilă, despăgubirile acordate pentru daune morale trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-a îndurat sau le va îndura terţa persoană păgubită.

Astfel, în mod corect a reţinut instanţa de apel că la stabilirea cuantumului despăgubirilor este necesar să se ţină cont de importanţa valorilor morale lezate şi de tulburările care au afectat calitatea vieţii intimaţilor- reclamanţi.

Totodată, s-a avut în vedere faptul că acordarea unor sume de bani cu titlu de daune morale nu poate fi disociată de contextul economic şi social în care părţile vătămate se află, ţinând cont de faptul că aceasta nu trebuie să reprezinte o sursă de modificare substanţială a nivelului de trai, în caz contrar scopul avut în vedere de către legiuitor pentru acordarea unei sume de bani cu titlu de daune morale putând fi deturnat de la finalitatea sa.

Nu există limite minime sau maxime cu privire la repararea integrală a prejudiciului cauzat victimelor, legiuitorul lăsând posibilitatea instanţelor de judecată de a aprecia asupra cuantificării prejudiciului ţinând cont de criteriile jurisprudenţiale: vârsta victimei, natura şi intensitatea leziunilor, consecinţele negative fizice, psihice şi sociale, posibilităţile de recuperare, existenţa prejudiciului estetic, etc., criterii pe deplin respectate de instanţa de apel în speţă.

În acest sens, curtea de apel a aplicat la situaţia de fapt din cauza dedusă judecăţii, rezultată din ansamblului probator administrat, criteriile care stau la baza stabilirii nivelului daunelor morale în astfel de situaţii, consacrate de jurisprudenţa din România, dar în acord şi cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, stabilind cuantumul despăgubirilor în raport de aceste principii generale.

Aşa fiind, faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a procedat la o evaluare în abstract a acestora, ci a avut în vedere dispoziţiile art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Norma A.S.F. nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, dispoziţii corect aplicate.

De asemenea, şi criteriul fundamental consacrat de doctrină şi jurisprudenţă în cuantificarea despăgubirilor acordate pentru prejudiciul moral, echitatea, a fost pe deplin şi legal respectat de instanţa de apel, care a trebuit să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit, care nu va putea fi înlăturat în totalitate, şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celor prejudiciaţi anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Aşa cum s-a arătat mai sus, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale, nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, adică, procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui accident de circulaţie, precum şi consecinţele nefaste pe care acel accident le-a avut cu privire la viaţa lor privată, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Or, instanţa de apel a avut în vedere toate aceste criterii de apreciere a daunelor morale, aşa cum au fost dezvoltate în jurisprudenţa instanţelor naţionale şi europene şi în doctrină, cu trimitere la dispoziţiile legale mai sus citate. Totodată, a indicat, prin raportare la cazul persoanelor care au suferit un prejudiciu din cauza unui accident de circulaţie, care sunt vătămările produse acestora, instanţa făcând referire în considerentele hotărârii atacate la probele administrate în cauza de faţă.

Nu în ultimul rând, Înalta Curte observă că, instanţa de apel a analizat toate motivele şi argumentele invocate de părţi, arătând considerentele care fundamentează hotărârea adoptată, cu referire la elementele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei şi care conduc la soluţia pronunţată, iară motivele reţinute nu sunt contradictorii, hotărârea pronunţată răspunzând exigenţei impuse de art. 6 par. 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a indica cu suficientă claritate motivele care stau la baza adoptării sale şi de a examina efectiv aspectele esenţiale care îi sunt supuse aprecierii.

Nemulţumirea recurentei- pârâte, cum că instanţa de apel nu ar fi ţinut cont de practica judiciară în materie, şi care, în opinia recurentei, ar reprezenta un criteriu veritabil de individualizare a despăgubirii, este, aşadar, nefondată şi total eronată; pe de o parte, aşa cum s-a arătat mai sus, instanţa de apel s-a aliniat jurisprudenţei în materie, atât cea naţională, cât şi europeană, iar, pe de altă parte, împrejurarea că instanţa nu a ţinut cont doar de hotărârile judecătoreşti depuse de recurentă, nu este de natură a atrage nelegalitatea hotărârii astfel pronunţate, instanţa fiind datoare să realizeze propriul examen, pentru a ajunge la o soluţie corectă şi echitabilă.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că instanţa de apel, în mod legal, a considerat că sumele la care a dispus obligarea pârâtei cu titlu de daune morale apare ca fiind adecvată reparării prejudiciului moral suferit de către reclamanţi.

Aspectele invocate de către recurenta- pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Pentru toate considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de recurenta-pârâtă G. S.A., ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.., va obliga recurenta-pârâtă să plătească intimatei- reclamante A. suma de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) şi (2) şi art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. împotriva deciziei civile nr. 346/2020 din 28 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă S.C. G. S.A. să plătească intimatei-reclamante A. suma de 7.140 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 30 septembrie 2021.