Unfairness of currency risk and origination fee clauses in foreign-currency consumer loans

Şedinţa publică din data de 30 septembrie 2021

Asupra recursurilor civile de faţă;

A.Obiectul cererii introductive.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâtele C. S.A., D. şi E. S.A. au solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se constate nulitatea absolută a clauzei 13.2 tezele a II-a şi a III-a Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 1 octombrie 2007, să se dispună îngheţarea cursului de schimb valutar LEU/CHF pentru efectuarea plăţilor, în temeiul contractului de credit menţionat, la valoarea de la momentul semnării contractului (2.0160 RON/CHF) şi să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite în plus, rezultate din diferenţa de curs valutar dintre cursul valabil la momentul efectuării fiecărei plaţi şi cursul valabil la data semnării contractului, sume la care se adaugă dobânda legală, calculată de la data achitării fiecărei sume nedatorate şi până la data plăţii efective a debitului principal, arătând că valoarea acestui capăt de cerere este de 120.000 RON; să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. b) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 1 octombrie 2007 şi să fie obligate pârâtele la restituirea sumei plătite cu titlu de comision de acordare şi la plata dobânzii legale calculate de la data încasării acestei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea comisionului de acordare fiind de 3410 CHF (14.223.45 RON); să se constate nulitatea absolută a clauzelor 5.1 lit. c) din Contractul de facilitate de credit şi de garanţie nr. x din 1 octombrie 2007 şi să fie obligate pârâtele la restituirea tuturor sumelor plătite cu titlu de comision de administrare şi la plata dobânzii legale calculate de la data încasării fiecărei sume nedatorate şi până la achitarea debitului de către pârâte, valoarea comisionului de administrare achitat până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată fiind în total de 3192,72 CHF (34172,65 RON), această sumă fiind obţinută prin adunarea valorii sumelor plătite ca şi comision de administrare de la data semnării contractului şi până la momentul depunerii cererii de chemare în judecată conform înscrisurilor ataşate (extrase de cont, grafic de rambursare) şi să fie obligate pârâtele la plata cheltuielilor de judecată.

B.Hotărârea primei instanţe.

Prin sentinţa civilă nr. 2022 din 24 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A. şi B.; a constatat nulitatea absoluta a clauzei de la art. 5.1 lit. b) din contractul de facilitate credit şi de garanţii nr. x din 1 octombrie 2007 privind comisionul de acordare; a obligat pârâtele să restituie reclamantului suma de 3410 CHF, încasată cu titlu de comision de acordare, precum şi dobânda legală de la data încasării şi până la data restituirii; a respins restul pretenţiilor ca neîntemeiate; a obligat pârâtele să plătească reclamanţilor suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată; a obligat reclamanţii să plătească pârâtelor suma de 2000 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

C.Calea de atac împotriva hotărârii primei instanţe.

Împotriva sentinţei Tribunalului Bucureşti au declarat apel atât reclamanţii, cât şi pârâtele.

Apelantele-pârâte susţin că în ceea ce priveşte clauza privind comisionul de acordare, aceasta nu poate face obiectul controlului judecătoresc pentru a fi constatat caracterul abuziv.

Apelanţii-reclamanţi au susţinut că prima instanţă, în mod greşit a aplicat cu prioritate, principiul nominalismului monetar, în condiţiile în care trebuia să analizeze clauzele contestate din perspectiva legislaţiei speciale, respectiv a Legii nr. 193/2000, iar nu din perspectiva dreptului comun. Pe de altă parte, prin cauza C-186/16 CJUE a statuat modalitatea de realizare a obligaţiei de informare a consumatorilor cu privire la posibilitatea creşterii cursului de schimb valutar.

D. Hotărârea instanţei de apel.

Prin decizia civilă nr. 439 din 3 martie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a respins apelurile formulate de reclamanţii A. şi B. şi de apelantele-pârâte C. S.A., E. S.A., D.., prin mandatar C. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2022 din 24 mai 2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

E. Considerentele instanţei de apel.

Pentru a pronunţa această soluţie, Curtea de Apel a reţinut în esenţă următoarele:

În condiţiile stabilirii obiectului contractului de credit într-o monedă străină, în speţă CHF, obligaţia de plată a ratelor creditului în această monedă este conformă principiului nominalismului monetar consacrat de art. 1578 C. civ. de la 1864, în sensul că împrumutatul are obligaţia de restituire a sumei arătate în contract, indiferent de scăderea sau sporirea valorii banilor.

Acest text trebuie coroborat cu art. 1576 care defineşte împrumutul de consumaţie, respectiv că este de esenţa acestui contract ca împrumutatul să restituie lucruri de aceeaşi specie şi în aceeaşi câtime.

Toate aspectele invocate de apelanţii-reclamanţi în susţinerea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar reprezintă, în realitate, critici împotriva textului de lege ce consacră principiul nominalismului, ceea ce nu este permis de dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea, însă în speţă nu au făcut-o.

Susţinerile în ce priveşte situaţia de fapt se referă la apariţia unui dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor în timpul executării contractului, iar nu existent la momentul încheierii contractului.

Acordarea împrumutului în monedă străină este permisă în mod expres de lege, astfel că orice analiză în sensul nelegalităţii unui astfel de serviciu este exclusă.

Cu referire expresă la moneda CHF, se reţine că nici un text de lege nu interzice acordarea creditelor de către bănci în această monedă, nici la momentul încheierii contractului şi nici în prezent.

În ceea ce priveşte apelul pârâtelor, s-a reţinut că examinarea clauzei privind comisionul de acordare sub aspectul condiţiilor de la art. 4 alin. (1) din lege este permis.

În speţă, contractul este standard, preformulat, iar clauzele în discuţie, parte din acesta, nu au fost negociate. În conformitate cu art. 4 alin. (3) teza finală, îi revenea băncii sarcina de a proba caracterul negociat al contractului. Nefiind făcută această dovadă, este prezumat caracterul nenegociat al contractului şi, implicit, al clauzelor.

Prin clauza de la art. 5.1 lit. b) din contract s-a stabilit un comision de acordare în cuantum de 3410 CHF, reprezentând 2% din valoarea creditului.

Scopul perceperii comisionului de acordare nu este lămurit de contract. Nu pot fi primite susţinerile apelantelor, în sensul că acest comision priveşte serviciile legate de încheierea contractului de credit, căci acest lucru nu este prevăzut în contract.

Nu se poate reţine că scopul perceperii acestui comision poate fi dedus din denumirea sa. Din aceasta se poate concluziona doar că scopul imediat este reprezentat de contraprestaţia băncii de a acorda creditul împrumutatului.

Aceasta este însă prestaţia principală a băncii în contractul de împrumut, pentru care împrumutatul trebuie să plătească dobânda. Curtea a apreciat că acest comision reprezintă, în realitate, o dobândă suplimentară, mascată, achitată anticipat.

Prin lipsa contraprestaţiei băncii pentru comisionul pretins din clauza analizată, s-a creat un dezechilibru grav între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante, contrar cerinţelor bunei-credinţe, astfel că această clauză are caracter abuziv.

Raportat la aceste argumente, Curtea a apreciat că apelurile sunt nefondate.

F. Calea de atac împotriva hotărârii instanţei de apel.

Împotriva deciziei Curţii de Apel Bucureşti au declarat recurs atât reclamanţii, cât şi pârâtele.

Reclamanţii A. şi B. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate:

Instanţa de apel a aplicat cu prioritate în judecarea cauzei, prevederile de drept comun, deşi era învestită cu o cerere de constatare a caracterului abuziv al unor clauze dintr-un contract de credit, formulată în baza Legii nr. 193/2000.

Aplicarea greşită a normelor de drept material rezidă din faptul că, art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 a CJUE, face distincţie clară între normele obligatorii din dreptul naţional şi cele supletive, în sensul că sunt excluse de la aplicabilitatea directivei numai acele clauze care reflectă acte cu putere de lege (imperative).

CJUE a statuat că revine instanţei de trimitere sarcina de a aprecia (…) dacă clauza în discuţie în litigiul principal, potrivit căreia creditul trebuie rambursat în aceeaşi monedă în care a fost acordat, reflectă actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional în sensul articolului 1 alin. (2) din Directiva 93/13.

În mod greşit instanţa de apel a aplicat şi interpretat dispoziţiile art. 1578 din vechiul C. civ., statuând că solicitările consumatorilor sunt neîntemeiate, deoarece sunt contrare acestui principiu, fără a avea în vedere excepţia de la art. 1579 alin. (3) C. civ.

Este adevărat că art. 1579 alin. (3) C. civ. se referă la împrumutul în monede de aur şi argint, dar aceste lucruri sunt, ca şi banii, bunuri perfect fungibile şi deci, pot fi asimilate cu banii care nu au putere circulatorie pe teritoriul României.

CJUE a statuat în cauza C-186/16 că revine instanţei de trimitere sarcina să evalueze, având în vedere ansamblul circumstanţelor din cauza principală şi ţinând seama în special de expertiza şi de cunoştinţele profesionistului, în speţă ale băncii, în ceea ce priveşte posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar şi riscurile inerente contradictorii unui împrumut în monedă străină, existenţa unui eventual dezechilibru, în sensul dispoziţiei menţionate.

Din jurisprudenţa CJUE rezultă că instituţiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaţilor informaţii suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente şi în cunoştinţă de cauză, acestea trebuind să includă cel puţin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care îşi au domiciliul sau sediul împrumutaţii şi majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutatului.

În speţă, apelanţii-reclamanţi nu primesc veniturile în CHF, iar banca nu a prezentat posibilele variaţii ale cursurilor de schimb valutar.

CJUE a stabilit că posibilitatea anticipării cursului de schimb valutar trebuie analizată prin raportare la cunoştinţele profesionistului - banca.

Sunt invocate dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi rejudecarea cauzei, admiterea cererii de apel şi schimbarea în tot a sentinţei în sensul admiterii integrale a cererii de chemare în judecată, cu obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtele C. S.A., E. S.A. şi F. critică decizia sub următoarele motive de nelegalitate.

Decizia a fost pronunţată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material, reţinându-se că banca nu şi-ar fi respectat obligaţia de a asigura negocierea prevederilor contractuale.

Procesul de negociere este unul complex şi este evident că banca nu poate obliga un consumator să se implice în procesul de negociere.

În mod greşit instanţa de apel a considerat că nu sunt aplicabile prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE. Nu există nici o prevedere legală din care să rezulte obligaţia băncii de a enumera serviciile pe care aceasta le prestează în schimbul perceperii comisioanelor.

Clauzele referitoare la comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit formează preţul contractului.

Comisioanele sunt elemente care formează costul total al creditului, o modificare a convenţiei de credit prin înlăturarea perceperii acestor comisioane ar aduce atingere principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice cât şi dreptului de proprietate al băncii consacrat prin art. 1 din Protocolul 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa în aprecierea caracterului înşelător sau incorect al unei practici comerciale trebuie să se raporteze la criteriul consumatorului mediu informat şi diligent, care este în măsură să analizeze consecinţele unei tranzacţii comerciale.

În cauza C-143/13, CJUE recomandă o transparenţă în ceea ce priveşte scopul perceperii anumitor comisioane, însă nu instituie obligaţia definirii şi enumerării serviciilor prestate efectiv.

Se solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Bucureşti.

G.Analizând recursurile, prin prisma motivelor de nelegalitate, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin încheierea de la 7 noiembrie 2019, completul de judecată a dispus suspendarea judecării recursurilor în temeiul dispoziţiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C- 81/19 aflată pe rolul CJUE. Ulterior cauza a fost repusă pe rol.

Urmare a decesului recurentului B. au fost introduşi în cauză G. şi H., în calitate de recurenţi-reclamanţi, moştenitori au defunctului B..

Criticile formulate de recurenţii-reclamanţi referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi primite, acestea sunt nefondate.

Faţă de conţinutul clauzelor cuprinse în contractul de credit încheiat între părţi şi reţinând principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. de la 1864, în vigoare în momentul încheierii contractului, obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract, iar dacă se întâmplă o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată, în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii.

Recurenţii-reclamanţi au accesat un împrumut în franci elveţieni şi aveau obligaţia de restituire a ratelor în valuta contractuală. Valuta se poate aprecia sau deprecia în raport de moneda naţională, iar clauzele sunt multiple şi greu predictibile. Simplul fapt că pârâta-bancă este profesionist în domeniul financiar-bancar nu implică în mod necesar cunoaşterea de către aceasta a modului cum va evalua cursul valutar, mai ales că perioada contractuală este una îndelungată.

Art. 1579 alin. (3) C. civ. de la 1864 se referă la situaţia specială a împrumutului în aur sau argint, diferită de situaţia din prezenta speţă. Legiuitorul a exceptat de la principiul nominalismului doar situaţia în care moneda contractată nu mai este în circulaţie, ceea ce nu este cazul CHF.

Normele din C. civ. ce reglementează restituirea împrumutului în aceeaşi monedă cu cea primită de împrumutat au caracter supletiv, în sensul că părţile pot să deroge de la acestea.

În cauza C-81/19, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a reamintit că art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, întrucât această dispoziţie nu face distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante (dispoziţii imperative) şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

Prin aceeaşi hotărâre, Curtea a adus argumente suplimentare, cum ar fi acela că împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie "o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la art. 1 alin. (2) din Directivă, ci justificarea unei astfel de excluderi". Altfel spus, nu este permis un control jurisdicţional al caracterului abuziv al unor clauze contractuale ce transpun o normă naţională, pe baza verificării calităţii acelei norme de către judecătorul naţional.

Curtea a statuat că este lipsit de relevanţă faptul că se poate deroga de la o dispoziţie de drept naţional supletivă, în ceea ce priveşte verificarea aspectului dacă o clauză contractuală care reflectă o asemenea dispoziţie este exclusă, în temeiul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, din domeniul de aplicare al acestei directive. În egală măsură, este lipsită de relevanţă împrejurarea că o astfel de clauză nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, întrucât, conform art. 3 alin. (1) din Directivă, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze, verificare care nu poate interveni în situaţia în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 a fost preluat în legea naţională, prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, text potrivit căruia clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor acestui act normativ.

Criticile referitoare la clauzele "de risc valutar" sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, ceea ce face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din acelaşi act normativ.

Verificarea legalităţii hotărârii recurate din perspectiva întrunirii cerinţelor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 193/2000, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe şi a caracterului clar şi inteligibil al unor clauze contractuale stipulate în contractele încheiate între consumatori şi profesionişti nu poate fi realizată decât dacă nu este incidentă prima cauză de excludere de la analiza caracterului abuziv şi care are în vedere, măsura în care clauza contractuală reflectă acte sau norme obligatorii ale dreptului naţional, în care se includ şi normele supletive de la care părţile nu au derogat.

Faţă de aceste considerente, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi este nefondat.

În ceea ce priveşte recursul declarat de pârâte, Înalta Curte reţine:

Criticile referitoare la inexistenţa caracterului abuziv al clauzei privind comisionul de acordare nu pot fi primite, acestea sunt nefondate.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, lege care asigură transpunerea în dreptul intern a dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE:

"O clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

În ce priveşte caracterul nenegociat al clauzei privind comisionul de acordare credit, Înalta Curte reţine că acesta nu a fost negociat de părţile în litigiu, ci a avut un caracter preformulat.

Referitor la condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, instanţa reţine că opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul nu înlătură caracterul lor abuziv, întrucât art. 4 din Legea nr. 193/2000 nu impune condiţia inexistenţei unei opţiuni pentru alt comerciant care vinde produse sau prestează servicii similare. Ceea ce sancţionează legea este că, în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui comerciant, trebuie să accepte condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii.

Legea presupune că o clauză standard preformulată nu a fost negociată direct cu consumatorul, impunând profesionistului sarcina de a prezenta probe în sensul unei negocieri pretinse de acesta. Împrejurarea că recurenţilor-reclamanţi le-au fost prezentate datele esenţiale ale ofertei băncii nu poate fi interpretată în sensul existenţei unei negocieri, ci doar în sensul că acestora le-au fost aduse la cunoştinţă condiţiile contractuale practicate de bancă.

Art. 4 alin. (6) din lege nu se referă doar la exprimarea clară şi uşor inteligibilă din punct de vedere gramatical sau literal, pentru că altfel ar fi fost de prisos a se face această menţiune în cuprinsul unui act normativ, ci la situaţia în care această clauză să fie clar definită, astfel încât consumatorul să aibă reprezentarea clară a raţiunilor şi fundamentelor relative la conţinutul clauzelor şi efectelor acestora asupra contractului în ansamblu.

Nu instanţa trebuie să stabilească considerentele pentru care banca a perceput comisioanele, ci aceste considerente trebuie să rezulte clar din clauzele contractuale şi nu din deducţiile părţilor sau judecătorului.

Comisionul de acordare nu a fost definit şi în realitate, s-a omis a fi specificate orice elemente care ar fi justificat raţiunea stabilirii sale, fie şi într-o manieră generică, deşi caracterul transparent al clauzelor contractuale impunea o definire riguroasă a oricăror comisioane şi cheltuieli stabilite în sarcina consumatorului, particularizată în raport de contextul în care părţile au încheiat contractul şi de toate elementele care erau de natură a influenţa existenţa şi conţinutul unor clauze contractuale.

Potrivit hotărârii CJUE pronunţate în cauzele conexate C-224/19 şi C-259/19:

"Articolul 3 alin. (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză a unui contract de împrumut încheiat între un consumator şi o instituţie financiară, care impune consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului plata unui comision de acordare, poate crea în detrimentul consumatorului un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor care decurg din contract, în pofida cerinţei de bună-credinţă, atunci când instituţia financiară nu demonstrează că acest comision corespunde unor servicii furnizate şi unor cheltuieli pe care le-a efectuat, aspect a cărui verificare revine instanţei de trimitere".

Aşa fiind, recursul declarat de pârâtele - bănci este nefondat.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte apreciază că în cauză nu există motive de nelegalitate care să impună casarea deciziei recurate şi, pe cale de consecinţă, va respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi şi de recurentele-pârâte, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de recurenţii-reclamanţi A., G. şi H. şi de recurentele-pârâte C. S.A., E. S.A. şi D. împotriva deciziei civile nr. 439 din 05 martie 2018, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţa publică astăzi, 30 septembrie 2021.