RCA insurance liability for failure to respond within three months and statutory basis for lost earnings compensation

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 decembrie 2016 pe rolul Tribunalului Maramureş, sub nr. x/2016, reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C., a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea pârâtei la plata despăgubiri morale în cuantum de 100.000 euro în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii; la plata de despăgubiri materiale în cuantum de 623,7 euro în RON la cursul B.N.R. din ziua plăţii, 910 RON şi 370 RON; la plata de despăgubiri materiale în sumă globală de 24.750 RON, începând cu 1 decembrie 2014 până la 30 noiembrie 2016, în echivalent lunar cu salariul minim pe economie în luna în care se face plata şi în continuare până la încetarea stării de nevoie; la plata penalităţilor de întârziere de 0,2%/zi, calculate începând cu 23 noiembrie 2016 şi dobânda legală la daunele morale şi materiale solicitate începând cu 23 noiembrie 2016, dată de la care sumele datorate de pârâtă cu titlu de despăgubiri morale şi materiale au devenit certe, lichide şi exigibile şi până la plata executării efective a obligaţiei de plată.

Prin sentinţa civilă nr. 269 din 23 martie 2017, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei I şi a dispus declinarea soluţionării cererii în favoarea secţiei a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2016*.

Prin cererea înregistrată la 2 august 2017 pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă, sub nr. x/2017, reclamanta D., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C., a formulat cerere de chemare în judecată, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa în cauză să se dispună obligarea S.C. B. S.A. la plata sumei de 50.000 de euro, cu titlu de daune morale; la plata sumei de 3.353,24 RON, cu titlu de daune materiale, reprezentând cheltuieli legate cu spitalizarea, tratamentul şi recuperarea reclamantei la spitalele din Ungaria şi Italia şi la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2% pentru suma de 50.000 de euro şi 3.353,24 RON, calculată de la 1 august 2017 până la data plăţii efective a despăgubirilor; cu cheltuieli de judecată.

La 3 noiembrie 2017, reclamanta D. şi-a precizat acţiunea în sensul că se solicită obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,2 % pe zi aplicate sumelor cuvenite reclamantei cu titlu de despăgubiri morale şi materiale calculate începând cu 15 august 2017.

Prin încheierea din 7 decembrie 2017, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei materiale procesuale funcţionale a secţiei I Civilă a Tribunalului Maramureş şi a declinat soluţionarea cererii formulate de către reclamanta D. către secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Maramureş.

Prin sentinţa civilă nr. 220 din 7 februarie 2018, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei materiale funcţionale a secţiei a II-a Civile a Tribunalului Maramureş, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă între cele două secţii ale Tribunalului Maramureş, a dispus suspendarea judecării cauzei şi a trimis dosarul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2017*.

Prin sentinţa civilă nr. 36/2018 din 22 februarie 2018, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Maramureş, secţia I civilă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia I civilă sub nr. x/2017.

Prin încheierea din 29 martie 2018, Tribunalul Maramureş, secţia I civilă a admis excepţia conexării dosarului nr. x/2017 la dosarul civil nr. x/2016 aflat pe rolul Tribunalului Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, invocată de către S.C. B. S.A. şi a trimis dosarului spre judecare către secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, în cadrul dosarului nr. x/2016

Prin sentinţa civilă nr. 2087 din 20 decembrie 2018, Tribunalul Maramureş, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi cu intervenientul forţat C. şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumelor de 60.000 euro cu titlu de daune morale; 623,7 euro, 910 RON şi 370 RON daune materiale; 19.896 RON cu titlu de despăgubiri materiale pentru perioada 1 decembrie 2014 - 30 noiembrie 2016, pentru perioada 1 decembrie 2016 - 30 iunie 2017 (7 luni) lunar despăgubiri materiale echivalente cu salariul minim net lunar pe economie, despăgubiri materiale lunare constând în diferenţa dintre pensia de invaliditate grad III şi salariul minim net pe economie începând cu 1 iulie 2017 până la încetarea stării de nevoie, şi penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi întârziere de la comunicarea hotărârii definitive. A respins în rest pretenţiile solicitate ca neîntemeiate. A compensat cheltuielile de judecată între reclamantă şi pârâtă.

Aceeaşi instanţă a admis în parte cererea formulată în dosarul conexat nr. x/2017 de reclamanta D. în contradictoriu cu pârâta S.C. B. S.A. şi intervenientul forţat C. şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. la plata sumei de 35.000 euro cu titlu de daune morale, 3.353,24 RON daune materiale şi la plata penalităţilor de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi întârziere de la comunicarea hotărârii definitive. A respins în rest pretenţiile solicitate ca neîntemeiate. A luat act de manifestarea de voinţă a reclamantei D. că va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată. A respins cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată în dosarul conexat ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele A. şi D. şi pârâta S.C. B. S.A.

Prin decizia civilă nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă a admis apelurile declarate de A., S.C. B. S.A. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 2087 din 20 decembrie 2018, a Tribunalului Maramureş, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei D. suma de 12.000 de euro cu titlu de daune morale, în echivalent în RON, la data plăţii, şi penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferentei sumei de 12.000 de euro cu titlu de daune morale şi sumei de 3.353,24 RON cu titlu de despăgubiri materiale, începând cu 15 august 2017 şi până la data plăţii efective şi a obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei A. penalităţi de întârziere de 0,2% pentru fiecare zi de întârziere, aferente sumelor stabilite cu titlu de despăgubiri acordate reclamantei, începând cu 23 noiembrie 2016 şi până la data plăţii efective. A păstrat restul dispoziţiilor sentinţei atacate. A obligat pârâta S.C. B. S.A. să plătească reclamantei A., suma de 1.032 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta S.C. B. S.A.

Prin memoriul de recurs, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea căii de atac formulate, casarea în parte a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

Recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 36 alin. (1) şi (2), art. 37 şi art. 38 din Ordinul nr. 14/2011 în sensul că a reţinut că sancţiunea nerespectării de către societatea de asigurare a termenului de 3 luni este decăderea din dreptul de a mai formula obiecţiuni şi nu plata despăgubirilor astfel cum au fost solicitate de persoana prejudiciată. Arată că instanţa supremă a statuat în considerentele Deciziei nr. 86/2017 că asigurătorul RCA este obligat să soluţioneze cererea de despăgubire în termenul de 3 luni prevăzut de lege, într-una din modalităţile reglementate. Mai arată că instanţa de apel a stabilit că recurentei-reclamante nu i s-a comunicat oferta de despăgubire în termenul legal stabilit de art. 36 alin. (1) din Ordinul nr. 36/2011, asigurătorul fiind obligat la plata despăgubirilor morale şi materiale menţionate în avizarea de daună.

Autoarea căii de atac afirmă că statuarea curţii de apel în sensul că semnificaţia textului de lege mai sus evocat este că societatea de asigurare va fi obligată la plata despăgubirii stabilite de instanţă, fiind decăzută din dreptul de a face obiecţiuni nu este corectă întrucât textul de lege nu se raportează la faza judecăţii, ci la faza soluţionării amiabile. Apreciază că valoarea despăgubirii este aceea solicită de persoana prejudiciată, datorată din ziua imediat următoare expirării termenului de 3 luni.

Într-o altă critică se arată ca la stabilirea cuantumului despăgubirii, curtea de apel nu a ţinut cont de dispoziţiile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 pentru că nu s-a raportat la legislaţia şi jurisprudenţa din România şi nu a avut în vedere nici prejudiciul corporal grav pe care l-a suferit recurenta şi nici prejudiciul psihologic. Recurenta apreciază că valoarea prejudiciului acordat este prea mică faţă de sumele acordate în cazuri similare de instanţele de judecată.

Recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Prin recursul formulat, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea căii de atac declarate, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată în principal instanţei de fond şi în subsidiar instanţei de apel, invocând, în esenţă, următoarele:

Recurenta-pârâtă arată că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 9 alin. (2) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ. deoarece a acordat penalităţi de întârziere intimatei-reclamante D. motivat de faptul că recurenta-pârâtă nu a respectat termenul de 3 luni, deşi partea a invocat neefectuarea plăţii de către recurenta-pârâtă.

Aceeaşi parte apreciază că motivarea curţii de apel nu îndeplineşte exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi nici pe cele ale art. 6 din CEDO întrucât instanţa nu a avut în vedere legislaţia şi practica judiciară în domeniu. Afirmă că ambele instanţe devolutive au ignorat prevederile art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 în sensul că nu au făcut referire în motivare la hotărârile judecătoreşti depuse de recurenta-pârâtă.

Autoarea căii de atac susţine că au fost încălcate normele de drept material prevăzute de art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011, neţinându-se seama de cerinţa ca daunele materiale să fie dovedite cu înscrisuri justificative, cele prevăzute de art. 1388 alin. (3) C. civ. şi de Ordinul nr. 14/2011 în privinţa penalităţilor de întârziere. În dezvoltarea acestor critici menţionează că prin cererea de apel a solicitat diminuarea daunelor materiale acordate recurentei-reclamante până la concurenţa sumei de 2.636,49 RON, dovedită cu înscrisuri, dar curtea de apel a respins acest motiv, apreciind că este suficientă depunerea facturilor care atestă obligaţia reclamantei de a achita sumele respective, fără a fi necesară şi dovada efectuării plăţilor. Afirmă că recurenta-reclamantă nu a făcut dovada faptului că a obţinut venituri salariale în România înainte de producerea accidentului şi că în mod nelegal i-au fost acordate despăgubiri cu acest titlu în temeiul art. 1388 alin. (3) C. civ., înlăturându-se dispoziţiile Ordinului nr. 14/2011 care reprezintă legea specială.

Se contestă cuantumul penalităţilor de întârziere raportat la momentul de la care a fost obligată la plata acestor sume, susţinându-se că oferta de despăgubire a fost comunicată recurentei-reclamante la 17 octombrie 2016, dar că aceasta nu a fost primită din motive neimputabile recurentei-pârâte. Se contestă şi cuantumul penalităţilor de întârziere acordate intimatei-reclamante, motivat de faptul că recurenta-pârâtă a răspuns la avizarea de daune din 24 septembrie 2015 la 3 decembrie 2015, în termenul de 3 luni. Se afirmă că în mod greşit a reţinut curtea de apel că oferta de despăgubire a fost emisă la 14 octombrie 2016, cu depăşirea termenului de 3 luni.

S-a solicitat şi desfiinţarea actelor de executare efectuate în baza deciziei recurate, cu consecinţa întoarcerii executării silite, în temeiul art. 723 şi următoarele C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A.

Recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A..

Intimata-reclamantă D. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii recursului formulat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. şi a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererilor de recurs, a întâmpinărilor depuse şi a răspunsurilor la întâmpinări, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat, prin care s-a reţinut că recursurile sunt admisibile.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020 s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor declarate, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Intimata-reclamantă a depus depus punct de vedere cu privire la raport prin care a susţinut că recursul formulat de recurenta-pârâtă este în principal inadmisibil, iar în subsidiar nefondat.

Prin încheierea din 31 martie 2021 a fost respinsă excepţia inadmisibilităţii recursului declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei civile nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, cu motivarea că faţă de data formulării cererilor de chemare în judecată, decizia atacată este supusă recursului, şi au fost admise în principiu recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva aceleiaşi decizii. S-a fixat termen în şedinţă publică la 29 septembrie 2021, în vederea soluţionării recursurilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul formulat de recurenta-reclamantă, instanţa supremă reţine că aceasta şi-a întemeiat criticile pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. conform cărora hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Din perspectiva acestui motiv de recurs, se invocă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 36 alin. (1) şi (2), art. 37, art. 38 şi art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 pentru punerea în aplicare a Normelor privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

Înalta Curte nu va reţine criticile prin care se invocă, în esenţă, aplicarea greşită de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011 în sensul că aceasta a constatat în mod greşit că sancţiunea nerespectării termenului de 3 luni este decăderea asigurătorului din dreptul de a face obiecţiuni faţă de cuantumul despăgubirii.

Conform dispoziţiilor art. 36 alin. (2) din Ordinul nr. 14/2011, "dacă în termen de cel mult 3 luni de la avizarea producerii evenimentului asigurat de către partea prejudiciată ori de către asigurat, asigurătorul RCA nu a notificat părţii prejudiciate respingerea pretenţiilor de despăgubire, precum şi motivele respingerii, asigurătorul RCA este obligat la plata despăgubirii."

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, nu se poate aprecia că în lipsa unui răspuns din partea asigurătorului, acesta este obligat la plata sumei solicitate de partea prejudiciată fără ca această sumă să fie expres acceptată de societate de asigurare şi fără a putea fi supusă cenzurii instanţei de judecată. Din dispoziţiile legale menţionate mai sus rezultă că în situaţia în care societatea de asigurare nu notifică persoanei prejudiciate refuzul de a plăti despăgubirea şi motivele acestui refuz, se naşte obligaţia societăţii de asigurare de a despăgubi victimele evenimentului rutier. Cuantumul acestei despăgubiri urmează a fi stabilit fie pe cale amiabilă, fie pe cale judecătorească, astfel cum reiese din conţinutul art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011.

Instanţa supremă va înlătura criticile prin care se invocă greşita aplicare a prevederilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 întrucât recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel nu a stabilit în mod corect cuantumul daunelor morale raportat la prejudiciul corporal şi moral pe care l-a suferit, la consecinţele accidentului asupra sănătăţii şi stării victimei şi la legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Înalta Curte reţine că la nivel legislativ nu există criterii obiective, respectiv criterii matematice sau economice, cuantificabile, de stabilire a despăgubirilor băneşti pentru repararea prejudiciilor morale, instanţele ghidându-se după criterii variabile de la caz la caz, în funcţie de împrejurările concrete ale speţei, astfel încât să fie acordate despăgubiri apte să constituie o satisfacţie echitabilă. Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omuluie, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, instanţa de apel în procedura de cuantificare a daunelor morale a avut în vedere situaţia concretă astfel cum a fost stabilită pe baza probatoriului administrat, precum şi principiile echităţii şi proporţionalităţii daunei cu despăgubirile acordate.

Instanţa de recurs constată că norma materială a fost corect aplicată şi nu va analiza argumentele care vizează cuantumul daunelor morale deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu şi de netemeinicie. Instanţa de recurs nu are competenţa de a cenzura situaţia de fapt stabilită prin hotărârea atacată şi de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situaţia de fapt pe care aceasta o constată.

Cu privire la recursul formulat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte nu va avea în vedere criticile prin care autoarea căii de atac susţine că sentinţa tribunalului nu este motivată întrucât în calea de atac a recursului instanţa analizează aspectele de nelegalitate ale deciziei pronunţate în apel şi nu poate cenzura modul în care au fost construite considerentele sentinţei, acesta fiind un aspect care poate fi susţinut în faţa curţii de apel, care de altfel s-a pronunţat asupra lui.

Potrivit dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. dispune că hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Instanţa supremă va înlătura criticile prin care autoarea căii de atac susţine că decizia recurată nu este motivată întrucât sub aparenţa nerespectării exigenţelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., recurenta-pârâtă invocă nerespectarea dispoziţiilor art. 49 alin. (1) lit. f) din Ordinul nr. 14/2011, exprimându-şi nemulţumirea faţă de cuantumul daunelor ce au fost acordate de instanţa de judecată.

De altfel, din considerentele exprimate de curtea de apel se constată că aceasta a avut în vedere doctrina şi practica judiciară în materia acordării daunelor morale, a analizat cererile părţilor şi a coroborat probele administrate de instanţa de fond, respectiv declaraţiile martorilor, interogatoriile, actele din dosarul de urmărire penală şi înscrisurile constând în rapoarte medicale, documente contabile, acte medicale. Raportat la situaţia de fapt astfel stabilită, la starea victimelor şi la prejudiciile suferite de acestea, instanţa de apel a apreciat cu privire la despăgubirile morale ce li se cuvin, motiv pentru care a menţinut soluţia instanţei de fond cu privire la daunele morale acordate recurentei-reclamante şi a reformat soluţia în privinţa daunelor morale acordate intimatei-reclamante.

Astfel cum s-a statuat în jurisprudenţa instanţei supreme, în motivarea unei hotărâri judecătoreşti este esenţială valoarea juridică a argumentelor şi corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei. Înalta Curte reţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre care reflectă o analiză proprie suficientă a motivelor deduse judecăţii, cu respectarea prevederilor legale incidente şi pe baza unui raţionament ce determină în mod logic soluţia din dispozitiv, respectând astfel exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Conform dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea hotărârii se poate cere atunci când aceasta a fost pronunţată cu încălcarea regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte nu va reţine criticile prin care recurenta-pârâtă susţine că instanţa de apel a încălcat principiul disponibilităţii în soluţionarea apelului declarat de intimata-reclamantă întrucât din considerentele deciziei atacate rezultă că la stabilirea momentului de la care curg penalităţile de întârziere în ceea ce o priveşte pe intimata D., curtea de apel s-a raportat la data de 15 august 2017, astfel cum partea a solicitat prin cererea precizatoare a acţiunii depusă la 3 noiembrie 2017 în dosarul de fond. Rezultă astfel că instanţa de apel a respectat prevederile art. 9 alin. (2) şi ale art. 22 C. proc. civ., judecând în limitele în care a fost învestită.

Instanţa supremă apreciază că susţinerile recurentei-pârâte în sensul nerespectării dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul nr. 14/2011 nu justifică reformarea deciziei recurate întrucât pe de o parte, curtea de apel a aplicat corect norma materială incidentă, iar, pe de altă parte, autoarea căii de atac nu dezvoltă critici de nelegalitate concrete subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., exprimându-şi de fapt nemulţumirea faţă de valoarea daunelor morale acordate victimelor evenimentului rutier.

Din perspectiva aceluiaşi motiv de recurs, autoarea demersului judiciar arată că instanţa de apel nu a ţinut cont de prevederile art. 49 pct. 1 lit. d) din Ordinul nr. 14/2011 care stipulează că eventualele cheltuieli prilejuite de accident se probează cu documente justificative. Înalta Curte nu va analiza aceste critici întrucât ceea ce se solicită de fapt este diminuarea daunelor materiale acordate recurentei-reclamante, contestându-se cuantumul acestei sume sub aspect probator. Recursul este o cale extraordinară de atac în cadrul căreia se examinează aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate şi în cadrul căreia nu se pot reevalua probele şi nu se poate readuce în discuţie situaţia de fapt.

Înalta Curte va înlătura criticile prin care recurenta-pârâtă arată că au fost aplicate greşit prevederile art. 1388 alin. (3) C. civ. întrucât curtea de apel a procedat corect atunci când a reţinut că se pot acorda despăgubiri materiale pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă. Astfel, conform dispoziţiilor art. 1388 alin. (1) C. civ., "Despăgubirea pentru pierderea sau nerealizarea câştigului din muncă se va stabili pe baza venitului mediu lunar net din muncă al celui păgubit din ultimul an înainte de pierderea sau reducerea capacităţii sale de muncă ori, în lipsă, pe baza venitului lunar net pe care l-ar fi putut realiza, ţinându-se seama de calificarea profesională pe care o avea sau ar fi avut-o la terminarea pregătirii pe care era în curs să o primească.", iar conform alin. (3) al aceluiaşi articol, "Dacă cel păgubit nu avea o calificare profesională şi nici nu era în curs să o primească, despăgubirea se va stabili pe baza salariului minim net pe economie." Instanţa de apel a stabilit că recurenta-reclamantă nu obţinea venituri salariale şi nici nu avea o calificare profesională ca urmare, în aplicarea principiului reparării integrale a prejudiciului, a dat eficienţă dispoziţiilor C. civ. referitoare la stabilirea pierderii şi a nerealizării câştigului din muncă. Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, este corectă soluţia curţii de apel de a obliga societatea de asigurare la plata acestei despăgubiri în temeiul C. civ., care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul dispoziţiilor sale.

Nu vor fi reţinute nici criticile prin care se contestă cuantumul penalităţilor de întârziere acordate reclamantelor întrucât momentul de început al acestui termen a fost stabilit corect, în raport de solicitarea intimatei-reclamante şi prin aplicarea dispoziţiilor art. 36 şi art. 37 din Ordinul nr. 14/2011 în privinţa recurentei-reclamante. Instanţa supremă nu poate cenzura cuantumul acestor penalităţi, astfel cum solicită autoarea căii de atac, deoarece curtea de apel a calculat aceste sume pe baza probelor din dosar, iar în recurs nu mai poate fi devoluat fondul cauzei.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., va respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Faţă de soluţia de respingere ca nefondat a recursului declarat de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A., Înalta Curte, temeiul art. 723 C. proc. civ., va respinge cererea de desfiinţare a actelor de executare efectuate în baza deciziei recurate întrucât titlul executoriu nu a fost desfiinţat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de recurenta-reclamantă A. şi de recurenta-pârâtă S.C. B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 573/2019 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.