Waste disposal contract dispute: unpaid invoices and penalties upheld; defendant's appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 20 iulie 2016, sub nr. x/2016, reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B. SPRL a solicitat obligarea pârâtei S.C. C. S.R.L. la plata sumei de 1.386.350,04 RON, reprezentând debit principal, compus din 726.247,92 RON, cu titlu de contravaloare a facturilor fiscale emise şi neachitate în baza contractului de prestări servicii nr. x din 13 aprilie 2010 şi a actelor adiţionale, 685.775,14 RON, cu titlu de contravaloare a facturilor fiscale emise şi neachitate în baza contractului de prestări servicii nr. x din 24 august 2012 şi a actelor adiţionale, sume din care se scad 25.673,02 RON, reprezentând contravaloarea facturii nr. x din 24 iulie 2012, emisă de pârâtă. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata sumei de 1.415.030,41 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere calculate conform prevederilor contractuale, până la 31 mai 2016, precum şi obligarea pârâtei la plata sumei de 8.947 RON, reprezentând daune interese suplimentare minimale, conform art. 10 din Legea nr. 72/2013; cu cheltuieli de judecată.

Pârâta S.C. C. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru debitul în cuantum de 767.491,78 RON şi excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

La termenul de judecată de la 20 septembrie 2016 tribunalul a calificat excepţia inadmisibilităţii capătului 3 de cerere ca apărare de fond, a dispus unirea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune cu fondul cauzei, a încuviinţat pentru părţi proba cu înscrisurile existente la dosarul cauzei şi a respins proba cu expertiza contabilă, solicitată de reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 2544 din 7 octombrie 2016, Tribunalul Ilfov, secţia Civilă a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de către pârâtă, a respins cererea de chemare în judecată având ca obiect obligarea pârâtei la plata debitului aferent facturilor fiscale ce au scadenţa până la 19 iulie 2016 (data formulării cererii de chemare în judecată), ca prescrisă, şi a respins, în rest, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantă, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe şi a încheierii din 20 septembrie 2016 a formulat apel reclamanta.

Prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2018, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis excepţia inadmisibilităţii pentru pretenţiile solicitate prin capătul 5 al cererii de apel, a încuviinţat proba cu expertiza contabilă şi proba cu înscrisuri, solicitate de către reclamantă şi a pus în vedere pârâtei să depună la dosar dovada demersurilor depuse la autorităţi şi răspunsul primit din partea acestor instituţii. A prorogat discutarea emiterii acestor adrese, după depunerea precizărilor solicitate. I-a pus în vedere reclamantei să formuleze precizări scrise cu privire la cele solicitate prin nota de probatorii de astăzi de către intimată şi să depună înscrisurile corespunzătoare, totodată, să comunice şi părţii adverse precizările efectuate. A stabilit onorariul provizoriu pentru efectuarea raportului de expertiză şi a desemnat expertul contabil. Judecarea apelului a fost amânată la 19 septembrie 2018.

Prin decizia civilă nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis apelul formulat de reclamantă, a schimbat sentinţa civilă apelată, în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată, a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 1.337.197,90 RON, reprezentând debit principal, precum şi a sumei de 1.365.240,15 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 40 euro, în echivalent în RON la cursul BNR de la data plăţii, cu titlu de daune-interese suplimentare minimale. A respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune ca neîntemeiată. A respins cererea privind obligarea intimatei-pârâte la plata penalităţilor de întârziere de la 31 mai 2016 şi până la plata efectivă ca inadmisibilă. A obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei a sumei de 3.770 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii şi a încheierii de şedinţă din 20 iunie 2018 a formulat recurs pârâta, solicitând casarea încheierii de şedinţă cu privire la măsura admiterii înscrisurilor noi depuse de reclamantă în apel peste termenul legal şi casarea hotărârii recurate.

Motivele de recurs invocate sunt, în esenţă, următoarele:

În susţinerea recursului declarat împotriva încheierii de şedinţă din 20 iunie 2018, recurenta a arătat că în faţa primei instanţe, reclamanta a depus doar contractele, actele adiţionale, facturile şi avizele de însoţire a deşeurilor. La fila x din cererea sa de apel, reclamanta şi-a limitat proba cu înscrisuri strict la adresa solicitata către A.F.P. Ilfov (la care a renunţat în şedinţa din 20 iunie 2018), deşi pârâta invocase excepţia de neexecutare încă din întâmpinarea pe care a formulat-o în faţa instanţei de fond. Prin cererea de apel, reclamanta nu a înţeles să solicite alte înscrisuri în susţinerea apelului sau în dovedirea faptului că şi-ar fi executat serviciile.

Autoarea căii de atac afirmă că la 17 aprilie 2018 reclamanta a primit întâmpinarea formulata de către pârâtă, iar instanţa i-a pus în vedere să formuleze răspuns la întâmpinare, în termenul legal de 10 zile prevăzut de art. 471 alin. (6) C. proc. civ., termenul legal pentru depunerea răspunsului la întâmpinare expirând la 30 aprilie 2018. Prin întâmpinarea depusă în apel, pârâta a reinvocat excepţia de neexecutare a serviciilor, însă reclamanta nu a formulat răspuns la întâmpinare şi nici nu a solicitat probe în combaterea apărărilor pârâtei, în termenul prevăzut pentru răspunsul la întâmpinare. Arată că abia la 16 mai 2018, mult după expirarea termenului pentru depunerea răspunsului la întâmpinare, reclamanta a depus înscrisuri noi, împreuna cu notele scrise (dosarul de apel.

Recurenta susţine că actele la care face referire sunt certificatele de eliminare şi valorificare depuse, împreuna cu notele scrise, la dosarul de apel (însoţite de bonuri de cântar şi formulare de transport), pe care se şi bazează hotărârea recurată. Menţionează că reclamanta a depus înscrisuri noi şi ulterior datei de 16 mai 2018, fără ca instanţa de apel să dispună vreo măsură de respingere a acestora.

Recurenta apreciază că, în termen legal, a solicitat Curţii de Apel Bucureşti să constate că reclamanta era decăzută din dreptul de a mai administra înscrisurile noi depuse de către aceasta la 16 mai 2018, ca şi din dreptul de a mai formula apărări noi (cele din notele scrise), care nu au fost invocate în faţa instanţei de fond sau arătate în motivarea apelului.

Recurenta-pârâtă arată că cele dispuse de curtea de apel, prin încheierea de şedinţă din 20 iunie 2018 în sensul admiterii înscrisurile noi depuse de către reclamantă încalcă dispoziţiile art. 478 alin. (2) şi ale art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.

În susţinerea motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta expune, exhaustiv, argumente de netemeinicie, care vizează probele administrate în cauză, interpretarea dată acestora de către instanţa de apel, istoricul relaţiilor contractuale. Astfel, aceeaşi parte susţine că nu există probe la dosar din care să rezulte dacă şi cum au fost eliminate deşeurile sau din care să rezulte dacă intimata-reclamantă şi-a îndeplinit obligaţiile contractuale. Arată că în mod greşit a reţinut curtea de apel că ar fi fost dovedită creanţa pretinsă de reclamantă şi susţine că raportul de expertiză dispus în cauză nu face dovada pretenţiilor intimatei-reclamante.

În opinia recurentei-pârâte, instanţa de apel a interpretat greşit procesul-verbal nr. x din 27 aprilie 2015 şi certificatele de eliminare şi valorificare finală depuse în faza apelului, constatând în mod eronat că acestea fac dovada executării obligaţiilor de către intimata-reclamantă.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Intimata-reclamantă a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Pe baza cererii de recurs, a întâmpinării depuse şi a răspunsului la întâmpinare, în temeiul art. 493 C. proc. civ., s-a dispus întocmirea raportului de către magistratul-asistent desemnat prin care s-a reţinut că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din 9 decembrie 2020, s-a dispus comunicarea către părţi a raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului declarat, în temeiul dispoziţiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.. Recurenta-pârâtă a depus punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 31 martie 2021 a fost admis în principiu recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2018 şi a deciziei civile nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019 şi s-a fixat termen de judecată la 29 septembrie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică.

Examinând încheierea şi decizia atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Înalta Curte va înlătura criticile formulate de recurenta-pârâtă referitor la nelegalitatea dispoziţiei curţii de apel din încheierea de şedinţă din 20 iunie 2018 de a încuviinţa proba cu înscrisurile depuse de reclamantă în apel întrucât din considerentele acestei încheieri rezultă că au fost respectate prevederile art. 254 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ.. Acest text de lege instituie o excepţie de la sancţiunea decăderii ce se aplică în cazul probelor ce nu au fost propuse prin cererea de chemare în judecată sau prin întâmpinare, excepţie motivată de faptul că administrarea probei nu duce la amânarea judecăţii. Instanţa supremă observă că prin încheierea recurată, instanţa de apel a dispus mai multe măsuri procesuale, între care şi încuviinţarea probei cu expertiză contabilă, cu stabilirea obiectivelor şi a onorariului de expert, motiv pentru care a acordat termen.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a acţionat în virtutea rolului său devolutiv şi a dat eficienţă prevderilor art. 478 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., urmărind stabilirea corectă a situaţiei de fapt. Mai reţine că nu a fost încălcat dreptul la apărare al recurentei-pârâte care a avut posibilitatea să ia cunoştinţă de respectivele înscrisuri.

Astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 9 din 30 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii, apelantului i s-a creat posibilitatea, în scopul justei soluţionări a cauzei, concordant cu aflarea adevărului, să aducă în calea de atac dovezi noi faţă de cele reţinute prin hotărârea a cărei cenzură solicită, prin care să îşi demonstreze susţinerile.

În aceeaşi decizie s-a mai reţinut că "în condiţiile tezei finale a art. 478 alin. (2) din C. proc. civ., care statuează că "instanţa de apel poate încuviinţa şi administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri, şi a art. 479 alin. (2) din C. proc. civ. anterior expuse, raportat la prevederile art. 22 din acelaşi act normativ ce reglementează rolul activ al judecătorului în aflarea adevărului, efectele sancţiunii decăderii nu se întind asupra probelor ce pot fi încuviinţate în apel, de vreme ce instanţa de apel poate administra orice probe a căror necesitate rezultă din dezbateri".

Deşi recurenta invocă şi motivul de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 Cod rocedură civilă, argumentele sale vizează încălcarea de către instanţa de apel a normelor de procedură, aspect care se circumscrie motivului de recurs reglementat de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, astfel cum au fost analizate mai sus.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept material, ce poate consta în aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, în extinderea normelor dincolo de ipotezele la care se aplică ori în restrângerea nejustificată a aplicării acestora.

Înalta Curte nu va avea în vedere criticile subsumate de autoarea căii de atac dispoziţiilor legale de mai sus întrucât din analiza susţinerilor din cererea de recurs se constată că acest motiv de casare este invocat formal, argumentele expuse de recurentă vizând aspecte de netemeinicie. Aceasta expune istoricul relaţiilor dintre părţi şi contestă modul în care instanţa de apel a dat eficienţă expertizei contabile şi a interpretat prevederile contractuale şi înscrisurile depuse la dosar (certificatele de certificatele de eliminare şi valorificare finală). Aceeaşi parte afirmă că intimata-reclamantă nu şi-a executat obligaţiile ce îi reveneau în temeiul contractelor încheiate între părţi şi arată că nu s-a făcut dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, indicând facturile ce au fost emise în temeiul contractului.

Recursul este o cale extraordinară de atac, în cadrul căreia nu se poate rejudeca fondul şi se pot analiza exclusiv aspectele de nelegalitate, nu şi cele de netemeinicie.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2018 şi a deciziei civile nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă S.C. C. S.R.L. împotriva încheierii din 20 iunie 2018 şi a deciziei civile nr. 1179A/2019 din 4 iulie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.