Work accident liability as a labor conflict excluding appeal to the High Court

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Sibiu, secţia I civilă la 12 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâta B. S.A., solicitând ca, prin sentinţa ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 EUR cu titlu de daune morale şi 5.000 EUR, reprezentând daune materiale, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Cererea nu a fost întemeiată în drept, însă, în cuprinsul acţiunii au fost invocate mai multe temeiuri de drept, cum ar fi: art. 6 alin. (1), art. 6 alin. (3), art. 7 alin. (1) lit. c), art. 7 alin. (3), art. 13, art. 20 din Legea nr. 319/2006 a securităţii şi sănătăţii muncii, art. 8, art. 9, art. 10 din H.G. nr. 1146/2006 privind cerinţele minime de securitate şi sănătate pentru utilizarea în muncă de către lucrători a echipamentelor de muncă.

Ulterior, reclamanta şi-a precizat acţiunea, în sensul că, a solicitat mărirea cuantumului daunelor materiale solicitate la valoarea de 6600 euro, raportat la oferta de preţ primită de la o clinică privată ce oferă servicii medicale adecvate nevoilor reclamantei, iar, la un alt moment procesual, reclamanta a solicitat majorarea daunelor morale la suma de 300.000 de euro.

Prin sentinţa nr. 503 din 29 iunie 2018, Tribunalul Sibiu, secţia I civilă a admis în partea acţiunea formulată şi precizată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A. şi a obligat pârâta la plata sumei de 50.000 EUR sau echivalentul în RON la data efectuării plăţii în favoarea reclamantei, cu titlu de daune morale, fiind respinse celelalte cereri ale reclamantei. Sentinţa a fost dată cu drept de apel în termen de 10 zile de la comunicare.

Împotriva sentinţei primei instanţe, ambele părţi au declarat apel, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 1447/2019 din data de 24 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă a respins cererea de sesizare a Î.C.C.J. în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, ca inadmisibilă.

A admis ca fondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de către pârâta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 503/2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu, secţia I civilă în dosarul nr. x/2017, pe care a schimbat-o în parte numai în ce priveşte cuantumul daunelor morale pe care a fost obligată pârâta să le plătească reclamantei, pe care le-a stabilit la suma de 30.000 euro şi, în ceea ce priveşte daunele materiale, a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 6600 euro - echivalentul în RON la data plăţii, reprezentând daune materiale. A menţinut în rest dispoziţiile sentinţei atacate, fără cheltuieli de judecată. Decizia a fost dată cu menţiunea definitivă, fără cale de atac.

Împotriva deciziei instanţei de apel, pârâta B. S.A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârilor instanţei de apel şi a primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Sibiu, cu obligarea intimatei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentului recurs.

Prealabil dezvoltării motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a prezentat argumentele pentru care consideră că decizia instanţei de apel este supusă căii extraordinare de atac a recursului.

În acest sens, recurenta arată că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere în răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, iar nu o acţiune contractuală pentru a fi incidente prevederile art. 253 alin. (1) Codul muncii, susţinând că aceste aspecte au fost confirmate de către reprezentanta convenţională a intimatei reclamante cu ocazia dezbaterilor de la termenul de judecată din 05 iunie 2018 (în faţa primei instanţe) şi reţinute prin hotărârea nr. 503 din 29 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosarul nr. x/2017.

Fiind vorba de o cauză civilă având ca obiect răspunderea delictuală, nu este aplicabilă niciuna dintre limitările prevăzute de art. 483 alin. (2) C. proc. civ., astfel încât, în opinia recurentei, decizia pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia este supusă recursului.

Cu privire la nelegalitate deciziei recurate, se arată că:

I. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru lipsa de motivare cu privire la excepţia prematurităţii/inadmisibilităţii acţiunii în raport de daunele morale - motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (5) C. proc. civ.

Recurenta susţine că, prin apelul formulat, a arătat în principal că Tribunalul Sibiu nu a soluţionat excepţia inadmisibilităţii/prematurităţii acţiunii în raport de daunele morale iar, în subsidiar, pentru situaţia în care instanţa de apel considera că excepţia a fost soluţionată implicit, a arătat motivele de netemeinicie a acestei soluţii.

Cu toate acestea, recurenta afirmă că instanţa de apel a considerat că excepţia a fost soluţionată, fără a prezenta motivele pentru care s-a reţinut soluţionată excepţia şi nici cele privitoare la criticile de netemeinicie faţă de respingerea excepţiei prematurităţii/inadmisibilităţii, aspect care contravine dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Se mai arată că, prin considerentul instanţei de apel (pagina 11, paragraful 9), potrivit căruia, în C. proc. civ., nu este reglementată excepţia "prematuritaţii/inadmisibilităţii", ci doar excepţia "prematurităţii" sau a "inadmsibilităţii", instanţa a dat dovadă de ironie gratuită, care nu îşi are locul într-un act de judecată, neputând fi asimilată unei motivări în sensul art. 425 C. proc. civ. şi nici validat faţă de cerinţele art. 22 alin. (4) C. proc. civ.:

"judecătorul dă sau restabileşte calificarea juridică a actelor şi faptelor deduse judecăţii, chiar dacă părţile le-au dat o altă denumire".

Pentru toate aceste motive, recurenta susţine, în esenţă, că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre cu nerespectarea art. 425 C. proc. civ., a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi a art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, motiv de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

II. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru încălcarea principiului disponibilităţii reglementat de art. 9 C. proc. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4 C. proc. civ.

Reiterând faptul că, în cauză, intimată reclamantă a învestit instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, astfel cum s-a şi precizat expres în cadrul dezbaterilor de la termenul de judecată din 5 iunie 2018, de către reprezentanta convenţională a intimatei reclamante, iar nu cu o acţiune contractuală, pentru a fi incidente prevederile art. 253 alin. (1) Codul muncii şi regulile aferente răspunderii pentru fapta proprie în materie contractuală, recurenta susţine că schimbarea cauzei acţiunii din răspundere civilă delictuală în răspundere civilă contractuală făcută în apel de către reclamantă nu poate fi luată în considerare, fiind tardivă şi inadmisibilă faţă de dispoziţiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 478 alin. (3) din acelaşi cod.

În acest context, recurenta susţine că, atât instanţa de apel, cât şi instanţa de fond, erau ţinute să analizeze acţiunea în limitele determinate de reclamantă cu privire la obiect şi cauză, iar nu să recalifice acţiunea, făcând-o, astfel, admisibilă, ştiut fiind că, o schimbare a încadrării juridice se poate face doar în condiţiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. - după punerea în discuţie a părţilor şi numai în faţa instanţei de fond, condiţie neîndeplinită în cauză.

Se arată, aşadar, că, în lipsa unei astfel de calificări la fond, instanţa de apel trebuia să sancţioneze hotărârea primei instanţe, să admită apelul şi să respingă acţiunea ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată pentru neîndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale cu care a fost învestită, fiind exclusă aplicarea art. 22 alin. (5) C. proc. civ., pentru alegerea unei alte cauze juridice decât cea permisă de lege.

III. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru încălcarea constatărilor procedurii prealabile a cercetării unui accident de muncă şi depăşirea limitelor puterii judecătoreşti - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta susţine că instanţa de judecată era obligată să respecte constatările realizate prin Procesul Verbal de Cercetare a Evenimentului (P.V.C.E.) avizat de I.T.M. emis în procedura prealabilă a cercetării accidentului de muncă potrivit Legii nr. 263/2010, arătând că, în cauză, ca efect al deciziei intimatei reclamante de a nu contesta P.V.C.E. în instanţă, potrivit prevederilor art. 71 alin. (6) din Legea nr. 263/2010 - privind sistemul unitar de pensii publice/dispoziţiilor generale ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, constatările P.V.C.E. devin obligatorii din perspectiva faptelor săvârşite şi a măsurilor de protecţie a securităţii şi sănătăţii în muncă.

În acest context, recurenta precizează că scopul juridic al Procesului Verbal de Cercetare a Evenimentului este stabilirea faptelor, a părţilor implicate şi identificarea soluţiilor de îmbunătăţire a securităţii şi sănătăţii în muncă în interesul prevenirii altor evenimente similare, fapt consemnat inclusiv în cuprinsul PV de Cercetare întocmit pentru accidentul de muncă efectuat în cauză la pct. s al acestui proces-verbal şi nu are ca scop efectuarea de calificări juridice din perspectiva răspunderii civile delictuale sau contractuale care s-ar invoca în urma accidentului de muncă constatat prin PV de Cercetare.

Se arată că, mai întâi, reclamanta, prin acţiunea introductivă, face o primă calificare juridică, faţă de care, ulterior, instanţa de judecată, poate să facă calificările juridice necesare şi să dea efectele juridice impuse de lege şi de situaţia de fapt.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurenta face trimitere şi reproduce anumite texte din Legea nr. 319/2006 privind securitatea şi sănătatea în muncă şi din Normele Metodologice la Legea nr. 319/2006, menţionând că, potrivit legii, obiectul procesului-verbal de cercetare îl formează inclusiv stabilirea faptelor ilicite săvârşite şi a persoanelor care răspund de producerea evenimentului, documentul fiind considerat finalizat şi producând efecte juridice numai după verificarea şi avizarea acestuia de către inspectoratul teritorial de muncă. Astfel, autoritatea emitentă a procesului-verbal de cercetare este inspectoratul teritorial de muncă, constatările angajatorului fiind înglobate în cuprinsul acestuia.

Se mai arată că, în considerarea dispoziţiilor art. 20 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 108/1999 privind inspecţia muncii şi contrar celor reţinute de instanţa de apel, procesul-verbal de cercetare reprezintă un veritabil act administrativ care beneficiază de prezumţia absolută de autenticitate şi veridicitate.

Recurenta susţine, astfel, că, în cauză, nerespectând P.V.C.E., instanţa a încălcat forţa obligatorie a acestuia, a analizat o altă faptă ilicită decât cea constatată în procedura prealabilă, şi anume, cea pretins a fi fost săvârşită prin acţiunea introductivă - fapta proprie a recurentei-pârâte de a nu instrui reclamanta, deşi această faptă nu a fost reţinută prin P.V.C.E. şi nici nu ar fi putut fi reţinută, deoarece era nelegal ca reclamanta să fi fost instruită pentru o activitate pentru care nu avea competenţa să o efectueze, validând şi dând, astfel, efect unei greşite învestiri a instanţei de judecată.

Recurenta afirmă, în esenţă, că, prin această autoînvestire, instanţa de judecată şi-a depăşit atribuţiile puterii sale şi a procedat la stabilirea în mod nelegal a unei fapte ilicite în sarcina recurentei-pârâte, care nu fusese constatată şi nici sancţionată prin P.V.C.E. avizat de I.T.M., apreciind ingerinţa instanţei de fond în domeniul puterii executive ca nelegală şi contrară ordinii constituţionale şi interesului public, deoarece încalcă principiul de rang constituţional al separaţiei puterilor în stat (art. 1 alin. (4) din Constituţie).

Autoarea recursului conchide în sensul că, procedând astfel, atât instanţa de apel, cât şi cea de fond, s-au raportat la o latură obiectivă a accidentului mult agravată, ceea ce a determinat şi o soluţie greşită pe fondul cauzei cel puţin din perspectiva cuantumului prejudiciului.

IV. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru încălcarea forţei obligatorii a unui act administrativ - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Cu referire la această critică, recurenta susţine că, în cauză, atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apel, au soluţionat cauza cu ignorarea constatărilor Deciziei nr. 441/16.02.2018, act administrativ ce se bucură de prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate, prin care s-a stabilit în mod definitiv şi obligatoriu un grad de incapacitate adaptivă de 15% - grad considerat redus inclusiv în materia asigurărilor sociale pentru acordarea de compensaţii băneşti potrivit art. 63 din Legea nr. 346/2002.

Se arată că aspectele constatate în cadrul Deciziei nr. 441/16.02.2018, emise în baza Raportului de expertiză medicală a capacităţii de muncă şi întocmite potrivit Regulamentului de organizare şi funcţionare a Institutului Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperare a Capacităţii de Muncă şi a serviciilor teritoriale de expertiză medicală a capacităţii de muncă (aprobat prin H.G. nr. 1229/2005) au forţă obligatorie, acestea neputând fi cenzurate prin expertize extrajudiciare/probatoriu suplimentar, aşa cum s-a procedat, astfel încât, schimbarea concluziilor/aspectelor constatate în cadrul Deciziei nr. 441/16.02.2018 putea avea loc numai dacă s-ar fi parcurs procedura de contestare a deciziei medicale, potrivit dispoziţiilor speciale prevăzute la art. 71 alin. (6) din Legea nr. 263/2010/dispoziţiilor generale ale Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Recurenta susţine că această condiţie nu este neîndeplinită, fapt dovedit prin decizia pronunţată de instanţa de judecată în dosarul x/2018, în care s-a respins acţiunea reclamantei de anulare a acestei decizii.

Mai mult, se afirmă că, ignorarea constatărilor din cuprinsul Deciziei 441/16.02.2018, în totalitate, de instanţa de fond, şi, în parte, de instanţa de apel, nu poate fi permisă, deoarece o limitare a capacităţii adaptive cu 15 %, iar nu cu 45% cât a reţinut instanţa de fond şi la care s-a referit instanţa de apel, este esenţială pentru determinarea gravităţii faptelor.

V. Hotărârea instanţei de apel şi încheierea de şedinţă din data de 13 iunie 2019 sunt nelegale pentru încălcarea art. 13, 14 şi 22 C. proc. civ. raportate la art. 254 C. proc. civ. şi dispoziţiile speciale privind expertiza incapacităţii adaptive - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului arată că, în cauză, ambele instanţe de fond şi-au întemeiat soluţia pe acte neverificate, întocmite pro causa, care contrazic chiar acte oficiale emise de organismul competent să evalueze gradul de incapacitate adaptivă a unei persoane, victimă a unui accident de muncă, cu toate că, potrivit principiilor dreptului la apărare, contradictorialităţii şi rolului activ al judecătorului, instanţa de judecată este obligată să afle adevărul în cauză, pe baza unor probe administrate nemijlocit, obţinute obiectiv, care să excludă orice urmă de îndoială cu privire la adevărul ce îl afirmă.

Pornind de la această cerinţă, recurenta consideră că singurele probe ce ar fi putut servi la dezlegarea adevărului în cauză ar fi fost, fie, o expertiză, probă din care reclamanta a fost decăzută, respectiv a renunţat în apel, fie Decizia nr. 441/16.02.2018 emisă în baza Raportului de expertiză medicală a capacităţii de muncă, expertiză la care reclamanta a fost supusă.

VI. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru încălcarea art. 1364 C. civ. coroborat cu art. 1373 alin. (3) C. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta susţine că instanţa de apel, pornind de la prezumţia greşită a învestirii instanţei cu o acţiune în răspundere civilă contractuală, nu delictuală, nu a dat relevanţă în cauză prevederilor art. 1364 C. civ. raportat la art. 1373 alin. (3) C. civ., potrivit cărora angajatorul comitent nu va răspunde dacă victima a cunoscut abuzul săvârşit de prepus în funcţiile încredinţate şi, implicit, caracterul ilicit al faptei prepusului, iar ordinul superiorului nu exonerează de răspundere pe cel care putea să îşi dea seama de caracterul ilicit al faptei sale.

Se arată că, aşa cum a apreciat inclusiv doctrina de specialitate, numai ordinele legale sunt obligatorii, iar în cazul în care salariatul alege să execute un ordin nelegal, acesta răspunde administrativ, civil şi poate chiar penal.

Autoarea recursului menţionează că instanţele de fond ar fi pronunţat o soluţie de respingere a acţiunii dacă ar fi dat relevanţa necesară şi evidentă faptelor intimatei reclamante de natură a înlătura răspunderea angajatorului pentru fapta prepusului, respectiv, fapta reclamantei de a folosi un utilaj fără protecţiile de securitate necesare (potrivit declaraţiei acesteia, "am observat că nu era montată apărătoarea de protecţie"), fără a avea pregătirea profesională necesară (utilajul putea fi folosit în sistem manual numai de personal calificat), de a acţiona greşit utilajul de lucru - a acţionat încă o comandă bimanuală, deşi a constatat că utilajul era "blocat" - şi de a nu informa deîndată conducătorul locului de muncă cu privire la defecţiunile constatate la presă.

VII. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru aplicarea greşită a regulilor condiţiilor răspunderii civile derivate din aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ. - ambele teze - şi Decizia Î.C.C.J. nr. 12/2016 - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului susţine că, în cauză, nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu au făcut referire la incidenţa art. 1371 C. civ. şi a Deciziei Î.C.C.J. nr. 12/2016, care, dacă s-ar fi aplicat, ar fi determinat respingerea acţiunii pentru lipsa prejudiciului care nu ar fi putut fi evitat de victimă.

Recurenta precizează că, aşa cum a susţinut şi în faţa instanţelor de fond, în cauză, prejudiciul putea fi evitat în totalitate de victimă în trei momente distincte, astfel încât, aplicarea art. 1371 alin. (1) C. civ. în cauză ar fi trebuit să determine şi o altă soluţie sub aspectul cuantumului daunelor solicitate, din moment ce reclamanta a contribuit la producerea prejudiciului şi suma de 6600 Euro a fost întreaga sumă solicitată de reclamantă pentru daunele materiale, iar suma de 30.000 Euro s-a stabilit pentru tot prejudiciul patrimonial considerat a fi fost suferit de reclamantă.

VIII. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru greşita aplicare a regulilor răspunderii civile privind certitudinea prejudiciului şi a celor speciale privind asigurările sociale pentru repararea consecinţelor vătămătoare ale accidentelor de muncă - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, recurenta arată că, prin sentinţa pronunţată, Tribunalul Sibiu a respins cererea privind acordarea daunelor materiale reţinând (pagina 10, paragraful 3) că:

"[...] din înscrisurile depuse la dosar nu rezultă caracterul cert al prejudiciului material invocat, întrucât oferta de preţ depusă la dosar în care se menţionează preţul protezei la suma de 6,600 Eur nu întruneşte cerinţele unei comenzi ferme, care să ducă la crearea unui prejudiciu material actual pentru reclamantă. Astfel, în condiţiile în care reclamanta nu a făcut dovada unui prejudiciu material cert şi actual, instanţa nu va mai analiza îndeplinirea celorlalte condiţii ale răspunderii angajatorului şi va respinge aceasta cerere ca neîntemeiată".

Recurenta reproduce, totodată, şi din considerentele instanţei de apel, (pagina 10, paragrafele 13-15), în care, Curtea de Apel Alba-Iulia a reţinut, pe de-o parte că "ofertele ferme" depuse de intimata-reclamantă coroborate cu actele medicale, sunt în măsură să dovedească existenţa prejudiciului patrimonial suferit de intimata-reclamantă iar, pe de altă parte, că, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1393 C. civ.

Faţă de considerentele celor două instanţe, mai sus reproduse, recurenta susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 1385 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, este supus reparării prejudiciul efectiv suferit, existent în patrimoniul persoanei prejudiciate, precum şi a art. 1393 C. civ.

Se mai arată şi că oferta fermă nu poate reprezenta, potrivit legii, o dovadă a prejudiciului efectiv, deoarece nu dovedeşte o diminuare efectivă a patrimoniului victimei şi nu asigură certitudinea producerii acestei diminuări.

Totodată, fără a nega certitudinea diminuării capacităţii adaptive şi consecinţele vătămătoare ale accidentului, recurenta susţine că nu este certă achiziţionarea protezei medicale, toate acestea, în condiţiile în care reclamanta poate beneficia de această proteză medicală în cadrul sistemului asigurărilor sociale pentru accidente de muncă.

Recurenta afirmă că sunt neclare şi constatările instanţei privind aplicabilitatea art. 1393 C. civ., prin neindicarea tuturor dispoziţiilor legale aplicabile raportat la situaţia particulară a reclamantei ce rezultă din actele medicale depuse la dosar, nefiind indicate dispoziţiile legale suplimentare ce trebuiau luate în considerare şi nici cum influenţează situaţia particulară a intimatei-reclamante aplicabilitatea acestui text de lege.

Totodată, recurenta reiterează ceea ce a arătat în faţa instanţelor anterioare, şi anume că, potrivit art. 1393 C. civ., acţiunea în pretenţii având ca obiect daune pentru care se recunoaşte dreptul la ajutor sau pensie în cadrul asigurărilor sociale poate fi primită numai peste ceea ce depăşeşte ajutorul sau pensia, excepţie de la această regulă făcând despăgubirile provizorii pentru nevoi urgente, considerate de autoarea recursului inaplicabile în cauză.

Se arată că, în cauză, este incidentă asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, reglementată de legea specială - Legea nr. 346/2002 privind asigurarea pentru accidente de muncă şi boli profesionale, care reia aceeaşi regulă de drept, potrivit căreia, răspunderea angajatorilor este una subsidiară, intervenind "în măsura în care daunele nu sunt acoperite integral prin prestaţiile asigurărilor sociale de stat".

Totodată, se afirmă şi că, potrivit prevederilor aceleiaşi legi, dispozitivele medicale necesare corectării şi recuperării deficienţelor organice, funcţionale sau fizice, cauzate de accidente de muncă şi boli profesionale sunt asigurate, în temeiul asigurării pentru accidente de muncă şi boli profesionale, de către Institutul Naţional de Expertiză Medicală şi Recuperarea Capacităţii de Muncă (I.N.E.M.R.C.M.), astfel încât, dispozitivele medicale necesare corectării şi recuperării deficienţelor organice, funcţionale sau fizice, cauzate de accidente de muncă se suportă de I.N.E.M.R.C.M. integral din bugetul asigurărilor sociale de stat, şi nu de F.N.U.A.S.S.

Se mai arată că, potrivit Normelor Metodologice de aplicare a Legii nr. 346/2002, aprobate prin Ordinul nr. 450/2006, dispozitivele medicale sunt cele indicate în Contractul-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, iar ortezele sunt incluse în cadrul dispozitivelor medicale asigurate de I.N.E.M.R.C.M. în temeiul asigurării sociale pentru accidente de muncă, astfel încât, intimata-reclamantă, în calitate de angajat al recurentei-pârâte, beneficiază de asigurarea prevăzută de Legea nr. 346/2002, astfel cum rezultă din prevederile art. 5 din această lege, putând accesa dispozitivele medicale - orteze - la simpla sa cerere.

Aşa fiind, recurenta conchide în sensul că, dreptul intimatei-reclamante de a beneficia de dispozitivele medicale necesare în temeiul dreptului la ajutor social derivat din calitatea de asigurat în cadrul sistemului de asigurări sociale pentru accidente de muncă şi boli profesionale face nelegală decizia instanţei de apel.

IX. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru aplicarea greşită a regulilor condiţiilor răspunderii civile derivate din aplicare art. 253 alin. (4) C. civ. - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului susţine că, faţă de cadrul procesual cu care a fost învestită instanţa de judecată - acţiune în răspundere civilă delictuală, nu contractuală - ambele instanţe erau obligate să aplice în cauză prevederile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit căruia "(..,) persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparaţie patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile.", astfel încât, pentru acordarea de daune morale, legiuitorul noului C. civ. instituie regula imputabilităţii faptei prejudiciabile în persoana celui chemat să răspundă, iar nu a celei responsabile pentru săvârşirea faptei ilicite.

Se mai arată că incidenţa acestui articol era esenţială pentru soluţionarea capătului de cerere privind daunele morale, întrucât, în cauză, nu suntem în ipoteza unei fapte imputabile recurentei-pârâte, ci angajatului C., pentru care autoarea recursului a fost chemată să răspundă.

Deoarece fapta angajatului C. nu putea fi nici prevăzută şi nici împiedicată de recurentă - îndeplinind astfel condiţiile cazului fortuit -, dat fiind faptul că acesta a acţionat cu nerespectarea instrucţiunilor angajatorului (fapt cunoscut de reclamanta A.), recurenta consideră că fapta angajatului său nu îi este imputabilă sub nicio formă, nici măcar sub forma culpei in eligendo, conform art. 253 alin. (4) C. civ.

X. Hotărârea instanţei de apel este nelegală pentru aplicarea greşită a regulilor condiţiilor răspunderii civile derivate din aplicarea art. 1391 alin. (1) C. civ. raportate la art. 253 alin. (4) C. civ. privind prejudiciul de agrement - motiv de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestei critici, autoarea recursului susţine că, nici instanţa de apel şi nici instanţa de fond nu au dat, în cauză, relevanţă prevederilor art. 1391 alin. (1) C. civ. raportate la art. 253 alin. (4) C. civ., întrucât, în materia daunelor morale pentru prejudicii rezultate din vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, victima trebuie să dovedească existenţa unor limitări concrete a posibilităţilor sale de viaţă familială sau socială determinate de suferinţe psihice provocate de accident, afirmaţii, în susţinerea cărora recurenta reproduce atât opinii doctrinare, cât şi considerente jurisprudenţiale.

Recurenta încheie prin a menţiona că relevanţa acestui articol era esenţială în cauză, deoarece putea determina fie respingerea în totalitate a acţiunii, fie obligarea la plata unor sume mult diminuate raportate la prejudiciul de agrement constatat a se fi produs (dacă se constată îndeplinite şi celelalte condiţii ale răspunderii civile).

La solicitarea Înaltei Curţi, recurenta-pârâtă B. S.A. a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut la art. 493 C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante în data de 10 ianuarie 2020.

La 4 februarie 2020, intimata-reclamantă a depus întâmpinare, cu respectarea termenului legal, prin care a solicitat ca, în cadrul procedurii prevăzute de art. 493 C. proc. civ., Înalta Curte să constate că recursul este inadmisibil în principiu, iar, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte în data de 17 februarie 2020, iar, la 28 februarie 2020, recurenta-pârâtă a formulat răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii recursului şi a tuturor apărărilor invocate de intimata-reclamantă, cu consecinţa admiterii recursului aşa cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 14 iulie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

La 10 august 2020, recurenta-pârâtă a transmis un punct de vedere la raport, prin care a solicitat instanţei de control judiciar să soluţioneze recursul cu citarea părţilor şi să reţină atât admisibilitatea acestuia, cât şi temeinicia sa.

Examinând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1), raportat la art. 493 alin. (5) C. proc. civ., admisibilitatea recursului declarat în cauză, Înalta Curte reţine următoarele:

Acţiunea introductivă are ca obiect angajarea răspunderii patrimoniale a angajatorului pentru acoperirea prejudiciului cauzat salariatului, victimă a unui accident de muncă produs în timpul orelor de lucru, cauza fiind soluţionată în considerarea prevederilor art. 253 din Codul Muncii.

Potrivit art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, în forma existentă la data introducerii actinii (12 mai 2017), aplicabilă nu numai proceselor pornite începând cu data intrării în vigoare a Legii nr. 2/2013 şi până la data de 31 decembrie 2016, ci şi proceselor pornite începând cu data de 1 ianuarie 2017 şi până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv (conform O.U.G. nr. 95/2016), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunţate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-i) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ., republicată, în cele privind navigaţia civilă şi activitatea în porturi, conflictele de muncă şi de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum şi în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv. De asemenea, în aceste procese nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanţele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanţă sunt supuse numai apelului.

Textul de lege anterior evocat reglementează litigiile în care este suprimat dreptul la recurs, după criteriul materiei.

De altfel, potrivit art. 208 din Legea nr. 62/2011 republicată, "Conflictele individuale de muncă se soluţionează în primă instanţă de către tribunal", iar art. 214 din acelaşi act normativ prevede că "împotriva hotărârilor tribunalelor se poate face numai apel la curtea de apel competentă".

Totodată, Legea nr. 62/2011, republicată, prevede la art. 216 că "Dispoziţiile prezentei legi referitoare la procedura de soluţionare a conflictelor individuale de muncă se completează în mod corespunzător cu prevederile C. proc. civ..".

În aplicarea acestor texte de lege, Înalta Curte constată că obiectul acţiunii se încadrează într-una din ipotezele reglementate de art. XVIII alin. (2) teza a II-a din Legea nr. 2/2013, întrucât vizează un conflict de muncă.

În acest sens, faţă de afirmaţiile recurentei care, anterior dezvoltării motivelor de recurs, susţine cu privire la admisibilitatea recursului că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere în răspundere civilă delictuală a comitentului pentru fapta prepusului, şi nu o acţiune contractuală pentru a fi incidente prevederile art. 253 alin. (1) din Codul Muncii, aspecte considerate a fi fost reţinute atât în încheierea din 05 iunie 2018, cât şi prin hotărârea nr. 503 din 29 iunie 2018 pronunţată în primă instanţă de Tribunalul Sibiu, Înalta Curte constată că, deşi reclamanta nu şi-a întemeiat în drept acţiunea pe dispoziţiile art. 253 alin. (1) din Codul Muncii, prin ceea ce aceasta susţine şi a deferit judecăţii, respectiv că angajatorul nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 9 şi 10 din H.G. nr. 1146/2006, astfel încât, prin omisiunea acestuia din urmă de a-şi îndeplini obligaţiile prevăzute de Legea nr. 319/2006 şi de dispoziţiile art. 9 şi 10 din H.G. nr. 1146/2006, reclamanta a suferit un prejudiciu material şi moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu, acţiunea putea fi încadrată în drept pe temeiul legal prevăzut de art. 253 alin. (1) din Codul Muncii.

Cu toate acestea, recurenta susţine că acţiunea ce face obiectul prezentului dosar reprezintă o cerere în răspundere civilă delictuală pentru fapta prepusului, iar nu o acţiune contractuală, ulterior, în cuprinsul răspunsului la întâmpinare, susţinând şi că, în apel, reclamanta a schimbat cauza acţiunii, din răspundere civilă delictuală în răspundere civilă contractuală.

Sub acest aspect, Înalta Curte reţine că, din considerentele hotărârii instanţei de fond reiese că, procedând la analizarea ordinii în care sunt enumerate persoanele răspunzătoare de încălcarea reglementărilor legale, dar şi la gravitatea sancţiunilor aplicate, aşa cum rezultă ele din procesul-verbal de cercetare a evenimentului, tribunalul reţine că, la producerea accidentului există o culpă majoră ce revine angajatului pârâtei, respectiv şefului de formaţie şi, implicit, pârâtei, întrucât nu şi-a îndeplinit obligaţiile prevăzute de dispoziţiile art. 9 şi 10 din H.G. nr. 1146/2006, respectiv, nu a asigurat informarea reclamantei prin fişe de lucru, asupra condiţiilor de folosire a presei la care s-a produs accidentul, asupra situaţiilor anormale previzibile şi nu a realizat instruirea acesteia, inclusiv cu privire la riscurile posibile determinate de utilizarea acestui echipament de muncă.

Instanţa de fond mai arată şi că, din fişa de instructaj periodic a reclamantei depusă la dosar nu rezultă că angajatorul şi-ar fi îndeplinit obligaţiile de informare a acesteia asupra modului de utilizare a presei la care s-a produs accidentul şi a riscurilor la care este expusă, informarea fiind una generală privind obligaţiile angajaţilor.

Cu toate că instanţa de fond consideră că a existat şi o culpă concurentă a reclamantei, care a acceptat să lucreze la presă, deşi nu avea pregătirea necesară şi nu a anunţat defecţiunea, aceeaşi instanţă reţine că o astfel de instruire a angajaţilor a fost realizată ulterior producerii accidentului de muncă, culpa reclamantei fiind minimă, acţiunile acesteia nefiind definitorii în producerea accidentului.

În ceea ce priveşte protecţia muncii, tribunalul a reţinut că angajatorul avea, conform prevederilor art. 175 din Codul Muncii, obligaţia de a asigura securitatea şi sănătatea salariaţilor în toate aspectele legate de muncă, iar, potrivit art. 181 din Codul Muncii, locurile de muncă trebuiau să fie organizate astfel încât să garanteze securitatea şi sănătatea salariaţilor, după cum în egală măsură, în conformitate cu prevederile art. 180 din Codul Muncii, angajatorul avea obligaţia de a organiza instruirea angajatului în domeniul securităţii şi sănătăţii în muncă atât la angajare, cât şi periodic.

Totodată, la finalul celei de a noua pagini a hotărârii de fond, instanţa a reţinut faptul că, "în situaţia în care un salariat a suferit, din culpa angajatorului, un prejudiciu material sau moral în procesul executării contractului individual de muncă (respectiv în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul"), art. 253 alin. (1) din Codul muncii stabileşte că angaiatorul este obligat să îl despăgubească pe salariat, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale."

În continuare, aceeaşi instanţă de fond a reţinut că "angajarea răspunderii angajatorului pentru prejudiciile materiale sau morale cauzate salariaţilor săi implică întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii: a) să existe fapta ilicită a angajatorului (fie în mod direct a acestuia, atunci când angajatorul este persoană fizică, fie, în cazul angajatorului - persoană juridică, fapta ilicită să fi fost săvârşită de către organele de conducere ale acestuia sau de către oricare salariat, în calitate de prepus al persoanei juridice respective, b) salariatul să fi suferit un prejudiciu material sau/şi moral în timpul îndeplinirii obligaţiilor sale de serviciu sau în legătură cu serviciul; c) între fapta ilicită a angajatorului şi prejudiciul suferit de către salariat să existe un raport de cauzalitate."

În cauză, instanţa de fond a reţinut că fapta ilicită constă în omisiunea societăţii pârâte de a-şi îndeplini oblişatiile prevăzute de Legea nr. 319/2006 şi de dispoziţiile art. 9 şi 10 din H.G. nr. 1146/2006, precum şi în faptul că angajatul acesteia nu a respectat prevederile art. 1 din Instrucţiunea de lucru RIL 2RB014-028, art. 5.4 din Instrucţiunea proprie ISM 325.00 Ro, responsabilităţile cuprinse în fişa postului conducătorului direct al locului de muncă, art. 22 şi art. 23 din Legea nr. 319/2006.

Aşadar, în speţă, instanţa de fond a reţinut fapta culpabilă a societăţii pârâte care nu şi-a îndeplinit toate obligaţiile ce-i reveneau pe linia asigurării sănătăţii şi securităţii în muncă, apreciind, totodată că, în litigiu operează şi dispoziţiile art. 1373 alin. (1) C. civ., întrucât persoana menţionată în procesul-verbal de cercetare a evenimentului şi propusă spre sancţionare are calitatea de salariat al pârâtei, iar fapta a avut loc cu ocazia exercitării de către acesta a atribuţiilor de serviciu.

Mai mult, la pagina 12 a deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că, în mod corect a fost soluţionată acţiunea ca fiind conflict individual de muncă, astfel cum a fost învestită instanţa prin cererea introductivă la data de 12 mai 2017, menţionând că, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 1373 C. civ., fiind aplicabile dispoziţiile art. 253 alin. (1) Codul Muncii coroborat cu art. 1350 C. civ.

Aşa fiind, Înalta Curte reţine că acţiunea reclamantei, victimă a unui accident produs în timp ce manevra un utilaj în timpul orelor de muncă, a fost îndreptată exclusiv împotriva angajatorului pe motiv că acesta nu şi-a îndeplinit în mod culpabil obligaţiile care îi reveneau în această calitate pe linia sănătăţii şi securităţii muncii.

Având în vedere că acţiunea formulată împotriva angajatorului a fost introdusă în considerarea neîndeplinirii culpabile din partea acestuia a unor obligaţii care îi incumbau în virtutea legii, instanţele de fond şi apel au procedat la analiza şi reţinerea preponderentă a culpei angajatorului pentru neîndeplinirea unor obligaţii proprii, răspunderea patrimonială a acestuia fiind analizată şi stabilită în condiţiile art. 253 alin. (1) Codul Muncii.

Prin urmare, aflându-ne într-una din ipotezele reglementate de art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, respectiv într-un litigiu/conflict de muncă, decizia civilă nr. 1447/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă nu este susceptibilă de a fi atacată cu recurs.

În considerarea celor ce preced, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., raportat la art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, Înalta Curte va admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata-reclamantă prin întâmpinare, şi va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1447/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata -reclamantă prin întâmpinare.

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de recurenta-pârâtă B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 1447/2019 din 24 octombrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

Fără cale de atac.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2021.