Inadmissibility of revision for lack of merits review in quash-and-remand order

Şedinţa publică din data de 29 septembrie 2021

Asupra cererii de revizuire de faţă, din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 7 iulie 2011 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, sub nr. x/2011, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari prin Primar, Consiliul Local Voluntari prin Primar, Municipiul Bucureşti prin Primarul General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A., S.C. B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. Antrepriză Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, pârâtele să răspundă, în solidar, pentru neexecutarea utilităţilor la imobilul reclamantei din cartierul Henri Coandă şi să acorde reclamantei despăgubiri pentru ultimele 35 de luni anterioare notificărilor la conciliere trimise prin executorul judecătoresc D. şi recepţionate de entităţi în luna martie 2011, în care imobilul nu a putut fi utilizat, având în vedere prejudiciul rezultat din imposibilitatea folosirii acestuia cauzată de nerealizarea utilităţilor în ansamblul Henri Coandă, estimând cuantumul acestor pretenţii la suma de 133.000 euro, adică echivalentul a 558.600 RON, despăgubiri pentru prejudiciul ulterior datei notificării la conciliere având în vedere fiecare lună până la predarea locuinţei la cheie, cu toate utilităţile necesare, despăgubiri pentru investiţiile pe care le-a realizat cu asigurarea diferitelor utilităţi în ansamblul de locuinţe - îmbunătăţirea drumurilor, reţele electrice, apă etc., cu scopul ameliorării lipsurilor datorate neexecutării obligaţiilor de către entităţi; cu cheltuieli de judecată.

La 29 august 2013 reclamanta a formulat o completare a cererii de chemare în judecată, prin care a solicitat, obligarea pârâţilor, în solidar, la plata daunelor-interese începând cu 20 martie 2008 şi până în prezent, în cuantum total de 391.169,51 euro, reprezentând echivalentul a 196,96 euro/zi de întârziere, în situaţia în care instanţa de judecată va reţine răspunderea civilă contractuală a pârâţilor, acesta fiind temeiul juridic subsidiar invocat de către reclamantă.

Prin sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis, în parte, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea introductivă prin care s-a solicitat, în temeiul răspunderii civile delictuale şi, în subsidiar, în temeiul răspunderii civile contractuale, contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iulie 2008; a admis în parte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile formulate prin cererea modificatoare prin care s-a solicitat obligarea pârâţilor la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010; a respins, în rest, excepţia prescripţiei ca neîntemeiată; a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu Consiliul Local al Sectorului 1 Bucureşti, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosinţă; totodată, a respins ca fiind prescrisă cererea de obligare a celorlalţi pârâţi, respectiv Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Sectorul 1 Bucureşti, Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Oraşul Voluntari, Consiliul Local Voluntari, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, S.C. Enel Distribuţie Muntenia S.A., S.C. B., S.C. C. S.R.L. şi S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A., la plata despăgubirii constând în contravaloarea dreptului de folosinţă pentru perioada 20 martie 2008 - 6 iunie 2008; s-a respins, ca prescrisă, cererea de obligare a celorlalţi pârâţi la plata penalităţilor de întârziere pentru perioada 20 martie 2008 - 28 august 2010.

Prin aceeaşi sentinţă s-a admis, în parte, cererea modificatoare formulată de reclamanta A. prin care a solicitat acordarea penalităţilor de întârziere şi obligarea pârâtei S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. la plata către reclamantă a penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi, calculate prin raportare la echivalentul în RON a sumei de 131.309 euro, pentru perioada 29 iunie 2010 - 29 iunie 2013; s-au respins, în rest, pretenţiile reclamantei ca neîntemeiate şi cererile de chemare în garanţie formulate de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti, în contradictoriu cu Consiliul General al Municipiului Bucureşti, ca rămase fără obiect; pârâta S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. a fost obligată la plata sumei de 7.254,91 RON reprezentând cheltuieli de judecată către reclamantă.

Prin încheierea din 4 iunie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea de îndreptare a erorilor materiale, în sensul că perioada pentru care S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. a fost obligată la plata penalităţilor de întârziere este 29 august 2010 - 29 august 2013, iar penalităţile de întârziere acordate vor fi calculate prin echivalentul în RON la cursul BNR din ziua plăţii a sumei de 131.309 euro, reţinându-se, totodată, că prenumele corect al reclamantei este A..

Împotriva sentinţei civile nr. 1471 din 26 martie 2015, astfel cum a fost îndreptată, au formulat apel reclamanta A. şi pârâtele C. S.R.L., B. şi ACM 4 Bucureşti S.A.

Prin decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de S.C. Antrepriza de Constructii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. şi a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta A. şi de pârâtele S.C. B., S.C. C. S.R.L. împotriva sentinţei civile nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, iar ajutorul public încuviinţat apelantei-reclamante a rămas în sarcina statului.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâtele S.C. C. S.R.L. şi B..

Prin cererea formulată şi înregistrată la 15 februarie 2017 pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011, intimata-pârâtă S.C. Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. prin consorţiul de administratori judiciari format din E. şi F. S.P.R.L. a solicitat instanţei să dispună suspendarea judecării cauzei, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, motivat de faptul că prin încheierea din 4 iunie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă, în dosarul nr. x/2015, s-a dispus deschiderea procedurii insolvenţei împotriva societăţii Antrepriza de Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A.

Prin încheierea din 6 iunie 2017, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus suspendarea judecării recursurilor declarate de reclamanta A. şi de pârâţii S.C. C. S.R.L. şi B. S.A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul dispoziţiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

La 6 martie 2019, Antrepriză Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A. a formulat cerere de încetare a acţiunii judiciare.

Prin încheierea din 14 mai 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus încetarea judecării recursurilor faţă de Antrepriză Construcţii Montaj nr. 4 Bucureşti S.A., în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014.

Recurenta-reclamantă A. a formulat cerere de renunţare la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, E-Distribuţie Muntenia S.A., S.C. C. S.R.L. şi B. S.A., depunând în acest sens la dosar declaraţie autentificată prin încheierea nr. 1035 din 30 mai 2019 de către BNP G..

Prin decizia nr. 1208 din 6 iunie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 447 din 11 martie 2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, care a fost casată în parte şi s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe, cu privire la atragerea răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe, corespunzător pretenţiilor afirmate pentru perioada 30 august 2013 şi până la zi; a luat act de renunţarea reclamantei A. la judecarea cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Consiliul Judeţean Ilfov, Judeţul Ilfov, Municipiul Bucureşti prin Primar General, Ministerul Dezvoltării Regionale şi Administraţiei Publice, Oraşul Voluntari prin Primar, Sectorul 1 Bucureşti prin Primar, E-Distribuţie Muntenia S.A., S.C. C. S.R.L. şi B. S.A. A anulat în parte decizia civilă nr. 447 din 11 martie 2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă şi sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în limitele renunţării la judecată. A menţinut dispoziţia din sentinţa civilă nr. 1471 din 26 martie 2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cu privire la respingerea cererilor de chemare în garanţie formulate de Sectorul 1 al Municipiului Bucureşti şi de Consiliul Local al Sectorului 1 al Municipiului Bucureşti.

Prin aceeaşi decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins recursul declarat de pârâtele S.C. C. S.R.L. şi B. împotriva aceleiaşi decizii; recurenta-reclamantă A. a fost obligată să achite intimatului-pârât Oraşul Voluntari prin Primar suma de 1.000 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Cu titlu preliminar, Înalta Curte, având în vedere precizările recurentei-reclamante formulate la termenul de la 4 iunie 2019, a reţinut că motivele de recurs vizează nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Înalta Curte a constatat fondate criticile recurentei-reclamante, având în vedere că prin completarea la acţiune depusă la tribunal la 29 august 2013, reclamanta a indicat exact care sunt motivele pentru care apreciază că pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru prejudiciul creat, această critică fiind reiterată şi în apel. Astfel, s-a invocat că potrivit art. 14 din contractul de mandat nr. HC-0413 din 18 mai 2004, Agenţia Naţională pentru Locuinţe este răspunzătoare pentru daunele-interese ce ar putea decurge din nerespectarea prevederilor contractuale. S-a reţinut că în cadrul obligaţiei de urmărire a executării şi finalizării lucrărilor, pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe era îndreptăţită să pretindă în numele beneficiarului, potrivit art. 64 din contractului de antrepriză generală, penalităţi de la constructor în valoare procentuală de 0,15% pe zi de întârziere din valoarea contractului, până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor asumate.

Prin urmare, a apreciat instanţa supremă, se impunea analizarea, în rejudecare, a condiţiilor răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru Locuinţe cu privire la calificarea contractului de mandat şi obligaţiile mandatarului care decurg din acesta, iar în analizarea condiţiilor răspunderii contractuale urma a se stabili în ce constă fapta ilicită, cadrul contractual, obligaţiile ce reveneau părţilor, acţiunile sau inacţiunile imputate în concret pârâtei, dacă pârâta şi-a îndeplinit obligaţiile asumate contractual. De asemenea, urma a se stabili dacă Agenţia Naţională pentru Locuinţe este în culpă în raport cu obligaţiile asumate la art. 2 lit. b) din Convenţia MM nr. 1909/2004, în sensul de a asigura realizarea obiectivelor de investiţii din cadrul programului "locuinţe pentru tineri, destinate închirierii", de cele derivând din contractul de mandat, referitoare la obligaţia de a urmări finalizarea imobilului reclamantei, precum şi din contractul de antrepriză generală încheiat cu constructorul, conform căruia părţile vor efectua demersurile necesare la forurile abilitate în vederea asigurării infrastructurii şi utilităţilor.

Înalta Curte a reţinut că instanţă de rejudecare urma să evalueze prejudiciul încercat de reclamantă, precum şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu şi în cadrul stabilirii şi a celorlalte elemente ale răspunderii civile contractuale, prin administrarea tuturor probelor necesare, utile şi concludente.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă sub nr. x/2011*.

Prin decizia civilă nr. 1627 din 15 octombrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1471 din 26 martie 2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în contradictoriu cu pârâtă Agenţia Naţională pentru Locuinţe; sentinţa atacată a fost schimbată, în parte, în sensul că s-a admis cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, având ca obiect plata penalităţilor de întârziere de 0,15% pe zi de întârziere; pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe a fost obligată să plătească reclamantei suma de 196,96 Euro, în echivalent RON la data plăţii pentru fiecare zi de întârziere, pentru perioada 29 august 2010-29 august 2013; s-au menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţei.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe.

Prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Pentru a pronunţa această decizie, instanţa supremă a reţinut, în esenţă, următoarele:

Contrar celor dispuse chiar prin dispozitivul deciziei de casare pronunţate de instanţa supremă în primul ciclu procesual, în sensul că instanţei de rejudecare i s-a pus în vedere prin dispozitivul care se completează cu considerentele acesteia, ca limitele rejudecării să vizeze exclusiv pretenţiile afirmate de reclamantă pentru perioada 30 august 2013 până la zi, instanţa de apel, în rejudecare, s-a pronunţat cu privire la pretenţiile pentru perioada anterioară acestei date, aspecte care nu fuseseră stabilite cu caracter obligatoriu de către instanţa de recurs, dimpotrivă, acestea se bucurau de autoritatea de lucru judecat, în condiţiile în care recursul reclamantei, care a şi fost admis, a vizat perioada de după 30 august 2013, iar casarea parţială s-a dispus doar cu privire la pretenţiile afirmate pentru perioada de după 30 august 2013, raportat doar la pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe, iar nu şi pentru perioada anterioară.

Înalta Curte a mai reţinut că prin decizia de casare nr. 1208 din 6 iunie 2019, instanţa de recurs a dat o dezlegare a unei probleme de drept constând în limitele rejudecării apelului reclamantei, impunând prin chiar dispozitivul deciziei de casare, instanţei de apel, să rejudece apelul reclamantei în ceea ce priveşte pretenţiile acesteia privind daunele interese pentru perioada ulterioară datei de 30 august 2013.

Instanţa supremă a apreciat că recursul declarat de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe este întemeiat doar în ceea ce priveşte nemotivarea corespunzătoare a deciziei din apel, sub aspectul atragerii răspunderii contractuale a pârâtei Agenţia Naţională pentru locuinţe, preluând automat, fără o analiză concretă a aspectelor invocate de părţi cu privire la aceasta, aspectele de fapt reţinute ca atare de către secţia de contencios administrativ a instanţei supreme, prin decizia nr. 5197 din 25 aprilie 2013.

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă sub nr. x/2021, Agenţia Naţională pentru Locuinţe a solicitat revizuirea deciziei nr. 780 din 30 martie 2021.

Motivele invocate de revizuentă sunt, în esenţă, următoarele:

Autoarea căii de atac susţine că prin admiterea recursului declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, Înalta Curte a încălcat dispoziţiile art. 129 alin. (3) şi ale art. 322 pct. 3 C. proc. civ. din 1865, precum şi principiul disponibilităţii întrucât a reţinut că în recurs A. a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor în cuantum de 196,96 euro/zi pentru perioada începând cu 30 august 2013 până la zi. Revizuenta arată că din cererea completatoare a cererii de chemare în judecată depusă la 2 septembrie 2013 şi din motivele de apel rezultă că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata de daune interese din martie 2008 şi până la data completării cererii de chemare în judecată, respectiv până la 29 august 2013. Apreciază că este incident cazul de revizuire prevăzut de art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865 şi că sintagma "lucru cerut" în sensul acestor dispoziţii se referă la cererile care au fixat cadrul litigiului şi nu la alte pretenţii care nu au fost solicitate în fond sau în apel.

Revizuenta arată că prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021 au fost încălcate dispoziţiile art. 129 alin. final din acelaşi cod şi că instanţa de recurs s-a pronunţat cu privire la un prejudiciu viitor şi nu a ţinut cont de faptul că imobilul este finalizat şi racordat la reţeaua de alimentare cu energie electrică.

Revizuenta şi-a întemeiat cererea pe prevederile art. 322 pct. 2 C. proc. civ. din 1865.

Intimata A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii de revizuire, iar în subsidiar a solicitat respingerea acesteia.

Examinând cu prioritate admisibilitatea cererii de revizuire, în conformitate cu dispoziţiile art. 137 alin. (1) C. proc. civ. din 1865, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Art. 322 alin. (1) C. proc. civ. din 1865 prevede că pot fi atacate cu revizuire hotărârile rămase definitive în apel sau prin neapelare, precum şi hotărârile date de o instanţă de recurs atunci când se evocă fondul, pentru motivele prevăzute expres şi limitativ la pct. 1-10 din acelaşi articol.

Textul de lege anterior evocat stabileşte condiţiile de admisibilitate ale revizuirii, indicând hotărârile care pot face obiectul acestei căi extraordinare de atac de retractare.

În privinţa hotărârilor date de o instanţă de recurs este instituită condiţia de admisibilitate a revizuirii, constând în evocarea fondului, care implică fie stabilirea unei alte situaţii juridice decât cea reţinută în fazele procesuale anterioare, fie aplicarea altor dispoziţii legale la situaţia de fapt stabilită de instanţele devolutive.

În oricare din aceste ipoteze, evocarea fondului presupune ca instanţa de recurs să fi dat o altă dezlegare raportului juridic dedus judecăţii decât cea care fusese dată de instanţa inferioară.

Aşadar, nu pot forma obiectul revizuirii hotărârile prin care calea de atac nu a fost soluţionată prin evocarea fondului.

Pornind de la aceste consideraţii, instanţa supremă constată că prin decizia nr. 780 din 30 martie 2021, ce face obiectul cererii de revizuire, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei civile nr. 1627 din 15 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Potrivit dispoziţiilor art. 315 alin. (3) C. proc. civ. din 1865, după casare instanţa de fond va judeca din nou, ţinând seama de toate motivele invocate înaintea instanţei a cărei hotărâre a fost casată. Rezultă astfel că decizia prin care s-a casat cu trimitere hotărârea recurată nu se circumscrie hotărârilor care evocă fondul, nefiind îndeplinită cerinţa de admisibilitate impusă de art. 322 C. proc. civ. de la 1865.

În sistemul nostru de drept mijloacele procesuale de atac a hotărârilor judecătoreşti, exercitarea acestora şi efectele căilor de atac sunt guvernate de principiul legalităţii căilor de atac, regulă ce are şi valoare de principiu constituţional, care semnifică instituirea prin lege a căilor de atac şi exercitarea lor în condiţiile legii, potrivit cu natura şi scopul lor şi într-o anumită ordine. Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale în scopul de a se obţine reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătoreşti.

Pentru aceste motive, văzând şi dispoziţiile art. 322 pct. 2 şi art. 326 C. proc. civ. din 1865, raportat la art. 137 din acelaşi cod, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta Agenţia Naţională pentru Locuinţe împotriva deciziei nr. 780 din 30 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca inadmisibilă cererea de revizuire formulată de revizuenta AGENŢIA NAŢIONALĂ PENTRU LOCUINŢE împotriva deciziei nr. 780 din 30 martie 2021, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2011.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 29 septembrie 2021.