Railcar repair contracts upheld: railway freight company ordered to pay ~RON 19.8 million in debt, penalties, and guarantees; appeals rejected.

Şedinţa publică din data de 28 septembrie 2021

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 9 noiembrie 2018, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., solicitând plata sumei de 5.347.654,93 RON cu titlu de debit principal restant aferent facturilor fiscale emise în perioada 23.02.2011 - 25.10.2018, calculate în conformitate cu contractele de reparaţie nr. E 4.6/228/2011, nr. E 2.6/3275/2011, nr. M.R 2.6/1342/16.12.2013, nr. V 3.6/1053/28.10.2015 şi nr. V 3.7/77/18.01.2016, la care se adaugă suma de 4.589.922,97 RON cu titlu de penalităţi de întârziere calculate conform clauzelor prevăzute în contractele de reparaţie periodică menţionate anterior, după cum urmează: suma de 146.180,67 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 27.04.2011 şi până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. E 4.6/228/2011; suma de 1.552.152,18 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 02.04.2012 şi până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. E 2.6/3275/2011; suma de 1.836.078,27 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 05.08.2014 şi până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. M.R 2.6/1342/16.12.2013; suma de 108.550,24 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 07.04.2016 şi până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. V 3.6/1053/28.10.2015; suma de 946.961,61 RON, reprezentând penalităţi de întârziere calculate pentru perioada 07.06.2016 şi până la data de 01.11.2018, conform contractului nr. V 3.7/77/18.01.2016. De asemenea, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata penalităţilor aferente facturilor emise, în continuare, de la data de 01.11.2018 şi până la plata efectivă şi integrală a debitului, precum şi a cheltuielilor de judecată.

Reclamanta a depus cerere precizatoare, în sensul măririi cuantumului pretenţiilor deduse judecaţii, după cum urmează: suma de 8.852.689,97 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere pentru debitul principal; suma de 564.396,81 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente garanţiilor; suma de 9.392.608,20 RON, reprezentând contravaloarea debitului principal şi suma de 590.342,03 RON, reprezentând contravaloarea garanţiilor neachitate.

În drept, a invocat dispoziţiile art. 192 şi următ. din C. proc. civ., art. 1270 alin. (1), art. 1350 şi art. 1548 din C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 1377/21.05.2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, a admis cererea precizată, formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., pe care a obligat-o la plata către reclamantă a sumei de 8.852.689,97 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere pentru debitul principal, a sumei de 564.396,81 RON, reprezentând contravaloarea penalităţilor de întârziere aferente garanţiilor, a sumei de 9.392.608,20 RON, reprezentând contravaloarea debitului principal, precum şi a sumei de 590.342,03 RON, reprezentând contravaloarea garanţiilor neachitate.

Împotriva acestei sentinţe a formulat apel pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A., solicitând schimbarea ei în tot şi, pe fondul cauzei, respingerea cererii de chemare în judecată aşa cum a fost precizată, cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 2193 din 18 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins apelul ca nefondat.

La 9 aprilie 2020, împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. a formulat recurs principal, indicând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a solicitat, în temeiul art. 497, raportat la art. 480 alin. (3) din C. proc. civ., casarea deciziei recurate, respectiv a sentinţei pronunţate, cu retrimiterea cauzei pentru o nouă judecată primei instanţe.

Referitor la lipsa calităţii de reprezentant a administratorului special, a arătat că a invocat atât în faţa instanţei de fond, cât şi în faţa instanţei de apel excepţia lipsei calităţii de reprezentant a reclamantei, fără ca instanţele să analizeze acest aspect, deşi excepţia, fiind de ordine publică, se putea invoca şi din oficiu, conform art. 82 din C. proc. civ.. În acest sens, a menţionat că reclamanta nu a ataşat cererii introductive, respectiv cererii precizatoare, dovada calităţii de reprezentant a administratorului special şi nici nu a depus în faţa instanţei o astfel de dovadă.

Aşadar, raportat la prevederile art. 82 din C. proc. civ., art. 488 alin. (1) pct. 5 şi pct. 8 din acelaşi cod, instanţa de apel trebuia să constate lipsa calităţii de reprezentant a administratorului special.

Recurenta-pârâtă a susţinut şi lipsa însuşirii cererii introductive, respectiv a cererii precizatoare de către administratorii judiciari ai reclamantei, arătând, sub acest aspect, că la data formulării cererii introductive reclamanta se afla în procedura insolvenţei reglementată de Legea nr. 85/2006, procedură care face obiectul dosarului nr. x/2013, administrator judiciar fiind desemnat, la acea dată, B. S.P.R.L.

A mai susţinut că în faţa instanţei de fond, dar şi în faţa instanţei de apel, a invocat şi faptul că cererea introductivă a reclamantei nu poartă avizul, respectiv semnătura şi ştampila administratorului judiciar desemnat în procedură la acel moment, astfel încât introducerea acţiunii fără avizul practicianului în insolvenţă a fost efectuată cu încălcarea exigenţelor impuse de Legea nr. 85/2006, întrucât introducerea cererii de chemare în judecată se circumscrie prevederilor art. 49 alin. (1) lit. a) din acest act normativ, necesitând în acest sens avizarea prealabilă a administratorului judiciar.

Cu privire la cererea precizatoare, a arătat că simpla introducere a acesteia de către administratorul judiciar în lipsa însuşirii exprese a cererii introductive nu este de natură a-i conferi acestuia legitimitate procesuală activă, în sensul posibilităţii introducerii unei cereri precizatoare la cererea iniţial introdusă de debitoare.

Astfel, recurenta-pârâtă a apreciat că în mod eronat instanţa de apel nu a analizat susţinerile, respectiv lipsurile procesuale şi materiale evidente privitoare la lipsa calităţii de reprezentant al semnatarului cererii introductive şi a cererii precizatoare, acestea fiind formulate de persoane care nu au dovedit calitatea de reprezentant, respectiv nu s-au legitimat procesual activ în prezenta speţă.

Ţinând cont că excepţia lipsei calităţii de reprezentant este o excepţie de ordine publică, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate faptul că instanţa de apel, respectiv prima instanţă, nu numai că nu au cercetat aspectul calităţii de reprezentant în temeiul rolului aflării adevărului, respectiv în temeiul efectului devolutiv al apelului, dar nici nu s-au pronunţat asupra afirmaţiilor sale cu privire la lipsa dovezii calităţii de reprezentant a reclamantei.

În susţinerea motivului de recurs ce vizează excepţia netimbrării, a arătat că instituţia scutirii de la plata taxei judiciare de timbru pentru societăţile supuse procedurii de insolvenţă rezidă în art. 77 din Legea nr. 85/2006, respectiv art. 115 din Legea nr. 85/2014 şi este aplicabilă exclusiv acţiunilor formulate de către administratorul judiciar în exercitarea atribuţiilor prevăzute de lege. Or, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată nu au fost respectate prevederile obligatorii cu privire la achitarea taxei judiciare de timbru.

Recurenta-pârâtă a susţinut că introducerea cererii precizatoare de către administratorul judiciar, pe lângă faptul că nu îl legitimează procesual pe acesta în lipsa unei însuşiri exprese a cererii introductive, nu este de natură a genera aplicabilitatea art. 77 din Legea nr. 85/2006, respectiv nu este de natură a scuti de la plata taxei judiciare de timbru societatea care a formulat în mod independent de acesta cererea introductivă.

Deşi aspectele prezentate au fost invocate în faţa instanţelor de fond, acestea în mod greşit au considerat ca fiind aplicabilă scutirea prevăzută la art. 77 din Legea insolvenţei, cu toate că cererea nu a fost formulată, respectiv însuşită de către administratorul judiciar, conform legii.

În consecinţă, având în vedere că insuficienta timbrare a cererii de chemare în judecată este o excepţie de ordine publică, recurenta-pârâtă a solicitat să se constate că instanţa de apel s-a pronunţat cu ignorarea prevederilor art. 197 din C. proc. civ., astfel încât, raportat la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din acelaşi cod, au fost încălcate norme de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Referitor la încălcarea principiului contradictorialităţii, recurenta-pârâtă a arătat că cererea precizatoare a fost efectuată peste termen, relevându-se în acest sens dispoziţiile art. 204 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte critica privind lipsa cercetării fondului de către instanţa de apel, a susţinut că înţelege să conteste decizia atacată din perspectiva faptului că aceasta nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din acelaşi cod.

Prin întâmpinare au fost invocate excepţii, precum şi apărări pe fondul cauzei, însă prin hotărârea dată prima instanţă nu face nicio menţiune referitoare la excepţii, care nu au fost puse în discuţia părţilor, iar instanţa nu s-a pronunţat în dispozitivul hotărârii asupra acestora.

După evocarea dispoziţiilor art. 248 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a arătat în decizia criticată că prima instanţă s-a pronunţat cu privire la excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al reclamantei şi la excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată, soluţia şi considerentele instanţei fiind consemnate în încheierea de şedinţă din data de 7 mai 2019, moment în care recurenta a fost reprezentată prin consilier juridic, însă instanţa de apel nu a reţinut susţinerea recurentei în sensul că încheierea de la acel termen nu i-a fost comunicată, deşi aceasta trebuia să fie comunicată odată cu hotărârea, fiind parte integrantă din sentinţă.

Recurenta-pârâtă consideră că hotărârea instanţei de apel este nemotivată sub aspectul faptului că, pentru o parte din pretenţiile deduse judecăţii de către reclamantă, a intervenit prescripţia extinctivă, respectiv că a solicitat, cu privire la restul pretenţiilor, admiterea probei cu expertiza contabilă în vederea determinării exacte a cuantumului datorat.

Instanţa s-a limitat la a invoca prevederile art. 1270 alin. (1) din C. civ., fără să mai cerceteze apărările şi susţinerile sale şi a considerat că existenţa unei confirmări cu privire la o parte din soldul sumelor ce fac obiectul litigiului valorează recunoaştere a întregii creanţe. Or, din acest punct de vedere, a arătat recurenta-pârâtă, instanţa de judecată s-a limitat la a prelua argumentaţia şi pretenţiile reclamantei în vederea soluţionării speţei, instanţa de apel confirmând în mod eronat cele reţinute de către prima instanţă, fără să dispună proba cu expertiza contabilă asupra susţinerilor părţilor şi fără să analizeze apărările de fond pe care le-a invocat şi susţinut.

În argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a reţinut dispoziţiile de drept material considerate a fi aplicabile în speţa dedusă judecăţii, însă a făcut o aplicare greşită a acestora şi le-a interpretat eronat.

Recurenta-pârâtă a susţinut că a detaliat în motivele de apel situaţia care rezultă din evidenţa sa contabilă şi plăţile efectuate, precizând că prima instanţă a greşit atunci când a admis acţiunea precizată. Tot în mod greşit, instanţa de apel a preluat susţinerile reclamantei şi a considerat că prin extrasele de cont pârâta a recunoscut pretenţiile acesteia, fiind astfel întreruptă prescripţia.

Recurenta-pârâtă consideră că este necesară efectuarea unei expertize contabile, în condiţiile în care nu există un extras de cont confirmat de ambele părţi, ulterior cererii de chemare în judecată, care să confirme majorarea cuantumului debitului principal la care face referire reclamanta în cererea precizatoare.

Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a invocat excepţiile netimbrării şi nemotivării recursului.

Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând casarea ei în parte, în sensul admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

În argumentarea celui de-al doilea motiv de casare invocat, recurenta-reclamantă a susţinut că în faţa instanţei de apel a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de apel, prin raportare atât la dispoziţiile C. proc. civ., cât şi la prevederile Regulamentului de Ordine Interioară al societăţii pârâte, însă, instanţa de apel, procedând la o interpretare eronată a textelor de lege indicate şi fără a face aplicarea corectă a acestora, a respins excepţia.

În argumentarea primului motiv de nelegalitate - art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. - recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de apel nu a analizat înscrisurile existente la dosarul cauzei, pronunţând o soluţie nemotivată, cu încălcarea dispoziţiilor legale.

După redarea dispoziţiilor art. 151 din C. proc. civ. şi a art. 194 alin. (1) lit. b) teza finala din acelaşi cod, a opinat că din coroborarea acestora reiese faptul că, în cazul reprezentării unei persoane juridice, avocatul, respectiv consilierul juridic, pe lângă împuternicirea avocaţială pe care trebuie să o depună odată cu cererea de chemare în judecată, trebuie să facă dovada şi că persoana care l-a mandatat are calitatea de reprezentant legal al societăţii, calitate care, conform dispoziţiilor legale, poate fi probată numai printr-un extras din registrul public în care este menţionată persoana juridică, în speţă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A.

Aşadar, cererea de chemare în judecată ori calea de atac promovată ce urmează a fi susţinută în faţa instanţei se impune a fi semnată de către reprezentantul legal al societăţii care înţelege să înregistreze o atare cerere.

În cauza dedusă judecăţii, deşi pe actele dosarului se află numele directorului general de la acel moment, semnătura din dreptul acestuia este diferită şi este dată cu menţiunea "pentru", aspect care nu dovedeşte decât faptul că cererea de apel nu fusese însuşită de către Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. prin reprezentantul său legal, respectiv dl. D.. Or, în măsura în care instanţa de apel ar fi avut în vedere aceste considerente la soluţionarea excepţiei pe care partea a invocat-o şi dacă ar fi făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 151 din C. proc. civ., ar fi constatat faptul că cererea de apel formulată de societatea pârâtă nu a fost semnată de către reprezentantul legal al acestei persoane juridice.

Odată cu întâmpinarea, reclamanta A. S.A. a formulat recurs incident împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, şi prin administrator special E., indicând în mod expres prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ. şi solicitând casarea în parte a deciziei atacate, în sensul admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant invocate de această societate.

În susţinerea recursului incident au fost evidenţiate, în esenţă, aceleaşi argumente precum cele expuse în memoriul de recurs depus de administratorul judiciar, mai puţin argumentele aduse în sprijinul art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

La 14 septembrie 2020, recurenta-pârâtă Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. a depus răspuns la întâmpinare şi întâmpinare la recursul incident.

Cu privire la motivele invocate în cuprinsul întâmpinării de către societatea reclamantă a arătat că cererea de recurs a fost timbrată potrivit legii, la dosar fiind transmisă adresa nr. x/28.07.2020, prin care a fost înaintată dovada achitării taxei judiciare de timbru.

De asemenea, cererea de recurs a fost motivată, potrivit art. 488 din C. proc. civ., în cuprinsul acesteia fiind relevate critici care evidenţiază încadrarea în ipotezele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte recursul incident formulat de reclamantă, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea ca nefondat a acestuia, arătând, în esenţă, că instanţa de apel a procedat corect respingând excepţia lipsei calităţii de reprezentant a persoanei semnatare a cererii de apel.

La 1 octombrie 2020, recurenta-reclamantă A. S.A., prin administrator judiciar C. I.P.U.R.L., a depus răspuns la întâmpinarea formulată de pârâtă la recursul incident, reiterând, în esenţă, argumentele expuse în cererea de recurs.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea din 23 februarie 2021, constatând întrunite condiţiile prevăzute de art. 493 alin. (3) din C. proc. civ., instanţa a dispus comunicarea raportului către părţile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede alin. (4) al aceluiaşi text.

Prin încheierea din 25 mai 2021 au fost respinse excepţiile netimbrării şi nulităţii recursului, invocate de reclamantă, şi a fost admis în principiu recursul principal declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi recursul incident formulat de reclamanta A. S.A., împotriva aceleiaşi decizii.

Analizând recursurile în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispoziţiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru considerentele ce succed.

Prin recursul principal pârâta a invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., reiterând în parte susţinerile cuprinse în cererea de apel în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special al societăţii reclamante, lipsa însuşirii cererii introductive, respectiv a cererii precizatoare de către administratorii judiciari succesivi ai reclamantei, precum şi faptul că cererea introductivă nu poartă avizul, respectiv semnătura şi ştampila administratorului judiciar desemnat.

De asemenea, recurenta-pârâtă a reiterat susţinerile privind excepţia netimbrării, arătând că în mod greşit s-a considerat ca fiind aplicabilă scutirea prevăzută la art. 77 din Legea insolvenţei, cu toate că cererea nu a fost formulată, respectiv însuşită de către administratorul judiciar, conform legii.

Cu privire la încălcarea principiului contradictorialităţii, recurenta-pârâtă a arătat că cererea precizatoare a fost efectuată peste termen, iar prin reţinerea cauzei spre judecare a fost încălcat în mod grav dreptul la apărare şi principiul contradictorialităţii din procesul civil, drepturile sale fiind iremediabil afectate.

Înalta Curte reţine că toate aspectele menţionate anterior au fost analizate de instanţa de apel în mod complet şi corect.

Astfel, referitor la excepţia lipsei calităţii de reprezentant a administratorului special al societăţii reclamante, lipsa însuşirii cererii introductive de instanţă, respectiv a cererii precizatoare de către administratorii judiciari desemnaţi succesiv de către judecătorul-sindic, precum şi excepţia netimbrării, instanţa de apel a reţinut că aceste excepţii au fost soluţionate în cadrul şedinţei publice din data de 7 mai 2019, punctele de vedere ale părţilor, dezbaterile în contradictoriu, soluţia pronunţată şi considerentele instanţei fiind consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen.

De asemenea, în ceea ce priveşte administratorul judiciar al societăţii reclamante, prima instanţă de control judiciar a admis că acesta şi-a însuşit în mod tacit cererea de chemare în judecată, manifestare de voinţă ce rezultă atât din formularea cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, cât din formularea cererii precizatoare, prin care reclamanta şi-a mărit cuantumul pretenţiilor deduse judecăţii.

Contrar susţinerilor recurentei-pârâte, condiţia legală privind însuşirea de către administratorul judiciar a demersului judiciar este îndeplinită şi în situaţia în care manifestarea de voinţă rezultă tacit din comportamentul procesual neechivoc al acestuia, legea neimpunând, sub sancţiunea nulităţii, o declaraţie formală în acest sens, ceea ce înseamnă că cererea de majorare a cuantumului pretenţiilor, semnată de administratorul judiciar desemnat de judecătorul-sindic în dosarul de insolvenţă, este conform legii. Prin urmare, în mod corect au fost respinse criticile părţii în legătură cu acest aspect.

Instanţa de apel a analizat şi susţinerile recurentei-pârâte referitor la aplicarea prevederilor art. 204 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., reţinând că acestea au fost corect aplicate în cauză deoarece reclamanta nu şi-a modificat cererea de chemare în judecată, ci doar şi-a precizat pretenţiile financiare, majorându-şi cuantumul obiectului cererii, ceea ce norma anterior evocată permite:

"Cu toate acestea, nu se va da termen, ci se vor trece în încheierea de şedinţă declaraţiile verbale făcute în instanţă când: (...) 2. reclamantul măreşte sau micşorează cuantumul obiectului cererii; (...)".

Prin urmare, întrucât reclamanta a precizat cererea de chemare în judecată, nu era necesar obţinerea acordului pârâtei pentru a învesti în mod legal instanţa cu o cerere prin care partea reclamantă şi-a majorat numai câtimea obiectului cererii (cuantumul pretenţiilor), astfel că nu a intervenit decăderea reclamantei din dreptul de a formula cererea precizatoare, ulterior primului termen de judecată.

Este nefondată şi critica recurentei-pârâte referitoare la nemotivarea deciziei atacate sub aspectul excepţiilor invocate prin întâmpinare în faţa primei instanţe având în vedere că instanţa de apel a analizat această critică, reţinând că excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentat al reclamantei şi excepţia netimbrării cererii de chemare în judecată au fost soluţionate în cadrul şedinţei publice din data de 7 mai 2019, dezbaterile părţilor, soluţia pronunţată şi argumentele instanţei fiind consemnate în cuprinsul încheierii de şedinţă de la acel termen, moment la care pârâta a fost reprezentată de consilierul său juridic.

Aşadar, Înalta Curte reţine că excepţiile au fost puse în discuţia părţilor, acestea fiind soluţionate prin încheierea din data de 7 mai 2019, context în care nu se mai impunea ca pronunţarea să fie reluată în dispozitivul hotărârii prin care a fost soluţionată cauza pe fond, la un moment ulterior.

Necomunicarea încheierii prin care a fost amânată pronunţarea nu atrage nulitatea hotărârii pronunţate, iar partea căreia nu i-a fost comunicată încheierea de dezbateri este oricând îndreptăţită şi în termen să invoce acest aspect, solicitând instanţei o atare comunicare, necomunicarea încheierii de amânare a pronunţării neproducându-i părţii o vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului, aşa cum o impune primul alineat al art. 175 din C. proc. civ.

Înalta Curte va înlătura şi critica privitoare la faptul că instanţa de apel nu a analizat toate înscrisurile depuse de recurenta-pârâtă în legătură cu împrejurarea că, pentru o parte din pretenţiile deduse judecăţii, a intervenit prescripţia extinctivă, iar pentru restul pretenţiilor s-a solicitat administrarea probei cu expertiza tehnică în specialitatea contabilitate în vederea determinării exacte a cuantumului datorat.

Astfel, din considerentele deciziei recurate rezultă fără putinţă de tăgadă că instanţa de apel a analizat criticile cu privire la prescripţia extinctivă (a se vedea în acest sens, ultimul paragr. al pag. 11 şi paragr. 1-3 ale pag. 12 din hotărârea recurată), reţinând că, potrivit art. 2537 pct. 1 din C. civ., pentru pretenţiile decurgând din facturile fiscale emise în perioada 23.02.2011 - 01.11.2015 a avut loc întreruperea termenului de prescripţie ca urmare a recunoaşterii creanţelor prin extrasele de cont depuse la dosar, norma legală indicată statuând că prescripţia se întrerupe, printre altele, şi printr-un act voluntar de executare sau prin recunoaşterea, în orice alt mod, a dreptului a cărui acţiune se prescrie, făcută de către cel în folosul căruia curge prescripţia.

Susţinerile recurentei-pârâte privind modul de interpretare a probelor, respectiv a extraselor de cont şi a anexelor acestora, precum şi respingerea probei cu expertiză tehnică judiciară solicitată de parte nu reprezintă critici de nelegalitate ale deciziei atacate, astfel că nu pot face obiect de analiză în recurs, după cum rezultă din conţinutul art. 488 C. proc. civ., căci aceasta presupune un examen al fondului, neîngăduit în recurs; aşa fiind, statuările instanţelor devolutive asupra respectivelor aspecte au intrat în puterea lucrului judecat.

Nu sunt fondate nici criticile prin care se arată că, în argumentarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit normele de drept material incidente în cauză, recurenta indicând doar dispoziţii contractuale fără a preciza punctual textele de lege considerate încălcate prin decizia atacată, doar acestea din urmă întrând în conţinutul motivului de nelegalitate invocat.

Înalta Curte va respinge şi recursul incident formulat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., împotriva aceleiaşi decizii, fundamentat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., cerere prin care s-a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

Potrivit prevederilor art. 491, coroborate cu ale art. 472 din C. proc. civ., intimatul este în drept, după împlinirea termenului de recurs, să formuleze recurs în scris, în cadrul procesului în care se judecă recursul făcut de partea potrivnică, printr-o cerere proprie care să tindă la casarea hotărârii.

Exerciţiul dreptului de recurs este subordonat condiţiei ca partea recurentă să justifice interes în casarea hotărârii, ştiut fiind că părţile nu pot ataca cu recurs o hotărâre judecătorească în interesul abstract al legii, ci numai în interesul lor propriu şi doar în măsura în care au suferit un prejudiciu prin respectiva hotărâre.

Din perspectiva condiţiei relative la interesul în casarea hotărârii atacate, soarta recursului incident este dependentă de soluţia pronunţată asupra recursului principal. În consecinţă, când recursul principal este găsit nefondat şi hotărârea recurată, care nu-l prejudiciază pe titularul recursului incident, este menţinută, recursul incident devine lipsit de interes.

Aşa fiind, constatând că partea reclamantă, în raport de soluţia pronunţată asupra recursului principal declarat de partea pârâtă şi de dezlegările date chestiunilor litigioase care au făcut obiectul criticilor de nelegalitate, respectiv excepţia lipsei dovezii calităţii de reprezentant al semnatarului cererii de apel, nu mai justifică niciun interes în casarea hotărârii atacate, care îi este favorabilă, Înalta Curte urmează să respingă recursul incident.

De altfel, cu ocazia dezbaterilor asupra celor două recursuri, reprezentantul recurentei-reclamante a solicitat ca în cazul în care se admite recursul principal, declarat de societatea pârâtă, instanţa de control judiciar să admită şi recursului incident, promovat de reclamantă numai în legătură cu modul de soluţionare a excepţiei lipsei dovezii calităţii de reprezentant.

În consecinţă, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge atât recursul principal declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfă "C.F.R. Marfă" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, cât şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., împotriva aceleiaşi decizii.

Văzând că nu se pune problema acordării cheltuielilor de judecată,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul principal declarat de pârâta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Marfa "C.F.R. MARFĂ" S.A. împotriva deciziei civile nr. 2193 din 18 decembrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, precum şi recursul incident declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar B. S.P.R.L., împotriva aceleiaşi decizii, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 28 septembrie 2021.