Territorial competence for labor disputes: workplace location versus domicile in negative conflict of jurisdiction

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată iniţial înregistrată pe rolul Judecătoriei Timişoara la 19 mai 2020 sub nr. x/2020, reclamanta A. a formulat contestaţie împotriva Deciziei nr. 1 din 13 aprilie 2020 prin care pârâta S.C. B. S.R.L. a dispus încetarea contractului său individual de muncă nr. 20 din 23 august 2020, în temeiul art. 81 alin. (1) din Codul muncii, solicitând anularea deciziei de concediere nr. 1 din 13 aprilie 2020, reintegrarea în funcţia deţinută anterior concedierii, conform art. 78 alin. (2) Codul muncii, obligarea la plata unei despăgubiri egală cu drepturile salariale majorate şi a tuturor drepturilor salariale, indexate şi actualizate ce i se cuvin până la reintegrarea efectivă deţinută anterior concedierii, obligarea la plata daunelor morale/profesionale provocate, conform art. 269 si urm. Codul muncii, apreciate la valoarea de 5.000 RON, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 9330 din 22 septembrie 2020, Judecătoria Timişoara a admis excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a dispus declinarea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Gorj, reţinând incidenţa prevederilor art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003, cu modificările şi completările ulterioare coroborat cu art. 95 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

La data de 16 noiembrie 2020 dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalul Gorj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale sub dosar nr. x/2020.

Prin sentinţa civilă nr. 42/2021 din 15 ianuarie 2021, Tribunalul Gorj a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş, reţinând incidenţa prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii republicat.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă, litigii de muncă şi asigurări sociale la 17 februarie 2021 sub acelaşi nr. de dosar.

Prin sentinţa civilă nr. 973/PI din 27 mai 2021, Tribunalul Timiş a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A., în favoarea Tribunalului Gorj.

Pentru a hotărî astfel, Tribunalul Timiş a reţinut că cererea formulată de reclamantă se încadrează în materia conflictelor de muncă, iar competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri revine exclusiv instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul, precum şi locul de muncă, conform dispoziţiilor prevăzute de art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 61/2011, reclamanta având domiciliul în raza de competenţă a Tribunalului Gorj, în speţă nefiind făcută dovada reşedinţei ori, dup caz, a locului de muncă, la data formulării cererii de chemare în judecată, în raza de competenţă a Tribunalului Timiş.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Gorj şi Tribunalul Timiş s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data 16 iunie 2021, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea prezentei cereri, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 269 din Codul muncii republicat prevăd că:,,(1) Judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite potrivit legii; (2) Cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul, reşedinţa, sau, după caz, sediul".

Astfel, în ceea ce priveşte competenţa de soluţionare a litigiilor de muncă, se constată că atât Codul muncii, cât şi Legea dialogului social nr. 62/2011 prevăd o competentă teritorială exclusivă, în funcţie de domiciliul/reşedinţa/sediul/locul de muncă al reclamantului.

Acest text de lege, a instituit însă o competenţă alternativă în cazul salariaţilor, aceştia putând introduce acţiunea la domiciliul lor sau la instanţa în a cărei rază teritorială se află locul de muncă.

Aşadar, în privinţa desfăşurării locului de muncă al reclamantei, se constată că acesta se află în judeţul Timiş, astfel cum rezultă din înscrisurile aflate la dosarul cauzei, astfel că, alegerea reclamantei a fost în favoarea instanţei din judeţul Timiş odată cu înregistrarea acţiunii în instanţă, iar prin întâmpinare, pârâta a solicitat de asemenea, declinarea competenţei de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Timiş.

Prin urmare, competenta de soluţionare a cauzei revine Tribunalului Timiş, instanţă în a cărei rază teritorială îşi are locul de muncă şi domiciliul în fapt, reclamanta.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Timiş, secţia I-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, secţia I-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2021.