Territorial jurisdiction for labor disputes filed by a company branch: secondary headquarters valid as claimant's seat

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale la 17 iunie 2020, reclamanta Societatea Naţională de Transport Feroviar de Călători "C.F.R. Călători S.A. prin Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova, în contradictoriu cu pârâtul A. a solicitat instanţei obligarea acestuia la plata sumei de 43.025 RON, cu TVA, sumă actualizată cu indicele de inflaţie şi dobânda legală până la efectuarea plăţii, reprezentând prejudiciul adus unităţii, reprezentând cheltuieli ocazionate de formarea profesională, conform art. 6.2.5 şi art. 6.2.6. lit. a) din actul adiţional la CIM, privind formarea profesională nr. x/2018.

Prin sentinţa nr. 2605/2020 din 5 noiembrie 2020, Tribunalul Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia de necompetenţă teritorială a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut că, în privinţa competenţei teritoriale, Codul muncii derogă de la dreptul comun (art. 107 C. proc. civ.), în sensul că aceasta nu aparţine instanţei de la domiciliul pârâtului, ci celei de la domiciliul sau reşedinţa reclamantului, iar în cazul în care, calitatea de reclamant o are angajatorul, competenţa teritorială aparţine doar tribunalului de la sediul său.

În acest context, se arată că Înalta Curte a apreciat într-o soluţie de speţă, că sediul reclamantei societate comercială vizat de art. 269 Codul muncii este sediul principal al societăţii, independent de existenţa unor sedii secundare şi chiar dacă raportul juridic dedus judecăţii s-a derulat la o sucursală a societăţii reclamante.

Cu toate acestea, ori de câte ori actele normative se referă la "sediul" persoanei juridice, legiuitorul are în vedere doar sediul principal, iar atunci când au fost vizate desmembrămintele fără personalitate juridică s-a referit la acestea în mod clar şi neechivoc, fie prin identificarea uneia ori a alteia dintre acestea, fie prin folosirea sintagmei "sedii secundare".

Astfel, dacă legiuitorul ar fi intenţionat stabilirea competenţei şi în funcţie de eventualele desmembrăminte ar fi inserat această posibilitate în chiar conţinutul normei din art. 269 alin. (2) Codul muncii.

Pe rolul secţiei a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a Tribunalului Bucureşti cauza a fost înregistrată la 15 decembrie 2020.

Prin sentinţa civilă nr. 1845 din 12 martie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj, reţinând incidenţa dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social.

Constatându-se intervenit conflictul negativ de competenţă între Tribunalul Dolj şi Tribunalul Bucureşti s-a înaintat dosarul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, la data de 18 iunie 2021, pentru soluţionarea conflictului de competenţă.

Înalta Curte, constatând că în cauză există un conflict negativ de competenţă în sensul art. 133 pct. 2 C. proc. civ. ivit între instanţele care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Delimitarea atribuţiilor instanţelor se realizează în cadrul celor două forme ale competenţei, materială şi teritorială.

Din perspectiva conflictului de competenţă ivit în soluţionarea prezentei cereri, Înalta Curte constată că art. 269 alin. (2) din Codul muncii reglementează din punct de vedere teritorial competenţa de soluţionare a conflictelor de muncă, aceasta aparţinând instanţei în a cărei circumscripţie se află domiciliul, reşedinţa sau sediul reclamantului, iar potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

În acest context, se reţine că litigiul reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariaţi, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părţi.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată reclamanta SNTFC CFR CĂLĂTORI - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova a indicat, ca sediu, pe cel situat în municipiul Craiova unde se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Craiova, care reprezintă o subunitate fără personalitate juridică a societăţii.

Textul legal ce reglementează competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă nu cuprinde în mod expres menţiuni referitoare la sediul principal sau secundar al societăţii reclamante, astfel că, în lipsa unor dispoziţii în sensul de a se avea în vedere sediul principal al angajatorului, de vreme ce societatea reclamantă a ales să se judece la instanţa în circumscripţia căreia se află sediul unei subunităţi ale sale, instanţei respective îi aparţine competenţa de soluţionare a pricinii.

Prin urmare, având în vedere că la data introducerii acţiunii reclamanta şi-a indicat sediul din municipiul Craiova al unei subunităţi ale sale, unde de altfel s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâtul salariat, în raza instanţei ce a fost mai întâi învestită, iar sediul subunităţii constituie sediu al reclamantei, întrucât reprezintă locul unde se desfăşoară activitatea, în teritoriu a reclamantei, Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Craiova nefiind o persoană juridică distinctă, terţ faţă de raportul de muncă încheiat cu pârâtul, ci este o entitate aflată în componenţa societăţii reclamante, se constată că, fiind prima instanţă învestită cu soluţionarea cauzei, aparţine Tribunalului Dolj competenţa de soluţionare, în temeiul art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011.

Aşa fiind, în raport de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că, competenţa teritorială aparţine Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj, secţia conflicte de muncă şi asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2021.