Admissibility of constitutional review of tax salary indexation norms and cassation scope limits

Şedinţa publică din data de 23 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 21 august 2020 sub nr. x/2020 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII SECTORIALA A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE a solicitat obligarea acesteia la actualizarea pensiei militare de serviciu de care beneficiază potrivit H.G. nr. 1/01.02.2017, art. 60 din Legea nr. 223/2015 şi a Procedurii de actualizare a pensiilor aprobată prin Ordinul M.A.I. nr. 31/2016; plata tuturor diferenţelor de pensie rezultate din actualizare, sume ce vor fi actualizate cu rata indicelui de inflaţie şi plata dobânzii legale, începând cu data de 1 februarie 2017, până la data plăţii efective a drepturilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6497 din 19 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a respins ca neîntemeiate excepţia prematurităţii introducerii cererii de chemare în judecată şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Casa de Pensii sectorială a M.A.I.

A fost respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta CASA DE PENSII SECTORIALĂ A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE.

Împotriva acestei sentinţe şi a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale reclamantul A. a formulat apel.

Prin încheierea din 2 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost respinsă ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, prin raportare la art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16, art. 124 şi art. 126 din Constituţie, la Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016 şi la practica Curţii Constituţionale a României, ridicată de apelantul A..

Împotriva acestei încheieri, reclamantul A. a declarat recurs, prin care a solicitat admiterea cererii astfel cum a fost formulată.

In ceea ce priveşte respingerea cererii de sesizare a CCR cu privire la decizia nr. 15/17.02.2020 a I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum si a art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Lg. nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Lg. nr. 285/2010, sub aspectul încălcării art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 1 15, art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie, recurentul arată următoarele:

Contrar celor decise de instanţa de apel, în sensul că cererea de sesizare a CCR este inadmisibilă, recurentul susţine că cererea de sesizare a CCR este admisibil, deoarece dispoziţiile legale a căror neconstituţionalitate se invocă sunt incidente în cauză.

Astfel, în opinia sa, sesizarea CCR se impune cu prisosinţa şi pentru faptul că în alte cazuri similare instanţele de judecată au pronunţat hotărâri definitive prin care au acordat poliţiştilor/jandarmilor (implicit şi pensionarilor militari din aceste structuri), drepturi conform art. 1 din H.G. nr. 1/2017.

Aşadar, sesizarea CCR se impune deoarece, atât tribunalul cât şi pârâta Casa de pensii, au motivat respingerea acţiunii, susţinând faptul că H.G. nr. 1/2017 nu se aplică nici la poliţiştii activi, iar în subsidiar nici la pensionarii militari, pe motiv că în salariul de funcţie al poliţiştilor (inclusiv la pensionari) au fost introduse în salariul din decembrie 2009 sporuri şi alte adaosuri salariale.

Astfel, între actele normative a căror neconstituţionalitate a fost invocată de reclamant şi cele pe baza cărora instanţa a respins acţiunea, exista o strânsă legătură cu prezenta cauză.

În acest sens, recurentul arată că respingerea acţiunii de către tribunal fără ca instanţa de fond să ia în dezbatere cererea de sesizare a CCR cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi respingerea de către instanţa de apel a cererii de sesizare a CCR ca inadmisibilă este nelegal, deoarece actele normative a căror neconstituţionalitate a fost invocată şi pentru care, în alte cauze similare, acelaşi tribunal a sesizat deja CCR, având legătură de cauzalitate cu soluţionarea prezentului dosar.

Aşadar, respingerea de către instanţa de apel ca inadmisibilă a cererii de sesizare a CCR este nelegală, deoarece cererea reclamantului întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

Astfel, prima condiţie de admisibilitate, "aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de către instanţă ori de procuror în cauzele în care participă" este îndeplinită, deoarece excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicat în fata Tribunalului Bucureşti, ca instanţa de fond, precum şi în fata curţii de apel.

In ceea ce priveşte a doua condiţie de admisibilitate, "excepţiile ridicate să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare" se constată că şi această condiţie este îndeplinită.

Excepţiile invocate vizează neconstituţionalitatea modului în care ÎCCJ-CDCD a interpretat unele dispoziţii legale privind modul de salarizare al poliţiştilor - în contradicţie vădită cu cele dispuse de legiuitor - prin H.G. nr. 1/2017 şi, contrar practicii curente a CCR în ceea ce priveşte introducerea în salariul de funcţie al poliţiştilor (echivalentul salariului minim brut pe ţară garantat în plată) a unor sporuri şi adaosuri salariate tranzitorii care nu mai au baza legala din 1 ianuarie 2010 şi nu mai constituie drepturi fundamentale.

In ceea ce priveşte a treia condiţie de admisibilitate, "să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioara a Curţii Constituţionale", se constată că şi această condiţie este îndeplinită, întrucât până în prezent nu a fost pronunţată de către CCR nicio decizie prin care să se constate neconstituţionalitatea deciziei ICCJ-CDCD nr. 15/17.02.2020 şi nici a actelor normative invocate de reclamant.

Analizând a patra condiţie de admisibilitate, conform căreia "dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei" se constata că şi această condiţie este îndeplinită.

În acest context, se susţine că atât decizia ICCJ-CDCD, precum şi actele normative ale căror neconstituţionalitate a fost invocată au legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece atât pârâta, cât şi instanţa de fond, au motivat respingerea acţiunii/apelului în sensul că sporurile/adaosurile salariate tranzitorii (abrogate din 1 ianuarie 2010) sunt drepturi fundamentale care sunt incluse în salariul de funcţie şi după data de 1 februarie 2017, cu toate că Guvernul a dispus prin H.G. nr. 1/2017 să nu mai fie avute în vedere la stabilirea salariului minim brut pe ţară garantat în plată.

În cauză, recurentul face vorbire despre considerentele Deciziei I.C.C.J. -CDCD nr. 15/2020, considerând că aceasta este neconstituţională şi contrară deciziilor Curţii Constituţionale prin care s-a clarificat că doar dreptul principal lunar reprezintă drept fundamental, aflat sub protecţia art. 41 din Constituţie, nu însă şi drepturile secundare ale salariului de bază, prezentând decizii pronunţate de CCR prin care au fost analizate drepturile salariale.

Faţă de cele expuse, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a Deciziei nr. 15/17.02.2020, art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Legea nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Legea nr. 285/2010, sub aspectul încălcării art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 115, art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

In ceea ce priveşte respingerea ca inadmisibilă a cererii de sesizare a CCR şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituţie, a deciziei CCR nr. 794/2016 şi a practicii CCR.

Mai susţine recurentul că, la nivelul ţării există patru hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care poliţişti/jandarmi au câştigat definitiv astfel de acţiuni, având ca obiect H.G. nr. 1/2017, al căror conţinut îl prezintă în continuare.

Astfel, prin refuzul aplicării celor patru hotărâri judecătoreşti pentru toţi salariaţii/pensionarii, instanţa de fond/apel a încălcat decizia CCR nr. 794/2016 care statuează că drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive trebuie să se aplice în mod nediscriminatoriu tuturor salariaţilor.

Având în vedere faptul că instanţa nu a ţinut cont şi de prevederile deciziei CCR nr. 794/2016 şi de cele patru hotărâri judecătoreşti definitive prin care au fost acordate drepturi salariale conform H.G. nr. 1/2017, recurentul solicită sesizarea CCR şi cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituţie, a deciziei CCR nr. 794/2016 şi a practicii CCR.

În continuare, recurentul susţine că cererea sa privind sesizarea CCR întruneşte condiţiile de admisibilitate prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

Astfel, prima condiţie de admisibilitate, "aceasta trebuie să fie ridicată în faţa instanţelor de judecată, la cererea uneia dintre părţi, sau din oficiu, de către instanţei ori de procuror în cauzele în care participă", este îndeplinita, deoarece excepţia de neconstituţionalitate a fost ridicată în fata Curţii de Apel Bucureşti, ca instanţa de apel.

In ceea ce priveşte a doua condiţie de admisibilitate, "excepţiile ridicate să vizeze neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţa ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare", se constată că şi această condiţie este îndeplinită.

In ceea ce priveşte a treia condiţie de admisibilitate, "să nu aibă ca obiect prevederi constatate ca neconstituţionale, printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale", se constată că şi această condiţie este îndeplinită.

Analizând a patra condiţie de admisibilitate, conform căreia "dispoziţia legală a cărei neconstituţionalitate a fost invocată să aibă legătură cu soluţionarea cauzei", se constata că şi această condiţie este îndeplinită.

În acest context, recurentul susţine că actul normativ a cărui neconstituţionalitate a fost invocată are legătură cu soluţionarea cauzei, deoarece atât pârâta, instanţa de fond şi cea de apel, au motivat respingerea acţiunii în sensul că sporurile/adaosurile salariale tranzitorii (abrogate din 1 ianuarie 2010) sunt drepturi fundamentale care sunt incluse în salariul de funcţie şi după data de 1 februarie 2017, cu toate că Guvernul a dispus prin H.G. nr. 1/2017 să nu mai fie avute în vedere la stabilirea salariului minim brut pe ţară garantat în plată.

Faţă de aceste aspecte, recurentul solicită admiterea recursului, casarea hotărârii atacate şi sesizarea Curţii Constituţionale pentru judecarea excepţiei de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

Analizând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurentul A. este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Într-o primă critică, recurentul susţine greşita respingere a cererii de sesizare a CCR cu privire la decizia nr. 15/17.02.2020 a I.C.C.J. - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, precum şi a art. 30 alin. (6), art. 48 alin. (1) pct. 9 din Lg. nr. 330/2009, art. 4 alin. (1) şi art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 1/2010, art. 1 alin. (5) din Lg. nr. 285/2010, sub aspectul încălcării art. 1 alin. (4), art. 61 alin. (1), art. 108, art. 115, art. 142 alin. (1) şi art. 147 alin. (4) din Constituţie.

Această critică se impune a fi respinsă, din perspectiva dispoziţiilor art. 483 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., întrucât obiectul hotărârii atacate a vizat cererea de sesizare a CCR cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituţie, a deciziei CCR nr. 794/2016 şi a practicii CCR.

Aşadar, critica evocată de recurent a făcut obiectul hotărârii instanţei de fond, soluţionat prin sentinţa civilă nr. 6497 din 19 noiembrie 2020 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale, context în care se impune observaţia că, în ierarhia căilor de atac, recursul este o cale de atac extraordinară ce are ca obiect hotărârea prin care s-a soluţionat calea de atac a apelului împotriva sentinţei instanţei de fond şi este limitat numai la motivele de nelegalitate ale hotărârii instanţei de apel, iar din această perspectivă critica formulată nu poate fi suspusă analizei instanţei de recurs.

Intr-o altă critică, recurentul susţine greşita respingere ca inadmisibilă a cererii de sesizare a CCR cu privire la excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare, pentru încălcarea art. 1 alin. (3) şi (4), art. 16, art. 124, art. 126 din Constituţie, a deciziei CCR nr. 794/2016 şi a practicii CCR.

Prealabil analizării acestei critici, se constată că recurentul nu a încadrat în drept critica evocată, iar din analiză se constată incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea pronunţată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prin urmare, nu se poate susţine cu temei faptul că instanţa de apel nu ar fi soluţionat în mod corect aceste critici, întrucât în mod legal s-a apreciat că nu sunt întrunite în mod cumulativ condiţiile cerute de Legea nr. 47/1992 pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate, având în vedere că aceasta nu priveşte neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii din legi sau din ordonanţe care să aibă legătură cu soluţionarea cauzei, reţinând că prevederile art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 nu au legătură cu prezenta cauză.

Aşadar, pentru ca susţinerile dezvoltate de recurent să se încadreze în ipoteza pct. 8 al art. 488 C. proc. civ., acesta trebuia să demonstreze încălcarea sau aplicarea greşită a unor norme de drept material, cu argumente din care să rezulte că normele legale incidente nu au fost corect aplicate la situaţia de fapt stabilită.

În cazul de faţă, motivul de casare a fost invocat în mod evident cu scopul de a repune în discuţie probele şi de a solicita instanţei de recurs să reconsidere concludenţa lor, ceea ce nu este permis în această fază procesuală.

Pentru toate argumentele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 2 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 2 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, în contradictoriu cu intimata CASA DE PENSII SECTORIALA A MINISTERULUI AFACERILOR INTERNE.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 23 septembrie 2021.