Negative conflict of jurisdiction resolved: territorial competence established for court of the plaintiff branch's seat in labor dispute

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub numărul x/2020 la 18 august 2020, reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timişoara a chemat-o în judecată pe pârâta A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să o oblige pe aceasta la plata către reclamantă a sumei de 440,03 RON, reprezentând indemnizaţia aferentă a două zile de concediu de odihnă efectuat în plus şi contravaloarea echipamentului neuzat.

Prin sentinţa civilă nr. 250 din 18 februarie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând în esenţă că acţiunea se încadrează în materia conflictelor de muncă, iar competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri, fiind exclusivă, revine instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamanta îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul sau locul de muncă, potrivit dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, coroborate cu cele ale art. 210 din Legea 62/2011.

Cum reclamanta C.N.C.F. "CFR" S.A. Bucureşti, care este angajatorul pârâtei, are sediul în raza de competenţă a Tribunalului Bucureşti, iar sucursala Timişoara, care a formulat acţiunea, nu are decât drept de reprezentare, conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate C.F.R. - S.A., a apreciat că Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze cauza.

Dosarul a fost înregistrat sub acelaşi număr unic pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale la 31 martie 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 4838 din 25 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş. Constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă aparţine instanţei în a cărei circumscripţie se află locul de muncă sau domiciliul, reşedinţa sau sediul reclamantului, după caz.

A mai reţinut că obiectul cauzei îl reprezintă un conflict individual de muncă, în sensul art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, întrucât are ca obiect plata despăgubirilor pentru acoperirea prejudiciului cauzat de salariaţi, prin îndeplinirea necorespunzătoare sau prin neîndeplinirea obligaţiilor stabilite prin contractul individual de muncă dintre părţi.

Cum prin cererea de chemare în judecată reclamanta a indicat, ca sediu, pe cel situat în municipiul Timişoara unde, potrivit actelor dosarului şi susţinerilor din cererea de învestire a instanţei, se află sediul Sucursalei Regionale de Transport Feroviar de Călători Timişoara, subunitate fără personalitate juridică a societăţii unde s-au desfăşurat raporturile de muncă cu pârâtul, iar textul de lege indicat nu cuprinde dispoziţii din care să rezulte că acesta ar avea în vedere numai sediul principal al angajatorului, a apreciat că Tribunalul Timiş este competent să soluţioneze cauza.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în cauză există conflict negativ de competenţă în accepţiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanţe s-au dezînvestit, declarându-se deopotrivă necompetente şi, în pronunţarea regulatorului de competenţă, reţine următoarele:

Reclamanta S.C. S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara a învestit Tribunalul Timiş cu un litigiu de muncă, declanşat de către angajator, respectiv o acţiune în răspundere patrimonială a salariatului constând în recuperarea prejudiciului cauzat acesteia.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aşadar, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect un conflict de muncă, competenţa teritorială este alternativă, legiuitorul dând posibilitate reclamantului de a alege dintre două instanţe, deopotrivă competente, cea de la locul unde îşi are domiciliul, respectiv cea de la locul de muncă.

Este de subliniat că, în cazurile de competenţă alternativă, odată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea reclamantului în alegerea instanţei nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii se stabileşte în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

În ceea ce priveşte noţiunea de "sediu", Înalta Curte constată că art. 269 alin. (2) din Codul muncii nu cuprinde menţiuni din care ar rezulta că acesta se referă numai la sediul principal sau cel secundar al reclamantei, astfel că, în lipsa acestora, realizarea unor distincţii pe care norma legală nu le încorporează nu este posibilă, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

Totodată, se reţine că prin dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., sucursalelor, constituite potrivit legii, li se conferă legitimare procesuală activă, chiar neavând personalitate juridică, raţiunea legiuitorului fiind legată de drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care se exercită prin intermediul acesteia.

În aceste condiţii, din interpretarea coroborată a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu cele ale art. 56 alin. (2) din C. proc. civ. rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii vizează nu numai sediul principal al persoanei juridice, ci şi sediul secundar, cum este cel al unei sucursale, ce are capacitate procesuală de folosinţă şi de exerciţiu.

Prin urmare, având în vedere că raporturile juridice de muncă au fost încheiate şi derulate cu S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, care are sediul în municipiul Timişoara, iar în cererea de chemare în judecată reclamanta a indicat drept sediu pe cel din municipiul Timişoara, instanţa competentă se va determina în funcţie de acest sediu.

Aşa fiind, faţă de opţiunea procesuală manifestată de reclamantă de a învesti Tribunalul Timiş cu litigiul dintre acesta şi pârâta A., Înalta Curte constată că această instanţă a devenit singura competentă să soluţioneze litigiul.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.