Territorial competence for labor liability actions: alternative jurisdiction based on branch seat with active procedural standing

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiş, secţia I civilă sub numărul x/2020 la 20 noiembrie 2020, reclamanta S.N.T.F.C.C.F.R. CĂLĂTORI S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar Călători Timişoara l-a chemat în judecată pe pârâtul A., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să îl oblige pe pârât la plata către reclamantă a sumei de 385,72 RON, reprezentând daune-interese pentru prejudiciul cauzat de acesta prin consumul nejustificat a cantităţii de 63 kg motorină, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 631/PI din 8 aprilie 2021, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de pârât prin întâmpinare şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând, în esenţă, că acţiunea se încadrează în materia conflictelor de muncă şi, cum competenţa teritorială privind soluţionarea unor astfel de cereri este exclusivă, aceasta revine instanţei în a cărei circumscripţie reclamanta îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul sau locul de muncă, conform dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul Muncii, coroborate cu cele prevăzute de art. 210 din Legea 62/2011.

A apreciat că, întrucât reclamanta C.N.C.F. "CFR" S.A., care este angajatorul pârâtului, are sediul Bucureşti, iar sucursala Timişoara, care a formulat acţiunea, nu are decât drept de reprezentare, conform art. 20 alin. (2) din Statutul anexa la Hotărârea nr. 581/1998 privind înfiinţarea Companiei Naţionale de Căi Ferate "C.F.R." - S.A., Tribunalul Bucureşti este competent să soluţioneze cauza, în raport cu dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub acelaşi număr unic la 18 mai 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 4449 din 15 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată de reclamantă şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş; constatând ivit conflictul negativ de competenţă, a dispus înaintarea dosarului către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, potrivit art. 269 alin. (2) din Codul Muncii şi art. 210 din Legea nr. 62/2011, în cererile referitoare la conflictele de muncă, reclamantul are alegerea de competenţă între instanţa de la domiciliul sau reşedinţa sa sau cea de la locul său de muncă.

De asemenea, a reţinut că, în conformitate cu dispoziţiile art. 56 alin. (2) C. proc. civ., asociaţiile, societăţile sau alte entităţi fără personalitate juridică pot sta în judecată, dacă sunt constituite potrivit legii.

În continuare, evocând Decizia nr. 778 din 4 aprilie 2019, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, a stabilit că, sub aspectul competenţei teritoriale nu prezintă relevanţă juridică faptul că reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara este un dezmembrământ lipsit de personalitate juridică, iar raporturile juridice de muncă ce atrag competenţa exclusivă sunt încheiate şi derulate cu această sucursală, care are sediul în municipiul Timişoara.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în cauză există conflict negativ de competenţă în accepţiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanţe s-au dezînvestit, declarându-se deopotrivă necompetente şi, în pronunţarea regulatorului de competenţă, reţine următoarele:

Reclamanta S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara a învestit Tribunalul Timiş cu un litigiu având ca obiect un conflict de muncă, declanşat de către angajator, respectiv o acţiune în răspundere patrimonială a salariatului, având ca scop recuperarea prejudiciului cauzat de acesta.

Potrivit art. 269 alin. (1) din Codul Muncii, "judecarea conflictelor de muncă este de competenţa instanţelor judecătoreşti, stabilite conform legii", iar potrivit alin. (2), "cererile referitoare la cauzele prevăzute la alin. (1) se adresează instanţei competente în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul."

Conform art. 210 din Legea nr. 62/2011, "cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Aşadar, în cazul cererilor de chemare în judecată având ca obiect conflicte de muncă, competenţa teritorială este alternativă, dând posibilitatea reclamantului de a alege dintre două instanţe deopotrivă competente, cea de la locul unde îşi are domiciliul, respectiv cea de la locul de muncă.

Este de subliniat că, în cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei aparţine reclamantului, iar, o dată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii stabileşte în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

În ceea ce priveşte noţiunea de "sediu", Înalta Curte constată că în dispoziţiile legale evocate legiuitorul nu precizează dacă aceasta se referă numai la sediul principal sau şi la sediul secundar al acestuia.

Din această perspectivă, potrivit principiului ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, interpretarea noţiunii de "sediu" se realizează fără introducerea unor distincţii pe care norma de drept nu le încorporează.

Astfel, din coroborarea prevederilor art. 269 alin. (2) din Codul muncii cu art. 56 alin. (2) din C. proc. civ., în temeiul cărora sucursalelor, constituite potrivit legii, li se conferă legitimare procesuală activă, rezultă că noţiunea de "sediu" la care fac referire dispoziţiile art. 269 alin. (2) din Codul muncii, nu vizează numai sediul principal al persoanei juridice, ci şi sediul secundar, cum este cel al unei sucursale.

În aceste condiţii, având în vedere că raporturile juridice de muncă au fost încheiate şi derulate cu S.N.T.F. C. civ..F.R. Călători S.A. - Sucursala Regională de Transport Feroviar de Călători Timişoara, care are sediul în municipiul Timişoara, iar în cererea de chemare în judecată reclamanta a indicat drept sediu pe cel din municipiul Timişoara, stabilirea instanţei competente se va realiza în funcţie de acest sediu.

Aşa fiind, cum opţiunea procesuală manifestată de reclamantă a fost de a învesti Tribunalul Timiş cu litigiul dintre aceasta şi pârâtul A., Înalta Curte constată că instanţa iniţial sesizată a devenit singura competentă în soluţionarea cauzei.

Faţă de considerentele anterior expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., competenţa de soluţionare a cauzei urmează a fi stabilită în favoarea Tribunalului Timiş.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.