Social security reimbursement for police officer medications: negative competence conflict and territorial jurisdiction under civil procedure

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmboviţa la 21 ianuarie 2021 sub nr. x/2021, reclamantul A. i-a chemat în judecată pe pârâţii Centrul Medical de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu "B." şi Centrul Medical Dâmboviţa al M.A.I., solicitând instanţei ca, prin hotărârea ce o va pronunţa, să îl oblige pe primul pârât la plata către reclamant a sumei de 164,36 RON, reprezentând contravaloarea medicamentelor pentru luna ianuarie 2021- martie 2021, sumă ce se va indexa lunar cu indicele de inflaţie şi a dobânzii legale penalizatoare, calculată începând cu data introducerii acţiunii şi până la data plăţii efective, iar pe al doilea pârât la emiterea reţetei electronice pentru toate medicamentele prescrise pe denumire comercială de către medicii specialişti.

În drept, a invocat art. 1.535 C. civ., Legea nr. 360/2002, H.G. nr. 140/2018, Legea nr. 95/2006, H.G. nr. 677/2003, O.G. nr. 13/2011, Directiva 2011/7/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 16 februarie 2011.

Prin sentinţa nr. 987 din 7 aprilie 2021, Tribunalul Dâmboviţa, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti, reţinând în esenţă că, faţă de natura litigiului, în cauză, în ceea ce priveşte primul capăt al cererii de chemare în judecată, sunt incidente dispoziţiile art. 154 din Legea nr. 263/2010 şi că pârâtul are sediul în Bucureşti, iar pentru cel de-al doilea petit al cererii operează prorogarea judiciară de competenţă.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub acelaşi număr unic la 17 mai 2021.

Prin sentinţa civilă nr. 3945 din 2 iunie 2021, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa; constatând ivit conflictul negativ de competenţă a dispus suspendarea judecării procesului şi a înaintarea dosarului Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării regulatorului de competenţă.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reţinut că, faţă de obiectul acţiunii, litigiul nu este unul de asigurări sociale, ci unul privind drepturi băneşti, altele decât cele de natură salarială, cuvenite reclamantului în virtutea calităţii acestuia de funcţionar public cu statut special-poliţist.

Evocând dispoziţiile art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, instanţa a apreciat că, în lipsa oricăror dispoziţii derogatorii în cuprinsul aceleiaşi legi, devin aplicabile dispoziţiile art. 536 din Codul administrativ, care instituie competenţa de secţiei de contencios administrativ şi fiscal al tribunalului şi ale art. 10 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora reclamantul persoană fizică sau juridică de drept privat se adresează exclusiv instanţei de la domiciliul sau sediul său.

Apreciind că dispoziţiile legale indicate instituie norme de competenţă de ordine publică în sensul art. 129 alin. (3) C. proc. civ., tribunalul a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte apreciază că în cauză există conflict negativ de competenţă în accepţiunea art. 133 pct. 2 C. proc. civ., întrucât două instanţe s-au dezînvestit, declarându-se deopotrivă necompetente şi, în pronunţarea regulatorului de competenţă, reţine următoarele:

Obiectul litigiului îl reprezintă cererea reclamantului prin care solicită decontarea medicamentelor pentru luna ianuarie 2021, în sumă de 164,36 RON şi eliberarea reţetei electronice pentru medicamentele prescrise pe denumire comercială de medicii specialişti.

Faţă de obiectul şi de temeiul de drept al acţiunii, Înalta Curte constată că litigiul nu este unul în pretenţii, cum în mod greşit a reţinut Tribunalul Bucureşti, ci unul de asigurări sociale, drepturile invocate de reclamant derivând din art. 38 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, invocat de reclamant prin cererea de chemare în judecată şi aplicabil în speţă în momentul sesizării instanţei de judecată, raportat la calitatea acestuia de funcţionar public cu statut special şi din prevederile H.G. nr. 140/2018, ce reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale şi medicamentelor în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Potrivit art. 30 din Legea nr. 360/2002, "Dreptul la pensii şi asigurări sociale pentru poliţişti se exercită prin sistemul pensiilor militare de stat şi alte drepturi de asigurări sociale din domeniul apărării naţionale, ordinii publice şi securităţii naţionale în condiţiile prevăzute de Legea nr. 223/2015 privind pensiile militare de stat, cu modificările şi completările ulterioare."

Art. 104 din Legea nr. 223/2015 stabileşte că "Prevederile prezentei legi, referitoare la jurisdicţia în sistemul pensiilor militare de stat, se completează cu dispoziţiile C. proc. civ. şi ale Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare."

Faţă de prevederile legale evocate, în cauză, la stabilirea instanţei competente din punct de vedere teritorial, sunt incidente dispoziţiile art. 111 C. proc. civ., reclamantul având posibilitatea de a introduce cererea îndreptată împotriva statului, autorităţilor şi instituţiilor centrale sau locale, precum şi a altor persoane juridice de drept public, fie la instanţa de domiciliu a acestuia, fie la instanţa de la sediul oricăruia dintre pârâţi.

În speţă, atât reclamantul, cât şi pârâtul Centrul Medical Dâmboviţa al Ministerului Afacerilor Interne au domiciliul, respectiv sediul în Târgovişte, oraş aflat în circumscripţia Tribunalului Dâmboviţa.

Totodată, este de subliniat că în cazurile de competenţă alternativă, alegerea instanţei revine exclusiv reclamantului, conform art. 116 C. proc. civ. şi, o dată învestită una dintre instanţele competente teritorial, opţiunea acestuia nu mai poate fi contestată, întrucât prin introducerea acţiunii stabileşte în mod definitiv competenţa teritorială a instanţei respective.

Cum reclamantul şi-a manifestat opţiunea de a învesti Tribunalul Dâmboviţa, determinând astfel competenţa teritorială în soluţionarea cererii de chemare în judecată în favoarea acestui tribunal, această instanţă a devenit singura competentă să judece cauza.

Mai mult, faţă de obiectul cererii de chemare în judecată, în cauză nu sunt incidente norme de competenţă teritorială exclusivă, ci de ordine privată, potrivit art. 129 alin. (3) C. proc. civ., iar nesocotirea lor putea fi invocată pe calea excepţiei de necompetenţă numai de către pârâţi, în condiţiile art. 130 alin. (3) C. proc. civ., prin întâmpinare sau, dacă întâmpinarea nu este obligatorie, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe. Altfel spus, Tribunalul Dâmboviţa nu putea invoca din oficiu, aşa cum a procedat la termenul din 7 aprilie 2021, excepţia necompetenţei sale teritoriale de ordine privată.

Pentru considerentele anterior expuse, în aplicarea dispoziţiilor art. 135 alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmboviţa.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.