Construction contract legal penalty interest claim upheld as defendant's appeal perished due to procedural inactivity

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată şi reţine următoarele:

Prin sentinţa civilă nr. 1944 din 23 noiembrie 2018, Tribunalul Specializat Cluj a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., societate în insolvenţă, prin administrator judiciar B. I.P.U.R.L., în contradictoriu cu C. şi a obligat-o pe pârâtă la plata către reclamantă a sumei de 414.819 RON, reprezentând dobânda legală penalizatoare aferentă sumei de 1.402.489 RON, calculată pentru perioada 6 noiembrie 2014 - 6 noiembrie 2017.

Împotriva acestei sentinţe, C. a declarat apel, care a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 241 din 6 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă; cererea intimatei-reclamante de acordare a cheltuielilor de judecată în apel a fost, de asemenea, respinsă.

Împotriva acestei decizii, C. a declarat recurs, solicitând casarea sa şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

În motivare, a arătat că, urmare a neexecutării obligaţiilor asumate, a notificat-o pe intimata-reclamantă cu privire la desfiinţarea contractului de antrepriză şi a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiate la 24 iunie 2008, conform pactelor comisorii inserate în acestea.

Intimata-reclamantă, s-a susţinut, nu i-a acceptat declaraţia de desfiinţare şi a formulat acţiunea ce a făcut obiectul dosarului x/2012, prin care a solicitat, în principal, obligarea sa la încheierea unui contract autentic de vânzare-cumpărare având ca obiect locuinţa colectivă B, compusă din 6 apartamente şi garajele aferente, precum şi cota aferentă din teren, conform antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între părţi la 24 iunie 2008 iar în caz contrar pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc de act autentic de vânzare-cumpărare; în subsidiar, a solicitat obligarea sa la plata contravalorii lucrărilor executate în baza contractului de antrepriză, la preţul de 300 euro pentru un metru pătrat construit.

A subliniat recurenta-pârâtă că primul capăt de cerere excludea incidenţa rezoluţiunii/rezilierii, întrucât părţile conveniseră prin cele două convenţii ca plata preţului în natură (transferul proprietăţii conform antecontractului de vânzare) să fie incident doar dacă lucrarea era socotită finalizată si contractul de antrepriză executat integral; conduita S.C. A. S.R.L., care a contestat rezilierea şi rezoluţiunea, a fost sancţionată în litigiul înregistrat sub nr. x/2012 ca fiind una culpabilă; astfel, instanţa a respins capătul principal de cerere şi l-a admis pe cel subsidiar, obligând-o la plata contravalorii lucrărilor, în sumă de 305.420 euro (echivalent în RON la cursul afişat de B.N.R. la data plăţii).

Aşadar, doar prin respingerea irevocabilă a capătului principal de cerere a fost confirmată judiciar (implicit) rezilierea/rezoluţiunea, până la acel moment obligaţia sa nefiind nici determinată, nici certă, întrucât avea ca premisă intervenirea corectă a sancţiunii rezoluţiunii/rezilierii, iar această premisă era litigioasă şi negată prin demersul judiciar iniţiat de intimata-reclamantă.

Mai mult, a arătat că nu a avut posibilitatea obiectivă de a îndeplini obligaţia subsidiară de plată, în condiţiile în care intimata-reclamantă se afla în procedura insolvenţei, astfel că risca, în ipoteza admiterii cererii principale, să nu mai poată recupera sumele plătite.

Potrivit recurentei-pârâte, instanţa de apel a nesocotit prevederile legale referitoare la exigibilitatea creanţelor şi la fapta victimei înseşi, ca motiv de exonerare de răspundere.

A mai susţinut că răspunderea sa pentru neîndeplinirea obligaţiei de plată a sumei de 305.420 euro este înlăturată de conduita intimatei-reclamante, care a contestat declaraţia de reziliere şi a solicitat pe cale judiciară obligarea ei la plata în natură a preţului, prin transferul proprietăţii asupra corpului de clădire B şi doar în subsidiar, dacă nu s-ar fi admis primul petit, plata preţului.

În aceste condiţii, a apreciat că sunt incidente dispoziţiile art. 1.352 C. civ., care înlătură răspunderea civilă.

Cu privire la culpa intimatei-reclamante, a susţinut că instanţa de apel în mod nelegal a nesocotit împrejurarea că aceasta a fost stabilită, cu putere de lucru judecat, prin respingerea capătului principal de cerere formulat în dosarul nr. x/2012.

În continuare, a afirmat că în mod nelegal s-a limitat curtea de apel la reluarea considerentelor primei instanţe, fără a motiva respingerea criticilor formulate în apel.

Astfel, a arătat recurenta, instanţa de prim control judiciar nu a analizat în mod efectiv pretenţiile intimatei-reclamante din dosarul nr. x/2012 şi semnificaţia juridică a conduitei procesuale a acesteia şi nici nu a reţinut incidenţa art. 1.352 C. civ.

De asemenea, a arătat că acordarea daunelor-interese moratorii impune, drept condiţii premisă necesare şi obligatorii, existenţa unei obligaţii băneşti ajunse la scadenţă, precum şi fapta ilicită şi prejudiciabilă a debitorului, constând în executarea obligaţiei cu întârziere.

Or, întinderea drepturilor intimatei-reclamante izvorâte din rezilierea contractului, cu titlu de restabilire a situaţiei anterioare, a fost stabilită la data rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr. 3192/2015, astfel că doar de la acel moment pot curge daune-interese moratorii.

Mai mult, a arătat că prin admiterea cererii astfel formulate, prima instanţă a nesocotit drepturile stabilite prin hotărârile pronunţate în dosarul x/2012, atâta vreme cât în sarcina ei a fost stabilită o obligaţie în moneda euro, doar executarea acesteia urmând a fi efectuată prin transformarea în RON la cursul B.N.R. din data plăţii.

Aşa fiind, în anul 2014 nu avea obligaţia de a achita suma de 1.402.489 RON, astfel că nu se pot calcula dobânzi legale la această sumă între anii 2014 - 2017, iar această dispoziţie a instanţei încalcă autoritatea lucrului judecat, respectiv recunoaşterea unei datorii exprimate în moneda euro.

O altă critică îndreptată de recurenta-pârâtă împotriva deciziei atacate vizează nelegala aplicare a art. 3 alin. (2)1 din O.G. nr. 13/2011.

În acest sens, a evocat dispoziţiile art. 3 pct. 8, art. 7 şi art. 9 din Codul comercial şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 şi a susţinut că, raportat la acestea, nu are calitatea de profesionist.

Or, art. 3 alin. (2) 1 din O.G. nr. 13/2011 (temeiul legal al pretenţiei intimatei-reclamante), devine incident doar în măsura în care este dovedită calitatea de profesionist, ori, după caz, de autoritate publică contractantă; totodată, a susţinut că O.G. nr. 13/2011 nu este aplicabilă raporturilor juridice pentru care plata s-a prevăzut în moneda unică europeană.

În continuare, a susţinut că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea normelor de drept material care reglementează instituţia prescripţiei extinctive: art. 2.503, alin. (2), art. 2.523, art. 2.537 şi art. 2.541 alin. (4) C. civ., art. 16 alin. (1) lit. b) şi art. 17 din Decretul nr. 167/1958.

În acest context, a arătat că, potrivit dispoziţiilor legale incidente, fiind vorba despre prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare din aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie diferită, iar data cererii de chemare în judecată - 26 februarie 2018 marchează momentul final la care se raportează dreptul intimatei-reclamante de a obţine daune-interese moratorii pe o perioadă de 3 ani anterioară introducerii acţiunii: aşa fiind, dobânzile legale penalizatoare aferente perioadei 06 noiembrie 2014 - 28 februarie 2015 sunt prescrise.

A susţinut recurenta-pârâtă că în mod nelegal a respins instanţa de apel excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru plata dobânzii legale penalizatoare aplicată sumei de 305.420 euro, aferentă perioadei 6 noiembrie 2014 - 26 februarie 2015, reţinând că termenul de prescripţie a fost întrerupt în condiţiile art. 2.537 pct. 2, respectiv art. 2.541 alin. (4) C. civ. or, introducerea unei cereri de chemare în judecată are ca efect curgerea unui nou termen de prescripţie, însă de o altă natură juridică, respectiv termenul de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită.

În acest context, a subliniat că exercitarea dreptului la acţiune cu privire la debitul principal nu a întrerupt prescripţia dreptului la acţiune în ceea ce priveşte debitul accesoriu.

Astfel, a arătat că efectul introducerii acţiunii înregistrate sub numărul x/2012 constă în curgerea unui nou termen de prescripţie, însă unul având ca obiect executarea silită a debitului principal recunoscut prin sentinţa nr. 1944 din 23 noiembrie 2018, iar nu unul având ca obiect dreptul material la acţiune cu privire la debitul accesoriu.

Pe de altă parte, a arătat că, potrivit art. 2.523 C. civ., "prescripţia extinctivă începe să curgă de la data când titularul dreptului la acţiune a cunoscut sau, după împrejurări, trebuia să cunoască naşterea lui"; or, în speţă intimata-reclamantă a cunoscut atât existenţa dreptului principal, cât şi pretinsa existenţă a dreptului accesoriu încă din luna septembrie a anului 2012.

Cu toate acestea, în cadrul dosarului nr. x/2012, a procedat la exercitarea dreptului la acţiune numai în ceea ce priveşte dreptul principal de creanţă, nu şi în ceea ce priveşte dreptul de creanţă accesoriu. Cu privire la acest din urmă drept, a rămas în pasivitate o perioadă de aproximativ 6 ani şi, deşi a cunoscut naşterea dreptului la acţiune cu privire la pretinsa dobândă penalizatoare, intimata-reclamantă, în baza principiului disponibilităţii, a ales să nu îl exercite timp de 6 ani.

A Afirmat recurenta că s-ar fi putut eventual discuta despre o pretinsă întrerupere a prescripţiei, atât cu privire la debitul principal, cât şi cu privire la debitul accesoriu, numai în ipoteza în care dreptul la acţiune ar fi fost exercitat deodată atât cu privire la debitul principal, cât si cu privire la cel accesoriu.

Potrivit recurentei-pârâte, considerentele Curţii de Apel Cluj, potrivit cărora "(...) dat fiind că debitul principal s-a stins în data de 06.11.2017, în mod corect s-a reţinut faptul că pentru debitul accesoriu constând în dobânda legală a început să curgă un nou termen de prescripţie la data de 06.11.2017", sunt nelegale şi reprezintă o adăugare la dispoziţiile art. 2.537 C. civ.

Aceasta întrucât cauzele de întrerupere a prescripţiei sunt cauze legale, fiind stabilite exclusiv de lege şi sunt limitative, de strictă interpretare şi aplicare, aşa încât nu sunt susceptibile de extindere ori de aplicare prin analogie.

În cauză s-a întocmit şi comunicat părţilor raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în conformitate cu dispoziţiile art. 493 C. proc. civ.

Prin încheierea din 3 iunie 2020, completul de filtru a admis în principiu recursul, acordând termen în şedinţă publică, în vederea soluţionării acestuia.

Prin încheierea din 7 octombrie 2020, constatând că părţile nu au solicitat judecarea cauzei în lipsă şi că, deşi legal citate, nu s-au înfăţişat la strigarea pricinii, în conformitate cu dispoziţiile art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., Înalta Curte a dispus suspendarea judecăţii cererii de recurs.

La 11 mai 2021 intimata-reclamantă a depus cerere prin care a solicitat să se constate că în cauză a intervenit perimarea recursului declarat de recurenta-pârâtă.

Analizând actele dosarului, Înalta Curte constată că ultimul act de procedură a fost îndeplinit la 7 octombrie 2020, când cauza a fost suspendată în baza art. 411 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., iar de la această dată dosarul a rămas în nelucrare mai mult de 6 luni.

În conformitate cu dispoziţiile art. 416 alin. (1) C. proc. civ., orice cerere de chemare în judecată se perimă de drept, chiar şi contra incapabililor, dacă a rămas în nelucrare din motive imputabile părţii timp de 6 luni, iar potrivit art. 420 alin. (1) C. proc. civ. perimarea se poate constata la cererea părţii interesate sau din oficiu.

Având în vedere că de la data adoptării măsurii de suspendare au trecut mai mult de 6 luni, iar în acest interval dosarul a rămas în nelucrare din vina recurentei şi, reţinând că în cauză nu au fost invocate motive de întrerupere sau de suspendare a termenului de perimare, în baza art. 420 alin. (1) C. proc. civ. Înalta Curte urmează să constate perimat recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Constată perimat recursul declarat de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei civile nr. 241 din 6 mai 2019, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia a II-a civilă.

Cu recurs în termen de 5 zile de la pronunţare.

Recursul se depune la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 22 septembrie 2021.