Jurisdictional conflict in union-initiated labor disputes: territorial competence limited to the union's primary registered seat, excluding secondary offices.

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Asupra conflictului negativ de competenţă se constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale, sub nr. x/2019, reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREŞ, în numele şi pentru membrii de sindicat menţionaţi în listele de împuterniciri anexate, A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., care îşi desfăşoară activitatea în cadrul GGG. şi a Creşei Sinaia, membri ai Sindicatului ACORD, în temeiul prevederilor art. 28 din Legea sindicatelor nr. 62/2011, a formulat cererea de chemare în judecată solicitând obligarea pârâtei DIRECŢIA GENERALĂ DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ ŞI PROTECŢIA COPILULUI SECTOR 2, prin hotărârea ce se va pronunţa:

1. obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul şi plata în favoarea reclamanţilor a despăgubirilor băneşti stabilite ca diferenţă între nivelul salariilor compus din salarii de bază prevăzute de Anexa nr. 1 pct. 3 din Legea nr. 250/2016, majorate ulterior conform art. 1 din HGR1/2017, art. 1 HGR nr. 846/2017 şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi nivelul sporurilor specifice activităţii calculate la noile salarii de bază astfel rezultate şi drepturile salariate plătite efectiv de pârâtă, începând cu 01.12.2016 şi până la data de 01.08.2018;

2. obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la calculul şi plata în favoarea reclamanţilor care au calitatea de personal administrativ a despăgubirilor băneşti stabilite ca diferenţă între nivelul de salarizare compus din salarii de bază cuvenite potrivit dispoziţiilor art. 1 din HGR 1/2017, art. 1 din O.U.G. nr. 2/2017 şi art. 11 alin. (3) din Legea nr. 284/2010 şi nivelul sporurilor specifice activităţii calculate la noile salarii de bază astfel rezultate şi drepturile salariate plătite efectiv de pârâtă, începând cu 01.12.2016 şi până la data de 01.07.2017;

3. actualizarea sumelor de bani prevăzute la petitele 1 şi 2 ale acţiunii cu indicele de inflaţie aferent perioadei de la care trebuiau acordate drepturile solicitate şi până la data plăţii lor efective şi cu dobânda legală penalizatoare aferentă aceleaşi perioade;

4. obligarea pârâtei DGASPC Sector 2 la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea cauzei.

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că membrii săi de sindicat au calitatea de salariaţi ai Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului Sector 2, reclamându-se, în esenţă, că salariile de bază ale acestora, precum şi sporurile, nu au fost calculate în mod corect, raportat la prevederile Legii 250/2016, Legii nr. 153/2017 coroborate cu H.G. nr. 1/2017 şi H.G. nr. 846/2017.

Prin sentinţa civilă nr. 1131 din 26 mai 2020, Tribunalul Bucureşti, secţia A VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale a declinat competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

Pentru a hotărî astfel, la termenul de judecată din data de 26 mai 2020, instanţa a invocat din oficiu excepţia necompetenţei teritoriale reţinând, în esenţă, în aplicarea art. 269 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, modificat prin Legea nr. 2/2013 şi art. 210 din din Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, că, în materia conflictelor de muncă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii, legiuitorul a stabilit care sunt criteriile obiective în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, sediul reclamantului.

După redarea dispoziţiilor art. 28 alin. (1), (2) şi 3 din Legea nr. 62/2011 republicată, tribunalul a reţinut că, întrucât, în speţă, reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREŞ a formulat acţiunea în numele şi pentru membrii de sindicat menţionaţi în listele de împuterniciri anexate, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei se va determina în raport de sediul sindicatului reclamant.

Sub acest aspect, Tribunalul a avut în vedere că deşi în cererea de chemare în judecată reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREŞ şi-a indicat sediul în Bucureşti, str. x, totuşi din sentinţa civilă nr. 3005/19 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, depusă, în copie, la filele nr. x din vol. I al dosarului, rezultă că sediul SINDICATULUI ACORD TÂRGU MUREŞ este în Tg. -Mureş, str. x, jud. Mureş.

Împrejurarea că, prin sentinţa civilă indicată au fost autorizate modificările privitoare la statut referitoare la deschiderea unui sediu secundar în Bucureşti, str. x, România, nu este de natură să conducă la stabilirea competenţei teritoriale de soluţionare a prezentului litigiu prin raportare la sediul secundar al sindicatului, câtă vreme competenţa teritorială de soluţionare a litigiului se determină prin raportare la sediul sindicatului reclamant (ceea ce înseamnă că prezintă relevanţă sediul, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011 republicată), iar, în speţă, sediul sindicatului reclamant este în Tg. -Mureş, str. x, jud. Mureş.

Este adevărat, a reţinut tribunalul, că potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că reclamantul are dreptul să aleagă între instanţele pe care Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, le individualizează ca fiind cele competente să soluţioneze litigiile.

Or, sub aspectul sediului sindicatului reclamant o astfel de alegere nu există pentru că norma este imperativă şi stabileşte criteriul de determinare a competenţei teritoriale în raport de sediul sindicatului, ceea ce înseamnă că prezintă relevanţă sediul ca element de identificare al organizaţiei sindicale, iar sediul secundar nu este relevant pentru determinarea competenţei teritoriale.

De altfel, şi prin decizia nr. 1/2013 pronunţată de ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 118 din 01 martie 2013, s-a stabilit că în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) (fost art. 284 alin. (2) din Codul muncii, republicat, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acestor acţiuni este cea de la sediul sindicatului reclamant.

Prin sentinţa civilă nr. 825/2020 din 15 octombrie 2020, Tribunalul Mureş Secţia Civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Tribunalului Mureş, a declinat în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a civilă, de conflicte de muncă şi asigurări sociale competenţa soluţionării cauzei, a constatat ivit conflictul de competenţă, a suspendat judecarea cauzei şi a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului negativ de competenţă.

În fundamentarea acestei sentinţe, instanţa a reţinut, în esenţă, că, în raport cu obiectul cererii de chemare de judecată, prezentului litigiu i se aplică dispoziţiile legii speciale referitoare la conflictele de muncă.

De asemenea, a reţinut că, din coroborarea prevederilor art. 210 din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social cu cele ale art. 116 din C. proc. civ., cu aplicarea dispoziţiilor art. 216 din Legea nr. 62/2011 şi a deciziei nr. 1/2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea unui recurs în interesul legii, rezultă că s-a instituit o competenţă alternativă care dă posibilitate reclamantului să aleagă fie instanţa competentă de la domiciliul său, fie pe cea de la locul de muncă, fie instanţa de la sediul sindicatului reclamant.

Tribunalul a reţinut că dispoziţiile legal mai sus menţionate, la fel ca şi Decizia nr. 1/2013, nu disting între diferitele categorii de sedii (principal sau secundar) ale reclamantului sindicat-persoană juridică, iar, potrivit art. 116 C. proc. civ., "reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente".

Or, în speţă, prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalul Bucureşti, reclamantul Sindicatul Acord, care are sediul secundar în Bucureşti, str. x, a învestit Tribunalul Bucureşti, respectiv instanţa judecătorească competentă de la sediul sindicatului, cu soluţionarea acţiunii.

Astfel, prin depunerea cererii de chemare în judecată la Tribunalul Bucureşti, reclamantul a învestit legal această instanţă, fixând în mod definitiv competenţa în favoarea acesteia, întrucât a optat pentru instanţa de la sediul acesteia, fiind indiferentă categoria sediului.

Împrejurarea că, la data introducerii acţiunii, reclamantul avea sediul secundar în Bucureşti şi sediul principal în Târgu-Mureş, nu poate avea drept consecinţă atragerea competenţei instanţei de la sediul principal, atâta vreme cât dispoziţiile art. 269 alin. (1) Codul muncii coroborate cu cele ale art. 210 din Legea nr. 62/2011 şi ale Deciziei nr. 1/2013 trebuie interpretate în sensul în care raţiunea legiuitorului, în edictarea normelor de competenţă, a fost aceea a asigurării unui acces facil al reclamantului la desfăşurarea procesului, legea lăsându-i posibilitatea de a-şi alege instanţa competentă teritorial, a mai reţinut instanţa.

Înalta Curte, constatând existenţa unui conflict negativ de competenţă între cele două instanţe, care se declară deopotrivă necompetente de a judeca aceeaşi pricină, în temeiul dispoziţiilor art. 135 alin. (1) şi (4) C. proc. civ., va pronunţa regulatorul de competenţă, stabilind în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă, competenţa teritorială de soluţionare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Înalta Curte reţine că prezentul litigiu, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată, are natura juridică a unui conflict de muncă.

Potrivit art. 269 alin. (2) Codul muncii, competenţa de soluţionare a cauzelor având ca obiect litigii de munca revine tribunalului în a cărui rază teritorială îşi are domiciliul sau sediul reclamantul.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 210 din Legea 62/2011 "cauzele referitoare la solutionarea conflictelor individuale de munca se adreseaza instantei judecatoresti competente, în a carei circumscriptie isi are domiciliul sau locul de munca reclamantul".

Competenţa teritorială de soluţionare a cauzei în materia conflictelor de muncă a fost reglementată prin dispoziţii imperative, conform legislaţiei în vigoare la data sesizării instanţei.

Prin Legea nr. 53/2003 republicată - Codul Muncii legiuitorul a stabilit, cu valoare imperativă, care este criteriul obiectiv în raport de care se stabileşte competenţa teritorială de soluţionare a conflictelor de muncă, şi anume domiciliul sau reşedinţa ori, după caz, locul de muncă al reclamantului, criteriul impus de legiuitor fiind unul obiectiv şi limitativ.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, respectiv art. 210 din Legea 62/2011 sunt edictate în beneficiul reclamantului, acesta fiind aşadar singurul îndrituit să aleagă între instanţele deopotrivă competente.

Trebuie menţionat şi că, potrivit dispoziţiilor art. 116 C. proc. civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, numai că, în dreptul muncii, aceasta înseamnă că reclamantul are dreptul să aleagă între instanţele pe care Legea nr. 53/2003 republicată - Codul muncii şi Legea nr. 62/2011 republicată, modificat prin Legea nr. 2/2013, le individualizează ca fiind cele competente să soluţioneze litigiile.

Totodată, se reţine că prin Decizia 1/2013 pronunţată în interesul legii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit, în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 269 alin. (2) Codul muncii, republicat, că instanţa competentă teritorial în soluţionarea conflictelor de muncă în cazul acţiunilor formulate de organizaţiile sindicale în numele membrilor lor este instanţa de la sediul sindicatului reclamant.

În speţă, se constată că deşi în cererea de chemare în judecată reclamantul SINDICATUL ACORD TÂRGU MUREŞ şi-a indicat sediul în Bucureşti, str. x, totuşi din sentinţa civilă nr. 3005/19 iunie 2017 pronunţată de Judecătoria Târgu Mureş, depusă, în copie, la filele nr. x din vol. I al dosarului Tribunalului Bucureşti, rezultă că sindicatul are sediul în Târgu Mureş, str. x, jud. Mureş.

Împrejurarea că, prin sentinţa civilă indicată au fost autorizate modificările privitoare la statut referitoare la deschiderea unui sediu secundar în Bucureşti, str. x, nu înseamnă că devine competentă în soluţionarea litigiului instanţa de la sediul secundar al sindicatului.

Competenţa teritorială de soluţionare a unui conflict de muncă se determină în funcţie de sediul sindicatului reclamant, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 269 alin. (2) Codul muncii, art. 210 din Legea 62/2011, ţinând cont şi de cele reţinute prin Decizia nr. 1/2013 pronunţată în recursul în interesul legii de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În stabilirea competenţei teritoriale, are relevanţa sediul sindicatului, ca element de identificare, în sensul în care rezultă din prevederile art. 6 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 62/2011, republicată, existenţa unui sediu secundar al sindicatului nefiind de natură să conducă la stabilirea competenţei teritoriale prin raportare la acest sediu.

În speţă, sediul sindicatului se află în Târgu Mureş, str. x, jud. Mureş. Dată fiind importanţa acestui element de identificare, faţă de caracterul competenţei teritoriale în materia conflictelor de muncă, ce este reglementată prin norme imperative, Înalta Curte reţine că soluţionarea cauzei este de competenţa teritorială a Tribunalului Mureş, în circumscripţia căruia se află sediul sindicatului reclamant.

Aşa fiind, pentru motivele mai sus arătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, văzând şi prevederile art. 135 alin. (4) C. proc. civ., urmează a stabili competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabileşte competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş, secţia Civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2021.