Scope of late penalties for insurance indemnity: applicability of 0.2% daily interest to administrative refusal vs. judicial finality under Law 54/2016 and ASF Norm 23/2014

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată la Tribunalul Timiş, în data de 9 mai 2018, sub numărul de dosar x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. Reşiţa a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.A şi intervenientul forţat C., să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 276.265,05 RON, cu titlu de pretenţii, reprezentând contravaloarea despăgubirii cuvenite pentru daunele produse la autovehiculul asigurat la aceasta, conform dosarului de daună nr. x, obligarea pârâtei la plata sumei de 51.385.29 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere, prevăzute de art. 38 din Norma A.S.F. nr. 23/2014, aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate de la data de 5 februarie 2018 (data respingerii dosarului) şi până la data introducerii acţiunii (9 mai 2018) şi obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate după data introducerii acţiunii şi până la data achitării efective a debitului principal. A solicitat cheltuieli de judecată.

In drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Normei ASF nr. 23/2014, O.U.G. nr. 54/2016 şi pe prevederile art. 1357 şi urm. C. civ. privind răspunderea civilă delictuală.

Prin încheierea din 21 mai 2018, Tribunalul Timiş, secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei funcţionale invocată de instanţă din oficiu şi a declinat cauza spre competentă soluţionare în favoarea Tribunalului Timiş, secţia a II-a civilă.

Prin sentinţa civilă nr. 710/NLP/PI din data de 15 iulie 2019, prnunţată în dosarul nr. x/2018, Tribunalul Timiş, secţia a II-a civilă a admis în parte cererea reclamantei şi a obligat societatea pârâtă la plata sumei de 276.265,05 RON cu titlu de despăgubiri în dosarul de daună nr. x, la care se adaugă penalităţi de întârziere de 0,2%/zi aferente acestei sume, calculate de la data rămânerii definitive a hotărârii şi până la data achitării efective a despăgubirii, pârâta fiind obligată şi la cheltuieli de judecată parţiale în cuantum de 14.567,65 RON.

Împotriva sentinţei menţionate a declarat apel reclamanta A. S.R.L. Reşiţa, solicitând rejudecarea cauzei în fond, cu consecinţa schimbării în parte a sentinţei atacate, în sensul admiterii în tot a acţiunii, cu cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 901 din 4 decembrie 2019, Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă a admis apelul declarat de reclamanta A. S.R.L. Reşiţa împotriva sentinţei civile nr. 710/NLP/PÎ din data de 15 iulie 2019 pronunţate de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu pârâta-intimata B. S.A Bucureşti şi intervenientul forţat C..

A anulat, în parte sentinţa apelată şi, judecând în fond, a obligat pârâta-intimata să plătească reclamantei-apelante penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 276.265,05 RON, de la data rămânerii definitive a hotărârii de obligare a sa la plata despăgubirii şi până la achitarea efectivă a despăgubirii, menţinând celelalte dispoziţii ale hotărârii primei instanţe.

A obligat apelanta la plată către doamna av. D. a sumei de 200 RON cu titlu de onorariu curator special şi, totodată, a obligat intimata la plata către apelantă a sumei de 1.066,35 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

La data de 23 ianuarie 2020, reclamanta A. S.R.L. a formulat cerere de recurs împotriva deciziei civile nr. 901 din 4 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă, solicitând admiterea recursului, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea deciziei atacate şi, rejudecând cauza, să se dispună: obligarea pârâtei la plata sumei de 51.385,29 RON, cu titlu de penalităţi de întârziere prevăzute de art. 38 din Norma ASF 23/2014, aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate de la data de 5 februarie 2018 (data respingerii dosarului) până la data introducerii acţiunii (9 mai 2018); obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere aferente sumei de 276.265,05 RON, calculate după data introducerii acţiunii până la data achitării efective a debitului principal şi obligarea pârâtei la plata integrală a cheltuielilor de judecată ocazionate cu acest proces în prima instanţă şi pentru ciclul procesual al recursului.

Prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a invocat prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., considerând că instanţa de apel a pronunţat o soluţie cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, ce reglementează obligaţia asigurătorului de a achita părţii păgubite penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de dezdăunare.

Astfel, în mod greşit a reţinut instanţa de apel că aceste penalităţi de întârziere trebuie acordate doar după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, până la data achitării efective a despăgubirii, deşi a constatat neîndeplinirea obligaţiilor asigurătorului ori îndeplinirea defectuoasă a acestor obligaţii pe parcursul procedurii administrative, respectiv respingerea neîntemeiată a pretenţiilor de despăgubire formulate în dosarul de daună.

În ce priveşte petitul privind penalităţile de întârziere, recurenta-reclamantă a precizat că instanţa de apel a constatat că pârâta s-a conformat dispoziţiilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 şi a notificat reclamantei în scris, cu confirmare de primire, motivele pentru care nu a aprobat parţial pretenţiile de despăgubire.

În opinia recurentei, în mod greşit a apreciat instanţa de apel ca nu se impune obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere, decât după 10 zile de la primirea hotărârii judecătoreşti definitive, constatând că asigurătorul s-a conformat dispoziţiilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, respectiv ca a notificat reclamantei, în scris, motivul pentru care a aprobat parţial despăgubirea.

A făcut trimitere recurenta la măsura greşită a asigurătorului de respingere a despăgubirii, argumentând că, pe cale extrajudiciară a fost efectuată o probă cu expertiză, din care ar rezulta că dinamica declarată a accidentului nu se confirmă, iar B. S.A. nu poate acorda despăgubiri pentru acest eveniment.

Recurenta-reclamantă a considerat că instanţa de apel nu a analizat în integralitate dispoziţiile art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, redând, în continuare, dispoziţiile alin. (5) din art. 20 al O.U.G. nr. 54/2016.

Analizând motivele invocate de asigurător pentru diminuarea despăgubirii solicitate (de la valoarea specificată în cererea de despăgubire - 276.265,06 RON, prin respingerea acesteia), recurenta a solicitat instanţei de recurs să constate că acesta şi-a îndeplinit defectuos obligaţiile, respectiv a refuzat neîntemeiat despăgubirea.

Precizând că această metodă defectuoasă a asigurătorului a fost dovedită în urma probatoriului administrat, respectiv raportul de expertiză solicitat de pârâtă şi administrat în prima instanţă, a susţinut că legiuitorul, când utilizează noţiunea de îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor ori de diminuare nejustificată a despăgubirii se referă inclusiv la situaţia respingerii neîntemeiate a plăţii despăgubirii, întrucât asigurătorul are obligaţia de a dezdăuna persoana prejudiciată cu suma de despăgubire stabilită conform Norma ASF nr. 23/2014 şi O.U.G. nr. 54/2016.

Refuzul neîntemeiat al asigurătorului de a plăti despăgubirea se circumscrie: ori noţiunii de îndeplinire defectuoasă a obligaţiilor, prin stabilirea incorectă/abuzivă a faptului că între avariile celor două autoturisme nu există corespondenţă din punct de vedere dinamic şi dimensional, deşi evenimentul a fost cercetat de organele abilitate - I.P.J. Timiş prin emiterea procesului-verbal nr. x din 14 noiembrie 2017, sancţionând persoana răspunzătoare pentru producerea accidentului; ori noţiunii de diminuare nejustificată a despăgubirii, prin faptul că a diminuat despăgubirea datorată iniţial de la cuantumul solicitat (276.265,05 RON) la cel admis, respectiv 0 RON (zero RON).

In consecinţă, în opinia recurentei, dispoziţiile art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 au fost interpretate greşit, în raport de starea de fapt, deoarece: suma de despăgubire a fost solicitată în acelaşi cuantum cu cel stabilit de expert şi pe baza aceloraşi documente de cuantificare a valorii de reparaţie; dispoziţiile ce reglementează penalităţile de întârziere nu se referă exclusiv la situaţia în care asigurătorul nu respectă termenul prevăzut la alin. (4) al aceluiaşi articol, ci vizează inclusiv ipoteza îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor ori cea de diminuare nejustificată a despăgubirii din partea asigurătorului.

Mai mult, după pronunţarea hotărârii, observând că asigurătorul nu a atacat sentinţa pronunţată, a considerat că intimata-pârâtă a acceptat că datorează despăgubirea de 276.265,05 RON, atitudine ce denotă o acceptare tacită a propriei culpe.

La data de 17 martie 2020, intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepţia nulităţii recursului, considerând că argumentele prezentate în recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

In subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii, ca temeinică şi legală, a soluţiei dispuse de către instanţa de apel.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 25 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză, cu menţiunea că părţile pot depune puncte de vedere la raport în termen de 10 zile de la comunicare; niciuna dintre părţi nu a înţeles să-şi exercite acest drept.

Prin încheierea din 24 martie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia nulităţii recursului, admiţându-l în principiu.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

În conformitate cu art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Aceste dispoziţii vizează aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt prin restrângerea sau extinderea nejustificată a aplicării normelor unei situaţii de fapt determinată, interpretarea şi aplicarea greşită a textului de lege la o anumită situaţie de fapt sau încălcarea unor principii generale de drept.

In susţinerea motivului de casare invocat, recurenta a precizat că hotărârea atacată a fost pronunţată cu interpretarea greşită a dispoziţiilor art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016 şi art. 37 şi art. 38 din Norma ASF nr. 23/2014, ce reglementează obligaţia asigurătorului de a achita părţii păgubite penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2% pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuoasă a obligaţiei de dezdăunare şi că, de asemenea, instanţa de apel nu a analizat în integralitate dispoziţiile art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014.

Din perspectiva criticilor aduse deciziei recurate, Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată în temeiul dispoziţiilor legale aplicabile speţei.

În primul rând, trebuie menţionat, că recurenta nu critică, în principal, soluţia instanţei de apel sub aspectul datei de la care se acordă penalităţile, ci înţelege să critice neaplicarea art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, făcând referire şi la ipoteza îndeplinirii defectuoase a obligaţiilor ce reveneau intimatei, susţinând că aceasta a fost dovedită în urma probatoriului administrat, or această critică ţine de evaluarea situaţiei de fapt, fiind, în realitate, o critică de netemeinicie.

Fiind o critică de netemeinicie, aceasta nu poate fi evaluată în faza procesuală a recursului, având în vedere că, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin criticile formulate, recurenta tinde la o cenzurare a aprecierii date de instanţa de apel probelor şi la o devoluare a fondului, ceea ce este incompatibil cu calea de atac extraordinară a recursului, în cadrul căreia se verifică exclusiv legalitatea hotărârii, respectiv corecta aplicare a legii la situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond, neputându-se realiza o verificare a temeiniciei şi a elementelor de fapt ale cauzei.

Răspunzând criticilor recurentei privind neanalizarea în integralitate a dispoziţiilor art. 20 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 54/2016, art. 37 şi 38 din Norma ASF nr. 23/2014, Înalta Curte, observând considerentele deciziei recurate, constată că instanţa de prim control judiciar a avut în vedere aceste dispoziţii, precum şi pe cele prevăzute la art. 20 alin. (5) din O.U.G. nr. 54/2016, inclusiv art. 46 din Norma ASF nr. 23/2014, pe care le-a examinat integral, aplicându-le la situaţia de fapt reţinută în speţă.

Astfel, văzând aceste prevederi legale, instanţa de apel, în mod corect, a reţinut că, raportat la concluziile expertizei extrajudiciare, care deşi nu sunt opozabile reclamantei, au justificat, în primă fază, refuzul de plată al despăgubirii de către asigurător. Şi aceasta întrucât, specialistul angajat de societatea de asigurare, în urma investigaţiile proprii, a conchis că avariile autovehiculelor implicate în evenimentul rutier din data de 14.11.2017 nu se puteau produce în condiţiile descrise de părţi, neexistând legătură de complementaritate între avariile celor două vehicule, avariile nerezultând din acest eveniment rutier.

Prin urmare, instanţa de apel, legal şi temeinic, a obligat intimata să plătească apelantei penalităţi de 0,2% pe zi de întârziere, calculate la suma de 276.265,05 RON, de la data rămânerii definitive a hotărârii de obligare a sa la plata despăgubirii şi până la achitarea efectivă a despăgubirii.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată că motivul de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. nu poate fi primit, astfel încât, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L.

În aplicarea dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A., conform înscrisurilor justificative aflate la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 901 din 4 decembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Timişoara, secţia a II-a civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă S.C. A. S.R.L. la plata sumei de 500 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă B. S.A.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2021.