Withdrawal of cassation in banking contract dispute over nullity of abusive variable interest and fee clauses

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 11.02.2016, reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.A. au solicitat instanţei ca, prin sentinţa ce o va pronunţa: I. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a Contractului de Credit Bancar nr. 156/05.09.2007, în ceea ce priveşte clauza prevăzută de punctul 5 - ultima teză, respectiv: "dobânda curenta este formata din dobânda de referinţa variabila, care se afişează la sediile C."; II. să dispună înlăturarea acestei clauze din Contractul de Credit Bancar nr. 156/05.09.2007;

III. urmare a anularii clauzei privind "dobânda curenta este formata din dobânda de referinţa variabila, care se afişează la sediile C.", să se constate ca din data de 05.09.2008 reclamanţii datorează băncii o dobânda de 1,5 p.p. pe an pentru toata perioada de derulare a Contractul de Credit Bancar nr. 156/05.09.2007; IV. să oblige pârâta să le restituie suma de 20.000 EUR (valoare estimativă) percepută în mod nelegal şi abuziv din 05.09.2008 pana la data introducerii acţiunii şi în continuare până la rămânerea definitivă a sentinţei ce o va pronunţa, achitate peste marja fixa de 1,5 p.p. pe an;

V. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută parţială a următoarele clauze: - pct. 9 teza I din Convenţia de credit nr. x/05.09.2007 încheiata cu pârâta şi pct. 3.7din condiţiile generale ale convenţie, referitoare la "perceperea comisioanelor variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiare valutare"; - pct. 9 lit.

b) din Convenţia de credit nr. x/05.09.2007 încheiată cu pârâta şi pct. 3.1 din condiţiile generale ale convenţie in ceea ce priveşte comisionul de acordare credit de 1,8% flat (valoarea acestui capăt de cerere, precum si modul de clacul sunt indicate in capătul VIII al cererii de chemare in judecata);- pct. 9 lit.

c) din Convenţia de credit nr. x/05.09.2007 încheiată cu pârâta şi pct. 3.9 din condiţiile generale ale convenţie în ceea ce priveşte comisionul de administrare de 32,25 eur lunar, reprezentând un procent de 0,05% din valoarea creditului acordat la pct. 1; VI. să dispună înlăturarea din convenţie a clauzelor privind perceperea comisioanelor variabile în funcţie de evoluţia pieţei financiare, comisionul de rambursare anticipata, comisionul de administrare si comisionul de acordare credit; VII. să oblige pârâta să le restituie suma achitată cu titlu de comision de administrare, începând cu data semnării convenţiei pana la data introducerii acţiunii, în cuantum de 3.225 EURO, şi în continuare până la rămânerea definitivă a sentinţei ce o va pronunţa;

VIII. să oblige pârâta să le restituie suma achitată cu titlu de comision de acordare credit in cuantum de 1.125 Euro; IX. să oblige pârâta, ca în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a sentinţei ce o va pronunţa, să le pună la dispoziţie un act adiţional la contract şi un nou grafic de rambursare a creditului, cu cheltuieli de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 4231 din 7 iulie 2016 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a admis în parte cererea formulată. S-a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzei stipulate la art. 5 teza ultimă din condiţiile speciale ale contractului de credit bancar pentru persoane fizice nr. 156/05.09.2007, cât priveşte modificarea dobânzii contractuale în funcţie de dobânda de referinţă variabilă.

Pârâta a fost obligată să restituie reclamanţilor diferenţa dintre sumele încasate cu titlu de dobândă calculată în funcţie de dobânda de referinţă variabilă ulterior datei de 05.09.2008 şi cele calculate în raport de o dobânda curentă de 7,4% pe an.

Au fost respinse ca neîntemeiate celelalte capete de cerere şi a fost obligată pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în cuantum de 1000 RON.

Împotriva acestei sentinţe, atât reclamanţii A. şi B., cât şi pârâta C. S.A. au formulat, apel.

Prin decizia civilă nr. 1198A2018 din 08 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, s-a respins apelul reclamanţilor A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 4231 din 07.07.2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă, ca ne fondat.

S-a admis apelul pârâtei C. S.A. împotriva aceleiaşi sentinţe, s-a schimbat sentinţa în parte, în sensul că s-au respins ca nefondate şi cererile privind constatarea caracterului abuziv al clauzei privind dobânda de la art. 5 ultima teză din contractul nr. x/05.09.2007, precum şi cererea de restituire a sumei încasate în temeiul acesteia.

S-a respins cererea reclamanţilor privind obligarea pârâtei la cheltuielile de judecată ca nefondată.

S-au menţinut în rest dispoziţiile din sentinţa apelată.

S-a respins cererea apelanţilor-reclamanţi privind cheltuielile de judecată din apel ca nefondată.

Au fost obligaţi apelanţii-reclamanţi să plătească apelantei-pârâte suma de 9.087,25 RON, cheltuieli de judecată (fond si apel).

La 03.09.2018, recurenţii-reclamanţi A. şi B. au declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1198A2018 din 08 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului si casarea deciziei recurate, iar în principal, reţinerea cauzei spre rejudecare si rejudecand cauza, admiterea apelului acestora şi respingerea apelului pârâtei, cu consecinţa admiterii în integralitate a cererii de chemare în judecată. în subsidiar, au solicitat trimiterea cauzei spre rejudecare la Curtea de Apel Bucureşti.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au susţinut, în esenţă, că decizia recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază şi, totodată, aceasta cuprinde motive contradictorii.

Astfel, au arătat recurenţii că din analiza deciziei atacate, se constată că instanţa nu a făcut nicio referire la caracterul clar/neclar al clauzei atacate potrivit dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 şi a omis a expune motivele în baza cărora să rezulte că această clauză contestată ar fi una clară, situaţie în care să nu poată fi constatată abuzivă.

Au mai arătat recurenţii că deşi au expus în detaliu motivele pentru care este neclară clauza de la punctul 5 - ultima teză, respectiv "dobânda curenta este formata din dobânda de referinţa variabila, care se afişează la sediile C.", instanţa nu a expus argumente care să înlăture apărările formulate.

Mai mult decât atât, cu referire la dezechilibrul contractual creat în sarcina reclamanţilor, instanţa a omis să expună raţionamentul logico-juridic din care să rezulte inexistenţa dezechilibrului.

În continuare, s-a susţinut, din analiza deciziei recurate se poate observa că aceasta cuprinde o motivare abstractă, fără a se raporta, în concret, la speţa dedusă judecăţii, la probele administrate în cauză şi la argumentele expuse, care au fundamentat motivele constatării caracterului abuziv şi nul al clauzelor contestate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., au susţinut recurenţii că, în opinia lor, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv şi nulitatea clauzei de la punctul 5 ultima teză din Convenţia de credit, iar ca urmare a admiterii capătului principal de cerere, consideră că se impuneau a fi admise şi capetele de cerere accesorii.

Au mai arătat recurenţii că în momentul în care au încheiat Contractul de credit bancar nr. 156/05.09.2007, aceştia au acţionat de pe o poziţie inegală în raport cu banca. Contractul încheiat este unul de adeziune, clauzele cuprinse de acesta fiind prestabilite de împrumutător, fără a le da posibilitatea de a modifica sau înlătura vreuna din aceste clauze, fiind astfel îndeplinită condiţia prevăzută la art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000.

Contrar opiniei instanţei de apel, au arătat recurenţii că dispoziţiile art. 969 C. civ. care conferă putere de lege contractului se referă exclusiv la cele "legal făcute" iar potrivit art. 948 C. civ., cauza este nelicită când este prohibită de legi, când este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice, or, clauzele din convenţia de credit sunt ilicite şi abuzive şi pe cale de consecinţă au o cauză ilicită întrucât încalcă dispoziţiile Legii nr. 193/2000.

Au mai arătat recurenţii că, în speţă, se impunea a fi făcută aplicarea art. 1 lit. a) din Anexa Legii 193/2000, potrivit căruia, în principiu, o clauză care dă dreptul furnizorului de servicii financiare de a modifica rata dobânzii în mod unilateral nu este abuzivă, cu condiţia ca acest lucru să se facă în baza unui motiv întemeiat, prevăzut şi în contract şi, totodată, cu condiţia informării grabnice a clientului, care să aibă, de asemenea, libertatea de a rezilia imediat contractul.

Calculul dobânzii în funcţie de dobânda de referinţă afişată la sediile acesteia, precum şi clauza care permite băncii modificarea în mod unilateral a cuantumului dobânzii acordă un drept discreţionar băncii de a modifica acordul de voinţă format la momentul semnării contractului de credit, clauză contractuală ce vine în contradicţie nu numai cu dispoziţiile legislaţiei de protecţie a consumatorilor, ci şi cu prevederile art. 948 pct. 3 şi art. 964 C. civ.

Totodată, au arătat recurenţii că potrivit art. 93 lit. g) pct. 1 si 3 din O.G. nr. 21/1992, "variaţia ratei dobânzii trebuie sa fie independenta de voinţa furnizorului de servicii financiare, sa fie raportata la fluctuaţiile unor indici de referinţa verificabili, menţionaţi in contract", iar "formula după care se calculează variaţia dobânzii trebuie indicata in mod expres in contract cu precizarea periodicităţii si a condiţiilor in care intervine modificarea ratei dobânzii, atât in sensul majorării cat si in sensul reducerii acesteia". In plus, pct. 3 al lit. g) din O.G. nr. 21/1992 impune necesitatea indicării in contract a unei formule in funcţie de care se calculează cuantumul dobânzii.

Urmare a anulării clauzei privind "dobânda de referinţă variabilă, care se afişează la sediile C.", apreciază recurenţii că se impunea ca instanţa să constate că aceştia datorează doar o dobândă de 1,5 p.p. pe an, pentru toată perioada de derulare a contractului.

Au mai susţinut recurenţii că hotărârea a fost dată cu încălcarea disp. art. 1 alin. (2) din Legea 193/2000, potrivit cărora" in caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate in favoarea consumatorului.", iar, întrucât la data semnării convenţiei de credit, aceştia au cunoscut doar dobânda de 1,5 p.p., aplicabilă după primul an de creditare, dobânda de referinţă variabilă este o clauză neclară şi depinde exclusiv de voinţa pârâtei.

Astfel, în baza principiului restitutio in integrum apreciază recurenţii că se impunea obligarea pârâtei la restituirea sumelor pe care le-au achitat peste procentul de 1,5 p.p. pe an, începând cu data de 05.09.2008 până la data introducerii acţiunii şi în continuare până la restituirea efectivă a acesteia.

Cu privire la capetele de cerere V-VIII, au arătat recurenţii că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de Legea nr. 193/2000 pentru a se constata caracterul abuziv şi nulitatea clauzelor mai sus menţionate, iar ca urmare a admiterii capetelor principale de cerere se impunea admiterea capetelor de cerere accesorii.

Ca o consecinţă a constatării caracterului abuziv şi nelegal al clauzelor privind comisionul de administrare şi comisionul de acordare, apreciază recurenţii că se impune înlăturarea lor din convenţia de credit, în aceste condiţii, sumele pe care le-au achitat cu titlu de comision de administrare şi comision se impun a fi restituite, în baza principiului restitutio in integrum.

Cu referire la cheltuielile de judecată, au arătat recurenţii că prin decizia recurată, instanţa de apel a respins cererea privind obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată. Totodată, instanţa de apel i-a obligat, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată în cuantum total de 9.087,25 RON, compusă din: 3.830,55 RON reprezentând onorariu de avocat pentru apel; 4.831,7 RON repezentând onorariu de avocat pentru fond; 425 RON reprezentând taxa judiciara de timbru.

Apreciază recurenţii că se impune exonerarea lor de la plata cheltuielilor de judecată şi obligarea pârâtei intimate la plata cheltuielilor de judecată, în conformitate cu dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Totodată, apreciază recurenţii că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea art. 451 alin. (2) C. proc. civ., având în vedere că fiind în faţa unei căi de atac cu efect devolutiv, instanţa de apel, cu ocazia rejudecării fondului, avea posibilitatea să reducă cheltuielile de judecată chiar şi din oficiu.

La 26.10.2018, recurenta-pârâtă C. S.A. a formulat recurs incident la considerentele deciziei civile nr. 1198A2018 din 08 iunie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, invocând dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora a solicitat modificarea considerentelor referitoare la caracterul de adeziune, nenegociat al contractului de credit şi cele referitoare la excluderea comisioanelor din obiectul principal al contractului.

În argumentarea motivului de casare invocat, recurenta-pârâtă a susţinut, în esenţă, că hotărârea recurată a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cu referire la considerentele referitoare la constatarea caracterului nenegociat, de adeziune al contractului de credit şi considerentele referitoare la excluderea comisioanelor din obiectul principal al contractului.

A susţinut recurenta-pârâtă că prin hotărârea recurată, instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, şi ale art. 4 alin. (1) din lege, având în vedere că dispoziţiile contractuale privind comisioanele sunt exceptate, conform legii, de la examinarea caracterului abuziv iar convenţia de creditare a avut un caracter negociabil.

A arătat recurenta că potrivit dispoziţiilor legale menţionate, sunt exceptate de la analiza caracterului abuziv clauzele contractuale care se asociază cu definirea obiectului principal al contractului, cu condiţia ca ele să fie exprimate în mod clar şi inteligibil.

În ceea ce priveşte condiţia accesibilităţii şi a caracterului inteligibil al limbajului în care sunt formulate clauzele atacate, recurenta a evocat decizia CJUE din data de 30 aprilie 2014, în cauza C-26/13 Kasler împotriva OTP Jelzalogbank Zrt prin care s-a reţinut că această condiţie trebuie interpretată extensiv, în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar şi inteligibil trebuie înţeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci şi ca respectiva clauză să permită consumatorului să evalueze, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Or, însăşi instanţa de apel a reţinut faptul că aceste clauze privind comisioanele creditului sunt clare şi inteligibile.

Raportat la speţă şi la interpretarea pe care CJUE o conferă noţiunii de clauză clară şi inteligibilă, a arătat recurenta că ambele aceste dimensiuni ale condiţiei accesibilităţii şi caracterului inteligibil al limbajului în care sunt formulate clauzele atacate în prezenta cauză sunt îndeplinite.

În ceea ce priveşte claritatea necesară pentru a permite consumatorului să evalueze consecinţele economice ale clauzelor contractuale, a susţinut recurenta că şi această cerinţă este întrunită. Astfel, din modul de redactare a acestor clauze rezultă cu claritate modul de calcul al sumelor pe care le instituie, periodicitatea achitării acestora, durata obligaţiei de plată a acestor sume, modul de exprimare a acestora (ca procent), baza de calcul la care se aplică procentul de determinare a dobânzii etc.

În continuare, a susţinut recurenta că obligaţia de transparenţă instituită de prevederile Legii nr. 193/2000 vizează reglementarea de clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, iar nu reglementarea unor clauze care să cuprindă explicaţii amănunţite cu privire la raţiunile economice pentru care sunt percepute anumite costuri.

Aşadar, toate elementele ce influenţează preţul contractelor de credit reprezintă chestiuni ce tin de educaţia economico-financiară a populaţiei, fiind inexistentă, la momentul încheierii contractului de credit, o obligaţie de educare a clienţilor în sarcina Băncilor, impusă prin lege.

În ceea ce priveşte condiţia referitoare la existenţa unui element care să facă parte din sfera obiectului contractului, a arătat recurenta că jurisprudenţa instanţelor naţionale a reţinut că "clauzele referitoare la dobândă si comisioane sunt elemente care determină costul total al creditului şi împreună cu marja de profit a băncii formează preţul contractului, iar aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu poate privi nici definirea obiectului contractului, nici caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei, pe de o parte, faţă de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, aşa cum rezultă în cauză, în acest sens fiind şi dispoziţiile Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. (5) care au transpus Directiva 93/13/CEE.".

Pentru considerentele prezentate, recurenta a susţinut că raţionamentul urmat de instanţa de apel este rezultatul greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000.

În continuare, a susţinut recurenta că instanţa de apel a nesocotit apărările sale expuse anterior, fără a ţine seama de normele şi obligaţiile specifice contractului de credit bancar iar raţionamentul îmbrăţişat de instanţa de apel nu poate fi acceptat sub nicio formă, atât timp cât însăşi instanţa de apel a reţinut că activitatea de creditare este una cu mult mai complexă decât cea aferentă unui simplu contract de împrumut, şi cu atât mai mult cu cât este vorba despre un contract încheiat pentru o lungă perioadă de timp şi care a suportat modificări la cererea clientului.

De asemenea, a arătat recurenta că din examinarea art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000, precum şi din jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti (naţionale şi comunitare) rezultă că pe calea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a clauzelor abuzive dintr-un contract de credit bancar nu se pot critica clauzele privind dobânda ori comisioanele, dacă acestea sunt exprimate în mod clar şi inteligibil, având în vedere că acestea sunt parte a preţului contractului de credit şi că sunt exceptate prin art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 de la controlul caracterului abuziv.

O altă critică formulată de recurenta-pârâtă vizează faptul că prin decizia recurată, Curtea de Apel a reţinut că în cauză nu s-a făcut dovada negocierii, clauzele fiind incluse într-un contract de adeziune, or, câtă vreme Banca a formulat o ofertă de credit iar reclamanţii au acceptat-o, fără a dovedi că au solicitat negocierea acesteia ori că au formulat propuneri de modificare a clauzelor contractuale sau obiecţiuni cu privire la acestea, nu poate fi primită soluţia în sensul că aceasta nu are caracter negociabil.

În ceea ce priveşte condiţia privind lipsa caracterului negociabil, aceasta trebuie analizată din perspectiva dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, din cuprinsul cărora rezultă că lipsa caracterului negociat al unei clauze contractuale nu presupune că aceasta nu a fost negociată în concret, ci presupune că nu a existat, obiectiv vorbind, posibilitatea unei astfel de negocieri, având în vedere specificul pe care negocierea îl presupune, prin ipoteză, în cazul contractelor preformulate.

A mai arătat recurenta că pe parcursul relaţiei contractuale dintre recurenţi şi Bancă, cei dintâi au avut permanent posibilitatea de a solicita negocierea clauzelor contractuale, decizia de a uza sau nu de această posibilitate fiind esenţialmente una personală, prin urmare, concluzia care se impune este aceea că recurenţii au avut posibilitatea permanentă de a negocia cu C. clauzele contractuale.

Ca urmare a tuturor celor expuse anterior, recurenta a solicitat instanţei de recurs să reţină argumentele de mai sus privind apartenenţa comisioanelor la obiectul principal al contractului şi caracterul negociabil al contractului de credit şi în consecinţă să modifice considerentele referitoare la aceste aspecte din cadrul deciziei recurate.

Prin întâmpinarea înregistrată la 29.10.2018, intimata-pârâtă C. S.A. a solicitat, în principal, respingerea cererii de recurs a reclamanţilor ca inadmisibilă, într-un prim subsidiar, anularea cererii de recurs iar într-un al doilea subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 17 mai 2019, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, iar la data de 10 iunie 2019, recurenţii-reclamanţi au depus punct de vedere la raport.

Prin încheierea din 22 noiembrie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, excepţia lipsei calităţii de reprezentant a semnatarului cererii de recurs şi excepţia nulităţii cererii de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi A. şi B., excepţii invocate de recurenta-pârâtă C. S.A.; a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A.

Prin încheierea din 31 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a suspendat judecata recursurilor declarate de recurenţii-reclamanţi A. şi B. şi de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1522 din 27 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, până la soluţionarea cauzei C-269/19 aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, prin încheierea din 24 martie 2021 cauza a fost repusă pe rol, pentru motivele reţinute în cuprinsul acelei încheieri, acordându-se, totodată termen la 22 septembrie 2021.

La data de 16 septembrie 2021 (plic dosarul de recurs), recurenţii-reclamanţi B. şi A., prin avocat D., au transmis la dosar cerere de renunţare la judecată.

În şedinţa publică din 22 septembrie 2021, avocatul recurenţilor-reclamanţi a depus împuternicirea avocaţială nr. 12/22.09.2021, prin care acesta este împuternicit să redacteze, să semneze şi să susţină cererea de renunţare la judecată.

De asemenea, avocatul recurentei-pârâte a depus actul adiţional de înţelegere amiabilă la contractul de credit pentru persoane fizice nr. 156/05.09.2007.

Examinând cererea de renunţare la judecată formulată de recurenţii-reclamanţi B. şi A., Înalta Curte reţine următoarele considerente:

Conform art. 406 alin. (1) C. proc. civ., reclamantul poate să renunţe oricând la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în şedinţă de judecată, fie prin cerere scrisă, iar potrivit alin. (5) al aceluiaşi articol, când renunţarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac instanţa va lua act de renunţare şi va dispune anularea, în tot sau în parte, a hotărârii sau, după caz, a hotărârilor pronunţate în cauză.

Din interpretarea dispoziţiilor art. 406 C. proc. civ., rezultă că manifestarea de voinţă a recurenţilor-reclamanţi, în sensul de a renunţa la judecată reprezintă un act de dispoziţie al acestora, care îndeplineşte cerinţele prevăzute de dispoziţiile normei legale menţionate.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte va lua act de poziţia procesuală exprimată de recurenţii-reclamanţi B. şi A. cu privire la renunţarea la judecată, va admite recursul şi va anula decizia nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă şi sentinţa civilă nr. 4231 din 7 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

În ceea ce priveşte recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. se reţin următoarele:

Faţă de renunţarea recurenţilor-reclamanţi la judecată, urmează a se da eficienţă dispoziţiilor art. 472 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile şi în recurs, conform art. 491 alin. (1) din acelaşi act normativ, motiv pentru care va constata ca rămas fără efect recursul incident declarat de recurenta-pârâtă împotriva aceleiaşi decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunţarea la judecata cererii de chemare în judecată formulată de reclamanţii B. şi A. în contradictoriu cu pârâta C. S.A., şi în consecinţă:

Admite recursul declarat de recurenţii-reclamanţi B. şi A. împotriva deciziei nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează decizia nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Anulează sentinţa civilă nr. 4231 din 7 iulie 2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Constată că recursul incident declarat de recurenta-pârâtă C. S.A. împotriva deciziei nr. 1198A2018 din 8 iunie 2018 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a rămas fără efect.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2021.