Currency risk in foreign-currency consumer loans: exclusion of repayment currency clauses from abuse review via monetary nominalism principle

Şedinţa publică din data de 22 septembrie 2021

Deliberând asupra recursului, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată iniţial pe rolul Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti, sub numărul x/2014, la data de 24.11.2014, reclamantul A. a chemat în judecată pârâta B. S.A., solicitând să se constate, în ceea ce priveşte contractul de credit nr. x din 8 ianuarie 2008: (1) caracterul abuziv al clauzei privind aplicarea unui curs de schimb diferit CHF la acordarea şi rambursarea creditului contractat, dispunându-se îngheţarea cursului valutar la data la care a fost contractat creditul, cu consecinţa obligării paratei la plata sumelor încasate fără drept; (2) existenţa clauzelor abuzive din contractul de credit şi actele adiţionale în ce priveşte modificarea unilaterală a dobânzii, urmând a fi restituite sumele încasate, ţinând cont de dobânda de referinţa variabila Libor la 3 luni plus marja de 4.3 puncte procentuale actualizate la data plaţii efective; (3) caracterul abuziv al art. 1.3. lit.

a) din contractul de credit privind comisionul de acordare de 2%, cu restituirea sumei de 2497 CHF, actualizata la data plăţii efective, plătită cu acest titlu; (4) caracterul abuziv al art. 1.2. lit. b), c) din contractul de credit privind comisionul de rambursare anticipată şi comisionul de conversie aplicat la soldul creditului; (5) caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în art. 3.2, 4.2, 4.3, 4.4 din contractul de credit referitoare la poliţele de asigurare a imobilului si asigurare de viaţă, deces şi invaliditate încheiate numai cu societatea de asigurări agreată de bancă, cu consecinţa înlăturării acestora din contract şi a restituirii sumelor plătite în temeiul acestor poliţe actualizate la data plaţii efective; (6) caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.1, 5.4 referitoare la dobândă, calculul acesteia, urmăririi schimbărilor apărute pe piaţa valutară de către reclamant şi a modificării dobânzii, conform deciziei băncii, cu restituirea sumelor încasate ca urmare a măririi discreţionare a dobânzii; (6.1.) caracterul abuziv al clauzei prevăzute la art. 5.5 din convenţia de credit privitoare la dobânda penalizatoare; (7) nulitatea absolută a actului adiţional nr. x din data de 17 septembrie 2010, prin care a fost modificată dobânda, prin mărirea marjei fixe a băncii la 6,3% aplicată soldului existent la acea dată şi a fost aplicată o dobândă penalizatoare de 4% pe an pentru plăţile restante, restituirea sumelor încasate abuziv ca urmare a intrării în vigoare a acestui act adiţional; (8) caracterul abuziv al clauzelor din actele adiţionale nr. 1-5 la convenţia de credit privind comisioanele pentru restructurarea creditului, cu restituirea sumei de 1600 euro încasată cu acest titlu, actualizată de la data plăţii fiecăreia în parte, la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 6324 din data de 4 iunie 2015, Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei materiale, invocate din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă sub numărul de dosar x/2015

La data de 17 septembrie 2015, în cauză a formulat cerere de intervenţie principală numita C., formulând aceleaşi cereri ca reclamantul A.; cererea de intervenţie a fost admisă în principiu prin încheierea de şedinţă din data de 3 iunie 2016, pronunţată în cauză de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin sentinţa civila nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunţată în dosarul nr. x/2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte, cererea formulată de reclamantul A., precum şi cererea de intervenţie principală introdusă de intervenienta C. şi a constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor din contractul de credit semnat de părţi, cuprinse în art. 1.3 cu privire la comisionul de acordare, art. 5.1 în ceea ce priveşte sintagma "dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia indicelui de referinţă şi a marjei, conform deciziei băncii. Banca poate modifica dobânda în consecinţă, în orice moment, conform deciziei sale.", precum şi în art. 5.4, respectiv art. 5.5.

A obligat pârâta la plata către reclamanţi a sumelor plătite nedatorat de către aceştia în temeiul clauzelor constatate ca abuzive şi nule absolut, de la data încasării acestora şi până la data încetării perceperii lor.

De asemenea, a obligat pârâta la emiterea unui nou grafic de rambursare.

A respins celelalte capete de cerere ca neîntemeiate.

A obligat pârâta la plata către reclamantul A. a sumei de 3000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Ulterior, prin sentinţa civilă nr. 1219 din data de 24 aprilie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea de completare a dispozitivului formulată de pârâta B. S.A.. şi a dispus completarea dispozitivului sentinţei civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017, în sensul că a respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului şi intervenientei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei nr. 1219 din data de 24 aprilie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel, la data de 21 decembrie 2018, pârâta B..

Aceeaşi pârâtă a formulat apel şi împotriva sentinţei civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunţate în cauză de instanţa de fond, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în parte a hotărârii atacate, în sensul respingerii, în integralitate, a cererii.

Reclamantul A. şi intervenienta C. au depus, la data de 26 martie 2018, cerere de apel împotriva sentinţei nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 a Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă pronunţate în dosar, prin care au solicitat admiterea căii de atac şi casarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acţiunii, astfel cum a fost formulată. Au solicitat şi obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

Prin decizia civilă nr. 1050 din 12 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins apelul declarat de apelanţii A. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vl-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimata B. S.A., ca nefondat.

A admis apelul declarat de apelanta B. S.A. împotriva sentinţei civile nr. 1219 din data de 24 aprilie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a Vi-a Civilă în dosarul nr. x/2015, în contradictoriu cu intimaţii A. şi E..

A admis apelul declarat de apelanta B. S.A împotriva sentinţei civile nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017 pronunţate de instanţa de fond, în contradictoriu cu intimaţii A. şi E..

A schimbat, în parte, sentinţele civile apelate, în sensul că:

A constatat caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor prevăzute la art. 5.1, în ceea ce priveşte sintagma "Dobânda se poate modifica în funcţie de variaţia (...) marjei, conform deciziei băncii" şi la art. 5.4, în ceea ce priveşte posibilitatea de a modifica marja, din contractul de credit nr. x/08.01.2008.

A respins capătul de cerere privind constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 5.5 din contractul de credit nr. x/08.01.2008, ca neîntemeiat.

A obligat pârâta să restituie reclamantului şi intervenientei sumele rezultate din diferenţa dintre dobânda iniţială şi cea majorată prin modificarea marjei, începând cu data de 16 iunie 2009 şi până la data încheierii actului adiţional nr. x din 14 august 2013.

In complet de divergenţă, cu majoritate:

A respins capetele de cerere referitoare la constatarea caracterului abuziv şi a nulităţii absolute a clauzei prevăzute la art. 1.3, cu privire la comisionul de acordare, din contractul de credit nr. x din data de 8 ianuarie 2008 şi la restituirea sumei achitate cu acest titlu, ca neîntemeiate.

Cu opinia separată a domnului judecător F., în sensul menţinerii dispoziţiilor din sentinţa civilă nr. 1364 din data de 14 aprilie 2017, referitoare la comisionul de acordare.

A obligat reclamantul şi intervenienta la plata către pârâtă a sumei de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A obligat pârâta la plata către reclamant şi intervenienta a sumei de 1500 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanţă.

A menţinut celelalte dispoziţii ale sentinţelor civile apelate.

A obligat apelanţii A. şi E. la plata către intimata B. S.A. a sumei 2076,63 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în apel.

A respins cererea apelanţilor A. şi E. de obligare a intimatei B. S.A. la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

La data de 8 ianuarie 2020, reclamantul A. şi intervenienta E. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1050 din 12 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., admiterea recursului, casarea deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, cu consecinţa admiterii acţiunii introductive, astfel cum a fost formulată şi obligării intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată efectuate în toate fazele procesuale.

Prin cererea de recurs, recurenţii au invocat un prim motiv de recurs legat de soluţia instanţei de apel de respingere a capetelor de cerere prin care s-a solicitat îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul contractării creditului şi a restituirii sumelor achitate, în urma constatării abuzive a acestei clauze.

Au arătat că în contractul de credit nu există o clauză referitoare la suportarea riscului valutar de către recurenţi, coroborat cu obligarea acestora la plata creditului în valuta acordată, astfel că această obligaţie le-a fost transferată la momentul semnării contractului de credit, fără să fi fost negociată.

Au susţinut că, atât timp cât nu există o prevedere clară în contract privind suportarea riscului valutar de către recurenţi, nu se poate analiza dacă o asemenea prevedere a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, caracterul abuziv al acestei clauze raportându-se la faptul că recurenţii consumatori nu puteau aprecia, pe termen lung, consecinţele suportării exclusive a riscului valutar.

Făcând referire la hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza Andriciuc vs. România, au precizat că intimata-pârâtă ar fi trebuit să prezinte împrumutaţilor variaţiile cursului de schimb valutar şi riscurile contractării unui împrumut într-o altă monedă, deoarece recurenţii nu puteau prevedea riscul datorat fluctuaţiei de curs.

Au invocat dispoziţiile art. 2 şi 4 din Legea nr. 193/2000, precum şi hotărârea pronunţată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-26/13 Kasler vs. Ungaria, cu referire la modul în care trebuie interpretat textul art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, precizând recurenţii că în cauză există un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în defavoarea consumatorilor, neexistând o contraprestaţie a băncii pentru sumele încasate în plus cu titlu de diferenţe de curs valutar.

Au reiterat faptul că nu există o clauză contractuală în care să se prevadă că perceperea ratelor se face după un curs majorat faţă de cel de la data acordării creditului, arătând ca ratele au fost percepute de bancă prin raportare la cursul valutar CHF/Leu de la data plăţii efective a acestora, potrivit prevederilor art. 6.3 din contractul de credit, la un curs de schimb majorat faţă de cel existent la momentul încheierii contractului.

In esenţă, recurenţii au considerat ca majorarea accelerată a valorii francului elveţian în raport cu moneda naţională, cheltuielile generate de mecanismul de schimb valutar din RON în franci elveţieni şi din franci elveţieni în RON, lipsa francilor elveţieni de la casele de schimb valutar o perioadă îndelungată de timp, diferenţele dintre cursul practicat de bancă şi casele de schimb valutar, respectiv cursul stabilit de BNR, diferenţele dintre cursul de vânzare şi cel de cumpărare au condus la majorarea continuă a costului contractelor, producând un dezechilibru major al prestaţiilor reciproce ale părţilor, în detrimentul împrumutaţilor, cu efectul obţinerii unor foloase de către banca împrumutătoare, fără contraprestaţie din partea acesteia.

Au mai făcut trimitere recurenţii la hotărârea din 3 iunie 2010 a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene pronunţată în cauza C-484/08 Caja de Ahorros Y Monte de Piedad de Madrid, care consfinţeşte dreptul statelor de a aplica o protecţie mai mare consumatorilor decât minimul prevăzut de Directivă şi permite instanţelor naţionale constatarea caracterului abuziv şi în cazul clauzelor privind definirea obiectului principal al contractului, precum şi caracterul adecvat al preţului sau remuneraţiei faţă de serviciile sau bunurile furnizate în schimbul acestora, chiar dacă aceste clauze sunt redactate în mod clar şi inteligibil.

De asemenea, recurenţii au arătat că în cauza Salvat Editores S.A. vs. G., C-241/98, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a recunoscut judecătorului puterea de a declara, din oficiu, ca fiind nule clauzele abuzive ale unui contract, această putere încadrându-se în contextul general al protecţiei speciale pe care Directiva tinde să o recunoască interesului colectivităţii, care, făcând parte din ordinea publică economică depăşeşte interesele specifice ale unor părţi.

In acest sens, au susţinut că, în speţă, clauza de efectuare a plăţilor în moneda creditului - cu suportarea exclusivă a riscului valutar de către împrumutat - nu a fost negociată direct cu recurenţii, având un caracter prestabilit şi impus consumatorilor, aceştia exprimându-şi adeziunea la contractul tipizat, fără a avea posibilitatea de a influenţa natura clauzelor.

Din acest punct de vedere, recurenţii au considerat că a existat o poziţie de inegalitate a părţilor la semnarea contractului de credit, banca având o poziţie dominantă în raport cu consumatorul cu privire la îndatorarea şi suportarea riscurilor reprezentate de volatilitatea cursului valutar.

Omisiunea băncii de a informa consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF, fenomen previzibil pentru experţii financiari, constituie, în opinia recurenţilor, o încălcare a obligaţiei de consiliere, sancţionată în dreptul european şi naţional, întrucât determină angajarea din punct de vedere juridic a consumatorilor plecând de la o imagine deformată a întinderii drepturilor şi obligaţiilor asumate, consumatorul fiind pus în imposibilitate de a cunoaşte şi anticipa mărimea obligaţiilor sale.

Referindu-se la regulile generale prevăzute de C. civ. în materia obligaţiilor (în special dispoziţiile art. 966-970 C. civ. privind obligaţia părţilor de a acţiona cu bună credinţă la negocierea şi încheierea contractului), au precizat că stipularea unei clauze de risc valutar, cu consecinţa strămutării în întregime asupra împrumutatului a riscului generat de hipervalorizarea CHF, este contrară dispoziţiilor legale, întrucât această hipervalorizare constituie un eveniment imprevizibil, viitor şi incert raportat la punerea de înţelegere a consumatorilor care, neavând cunoştinţe de specialitate în domeniul financiar-bancar, nu au posibilitatea să anticipeze o creştere accelerată a cursului de schimb şi, în consecinţă să îşi asume, în cunoştinţă de cauză, riscul valutar.

Au invocat prevederile art. 75 şi 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, care impun contractelor de credit existenţa unor clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce şi pentru înţelegerea cărora să nu fie necesare cunoştinţe de specialitate, art. 77 din lege prevăzând că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, ele vor fi interpretate în favoarea consumatorului.

Au mai invocat Norma BNR nr. 17/2003, care prevede obligaţia băncii de a administra riscul, în sensul diminuării lui, prin organizarea de control a activităţii de creditare, obligaţie prevăzută tocmai pentru a exclude asumarea riscului operaţiunii de creditare de către consumatori, iar o măsură în acest sens o constituie îngheţarea cursului de schimb valutar la momentul încheierii contractului, măsură ce corespunde cerinţelor echităţii şi bunei credinţe.

Au susţinut, faţă de aspectele anterior arătate, că revizuirea efectelor contractului corespunde acordului de voinţă al părţilor, întrucât hipervalorizarea CHF deturnează contractul de la scopul în vederea căruia a fost încheiat, schimbând natura acestuia, astfel că executarea contractului, în contextul actual, nu mai corespunde voinţei părţilor de la momentul încheierii contractului.

Recurenţii au considerat incidente şi dispoziţiile art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar în cadrul contractelor de împrumut şi care prevăd că obligaţia ce rezultă dintr-un împrumut în bani este întotdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract şi că, întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor înainte de a sosi momentul plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată în "speciile aflătoare în curs în momentul plăţii".

A doua critică invocată de recurenţi s-a referit la soluţia instanţei de apel de respingere a apelului recurenţilor cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind nulitatea actului adiţional nr. x din data de 17 septembrie 2010 şi a comisioanelor de restructurare din cele 5 acte adiţionale, a clauzelor privind poliţele de asigurare imobil si asigurare de viaţă şi a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată şi de conversie.

In ceea priveşte împrejurarea că intimata-pârâtă a impus recurenţilor să încheie asigurările cu un anumit asigurător, dintre cei agreaţi de aceasta, au precizat că, potrivit textului art. 18 din Legea nr. 190/1999:

"Contractele de asigurare prevăzute la art. 16 şi 17 se vor încheia cu o societate de asigurări, iar împrumutătorul nu va avea dreptul să impună împrumutatului un anumit asigurător."

Au considerat că raţiunea textului vizează neîncălcarea liberului arbitru al împrumutatului, care a fost înfrântă prin atitudinea intimatei-pârâte de a impune recurenţilor anumite societăţi de asigurare, precum si un mandat acordat intimatei-pârâte în vederea semnării contractului de asigurare.

O altă critică a vizat respingerea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind constatarea ca abuziv şi nul a actului adiţional nr. x din 17 septembrie 2010 şi a actelor adiţionale nr. 1-5 la contractul de credit (prin care s-a reeşalonat creditul şi care au condus la modificarea unilaterală a dobânzii), precum şi dispoziţia instanţei de apel de modificare a sentinţei civile în ceea ce priveşte cererea de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzei constatate ca fiind nule.

In acest sens, recurenţii au invocat aplicarea greşită de către instanţa de apel a normelor de drept material, făcând referire la prevederile art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, care permite instanţelor de fond să analizeze caracterul abuziv al clauzelor contractuale privind dobânda convenită de părţi.

Au susţinut că, deşi clauza privind majorarea discreţionară a dobânzii a fost constatată ca fiind abuzivă, semnarea actului adiţional nr. x, la care face referire instanţa de apel, nu conduce automat la ideea că, de la acel moment, recurenţii şi-au dat automat acordul cu privire la aceasta ci, în realitate, clauza nu a fost negociată, recurenţii fiind obligaţi să semneze un contract prestabilit.

Astfel, au precizat că instituţia de credit, în calitatea sa de profesionist, a inserat clauza în contractul standard, pretipizat, ce a fost dat reclamantului şi intervenientei strict pentru a fi semnat, fără a fi negociat.

Or, o clauză contractuală stabilită în detrimentul consumatorului şi contrară cerinţelor bunei-credinţe este de natură a crea un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, din moment ce însuşi obiectul contractului, prestaţia împrumutatului - de a restitui dobânda aferentă sumei de bani ce a făcut obiectul creditului acordat - este stipulată în mod vag şi neinteligibil, iar maniera de reglementare a dobânzii a făcut posibilă mărirea cu 2 puncte procentuale a marjei fixe, prin intrarea în vigoare a actului adiţional nr. x din anul 2010, deşi acesta nu fusese însuşit de către reclamant prin semnătură.

Recurenţii au arătat că intimata-pârâtă nu a făcut dovada negocierii vreunei clauze contractuale cu împrumutatul, după cum impune art. 3 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, fiind vorba despre un contract de adeziune, un model standard, cuprinzând clauze impuse consumatorului.

Maniera vagă şi lacunară de stipulare a dobânzii din cuprinsul art. 1.2 din contractul de credit, ce face menţiunea unei dobânzi variabile fără a preciza indicii de referinţă ce vor fi aplicaţi pentru calculul acestei dobânzi, a oferit intimatei-pârâte, în opinia recurenţilor, posibilitatea de a modifica unilateral dobânda, drept pe care si 1-a rezervat în cuprinsul art. 5 din contract şi prin actul adiţional nr. x din data de 17 septembrie 2010 al contractului de credit, sub pretextul asigurării transparenţei clauzelor contractului de credit.

Astfel, recurenţii au susţinut că, deşi a învederat împrumutatului modalitatea de calcul a dobânzii şi indicii de referinţă, a impus o marjă fixă stabilită la nivelul Băncii, în cuantum de 6,3 %, cu toate că, la momentul semnării contractului de credit, această marjă fixă a băncii era de 4,3 %.

Au mai susţinut că, prin toate actele adiţionale, s-a mărit în mod constant dobânda, ajungând ca rata lunară a creditului să fie într-un procent de peste 40 % mai mare decât la momentul contractării creditului.

Ca atare, au precizat că intimata-pârâtă a procedat la modificarea, în mod unilateral şi nejustificat, a cuantumului dobânzii agreat de părţi la momentul semnării contractului, prin aplicarea unei marje fixe cu 2 procente mai mare decât cea avută în vedere de consumator la momentul la care şi-a dat consimţământul pentru încheierea actului juridic, dezechilibrul semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor neputând fi contestat.

Acest dezechilibru rezultă, în opinia recurenţilor, din stipularea de către profesionist a unei clauze contractuale în detrimentul consumatorului, clauză contrară cerinţelor bunei-credinţe menţionate în mod expres la punctul 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13.

Potrivit recurenţilor, instanţa de apel nu a observat că, în speţă nu au fost indicate criterii clare şi inteligibile care să permită intimatei-pârâte modificarea unilaterală a dobânzii, fiind aplicat un cuantum exagerat al marjei proprii, astfel că, faţă de prevederile pct. 1 lit. j) din Anexa Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993, o clauză care autorizează furnizorul de servicii financiare să modifice unilateral clauzele contractului, neexistând un motiv întemeiat pentru o asemenea modificare precizat în cuprinsul contractul de credit, este abuzivă.

In raport cu prevederile art. 6 raportat la art. 4 din Legea nr. 193/2000, este nulă absolut clauza contractuală ce a conferit dreptul instituţiei bancare, în calitatea sa de profesionist, de a modifica unilateral prevederile referitoare la dobânda împrumutului, fără a avea un motiv întemeiat precizat în contract, clauza nefiind negociată direct cu consumatorul şi creând, în detrimentul acestuia, contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligaţiile părţilor, prin calcularea unor rate mult mai mari decât cele avute în vedere de consumator la momentul acceptării împrumutului.

Arătând că nu a existat voinţa juridică de a se obliga la restituirea împrumutului acordat, în condiţiile în care nu se cunoştea cuantumul dobânzii aplicate, recurenţii au considerat că actul juridic a fost încheiat în condiţiile existenţei unei cauze false, existând eroare asupra motivului determinant al contractului de credit: dobânda pe care consumatorul trebuie să o suporte la restituirea sumei împrumutate.

Falsitatea cauzei, determinată de încălcarea obligaţiei profesionistului de informare, a determinat şi inexistenţa consimţământului, astfel că, în opinia recurenţilor, este lovită de nulitate absolută şi parţială clauza referitoare la dobânda variabilă impusă de către intimata-pârâtă în cuprinsul actelor adiţionale aduse contractului de credit.

Întrucât contractul de credit nu prevede un comision pentru restructurarea creditului, au apreciat recurenţii că perceperea unor sume pentru aceste servicii, neprevăzute în contract, nu pot produce efecte.

Precizând că voinţa recurenţilor a fost grav viciată la încheierea convenţiei de credit şi a actelor adiţionale, au considerat că instanţele trebuiau să aplice prevederile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 193/2000: "în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului".

Au menţionat că, în conţinutul tuturor actelor adiţionale a intervenit o modificare contractuală esenţială, privitoare la cuantumul dobânzii aplicate, iar recurenţii s-au aflat într-o stare de constrângere faţă de asumarea clauzelor actelor adiţionale, dată de imposibilitatea de plată în care se găseau şi de necesitatea reeşalonării plăţii ratelor aferente creditului.

Ca atare, au considerat că nu a existat un acord valabil exprimat de către recurenţi pentru încheierea actelor adiţionale, astfel că modificările contractuale nu pot crea obligaţii în sarcina lor.

O altă critică a recurenţilor se referă la soluţia instanţei de apel cu privire la cererea acestora privind comisionul de acordare şi, de asemenea, cu privire la sumele cu titlu de cheltuieli de judecată la care au fost obligate părţile în primă instanţă şi în apel.

Au arătat recurenţii că petitul ce vizează constatarea caracterului abuziv al clauzelor referitoare la perceperea comisionului de acordare credit a fost admis de tribunal, care a constatat, prin raportare la prevederile art. 4 din Legea nr. 193/2000, că sunt întrunite cumulativ condiţiile prevăzute de legiuitor, respectiv, comisionul nu a fost negociat efectiv cu consumatorul, prin perceperea comisionului se creează dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor -deoarece nu s-a făcut dovada contraprestaţiilor băncii, iar suma cu titlu de comision de acordare a fost percepută cu rea credinţă de către bancă.

În ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în primă instanţă, admiterea apelului cu privire la acordarea acestora este nelegală, în opinia recurenţilor, aceştia solicitând admiterea recursului, cu consecinţa menţinerii deciziei instanţei de fond, deoarece, în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu sunt întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, care nu au fost dovedite prin înscrisuri originale sau copii semnate pentru conformitate cu originalul.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului întocmit în cauză cu menţiunea că părţile pot depune punct de vedere în termen de 10 zile de la comunicare, însă acestea nu au înţeles să îşi exercite acest drept.

Prin încheierea din 24 martie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând decizia atacată în raport cu criticile formulate, în limitele controlului de legalitate şi temeiurilor de drept invocate, reţine următoarele considerente:

Cererea de recurs a fost întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că hotărârea instanţei de apel a fost pronunţată cu respectarea dispoziţiilor art. 1578 C. civ., care consacră principiul nominalismului monetar, aplicabile speţei, şi a condiţiilor care trebuie să fie verificate de instanţa naţională în raport cu Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de CJUE în cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva Băncii Româneşti S.A..

Prevederile contractuale al căror caracter abuziv se invocă şi, din care reiese, în esenţă, că obligaţia împrumutatului este de a rambursa/restitui creditul în moneda în care a şi fost obţinut, nu pot avea caracter abuziv, deoarece sunt în sensul art. 1578 din C. civ. 1864, în vigoare la momentul încheierii convenţiei de credit.

Din lecturarea acestui text de lege se constată că legiuitorul a consacrat în mod expres teoria nominalismului monetar şi că şi-a exprimat opţiunea ca fiecare din părţile unui contract de împrumut să suporte/beneficieze de eventualele fluctuaţii monetare.

Art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 preia dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, arătând că prevederile sale nu se aplică clauzelor contractuale stabilite în temeiul altor acte normative în vigoare, iar în considerentul 13 al Directivei se vorbeşte de excluderea clauzelor ce reflectă acte cu putere de lege, respectiv a acelor dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau care sunt aplicabile din oficiu.

Astfel, şi în Hotărârea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, pronunţată în cauza C-186/16 Andriciuc şi alţii, paragraful 29, CJUE a menţionat că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13/CEE, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă."

Asupra acestei chestiuni s-a aplecat în mod legal şi instanţa de apel atunci când a reţinut, în acord cu tribunalul, că obligaţia apelanţilor împrumutaţi, de a restitui suma de bani împrumutată în moneda în care au obţinut-o, reprezintă o aplicare a principiului nominalismului monetar în materia contractului de împrumut de consumaţie, a cărui varietate o constituie şi contractul de credit bancar, precum şi că părţile nu au derogat de la această regulă prin exprimarea unui acord diferit.

În cadrul examenului legalităţii şi temeiniciei hotărârii primei instanţe, în mod corect, instanţa de apel a reţinut că, întrucât prevederile ce reglementează riscul valutar reflectă un act cu putere de lege, care este obligatoriu (părţile nederogând de la aceasta în cuprinsul contractului), acestea sunt excluse de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 şi respectiv de art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 din domeniul de aplicare al acestor norme de protecţie, cu consecinţa că nu poate fi analizat pe fond caracterul abuziv al acestor clauze; din acest considerent nu se poate verifica îndeplinirea condiţiilor reglementate de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Acest raţionament logico-juridic grevat pe prevederile legale amintite şi pe jurisprudenţa CJUE, a fost întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, având ca obiect o cerere de decizie preliminară formulată în temeiul art. 267 TFUE de Curtea de Apel Cluj, cerere prin care instanţa de trimitere a urmărit să se lămurească şi întinderea obligaţiei de informare ce revine băncii în ceea ce priveşte fluctuaţiile viitoare ale cursului de schimb al unei monede şi care sunt măsurile pe care ar trebui să le adopte instanţa pentru a garanta efectivitatea drepturilor convenite consumatorului de Directiva 93/13/CEE în cazul în care nu există o dispoziţie supletivă pentru a înlocui o clauză contractuală al cărei caracter abuziv a fost constatat.

În considerentul 34 al Hotărârii s-a reţinut că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13, acoperă, ţinând seama de al treisprezecelea considerent al acesteia şi normele supletive, cu alte cuvinte acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu fi intervenit alte acorduri. Or din acest punct de vedere, această dispoziţie nu face nicio distincţie între, pe de o parte, dispoziţiile care se aplică independent de alegerea părţilor contractante şi, pe de altă parte, dispoziţiile supletive.

În considerentul 36 se reţine că pe de altă parte, faptul că o clauză contractuală care reflectă una dintre dispoziţiile vizate la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 nu a făcut obiectul unei negocieri individuale nu are niciun efect asupra excluderii sale din domeniul de aplicare al acestei directive. Astfel, conform art. 3 alin. (1) din Directiva 93/13, lipsa unei negocieri individuale este o condiţie legată de declanşarea verificării caracterului abuziv al unei clauze care nu poate interveni în cazul în care clauza contractuală nu intră în domeniul său de aplicare.

Concluzionând, în considerentele 37 şi 38 din Hotărâre, CJUE subliniază că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, dar reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă (dispoziţie naţională calificată drept supletivă), nu intră în domeniul de aplicare al acestei directive.

În cauza de faţă se observă că prevederile contractuale ale părţilor reprezintă transpunerea în convenţie a prevederilor art. 1578 din C. civ. de la 1864, care reglementează principiul nominalismului monetar, principiu care s-ar aplica recurenţilor şi intimatei şi în lipsa menţiunilor din contract, în sensul obligării recurenţilor de a restitui suma împrumutată în aceeaşi monedă în care i-a fost pus la dispoziţie creditul.

Clauzele prin care recurenţii s-au obligat la rambursarea creditului în CHF se regăsesc în convenţia de credit şi nu au un conţinut derogatoriu de la principiul nominalismului, ba dimpotrivă transpun acest principiu reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864, fără a fi întrunite cele trei cerinţe cumulative impuse de art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, chiar dacă în speţă contractul este preformulat, cu consecinţa prezumţiei caracterului nenegociat, clauzele prin care s-a instituit obligaţia împrumutaţilor de a rambursa ratele de credit în CHF nu creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, nefiind stipulate, exclusiv, în favoarea instituţiei de credit pentru că, în cazul variaţiilor cursului de schimb sub valoarea de la data încheierii contractului, diferenţa în minus este suportată de împrumutător, nefiind astfel întrunită cerinţa dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Aşa cum s-a reţinut, normele care reglementează principiul nominalismului monetar sunt dispoziţii supletive, de la care părţile pot deroga, însă o asemenea derogare nu reiese din convenţia încheiată.

Prin urmare, clauza contractuală care prevede că rambursarea creditului urmează să se realizeze în moneda în care a fost contractat creditul, chiar şi în condiţiile aprecierii/deprecierii acestei monede comparativ cu moneda naţională, reprezintă o transpunere a legii în domeniul contractual, adică a principiului nominalismului monetar, într-o atare situaţie, ambele părţi asumându-şi riscul ca pe parcursul executării contractului suma restituită de împrumutat să valoreze mai puţin sau mai mult la momentul restituirii decât la momentul acordării.

Se constată că ceea ce pretind recurenţii este de fapt o necesitate a revizuirii efectelor contractului de credit, argumentată atât pe creşterea cursului de schimb valutar, cât şi pe lipsa informării cu privire la caracteristicile monedei străine, care i-ar fi pus într-o situaţie de inferioritate faţă de bancă, având convingerea, prin raportare la propriile mijloace de informare, că a ales să încheie în mod avantajos un contract de credit în valută (CHF).

Referitor la obligaţia de informare ce îi revenea pârâtei, în calitate de profesionist, se reţine că pârâta avea obligaţia de informare corectă şi completă a consumatorilor asupra tuturor aspectelor esenţiale ale contractului, însă variaţia cursului leu - CHF era o chestiune ce nu intra în atribuţiile ei privind informarea clienţilor.

Totodată, se reţine că la data încheierii contractului de credit nu s-a dovedit că pârâta ar fi cunoscut evoluţia cursului de schimb, iar fluctuaţiile cursului de schimb reprezintă o chestiune de notorietate, aspect cunoscut chiar şi de către cel mai neavizat consumator.

Este adevărat că profesionistul are o obligaţie de informare, însă aceasta trebuie păstrată în limite rezonabile, neputând să se pretindă anticiparea cursului valutar pe perioade îndelungate de timp.

Astfel fiind, obligaţia de informare nu presupune depăşirea unor limite rezonabile, profesionistul neputând să se transforme în consilierul personal al clientului pe probleme de buget şi să se substituie voinţei consumatorului în alegerea unui produs.

Înalta Curte reţine că cererea de stabilizare/îngheţare a cursului de schimb CHF-LEU, aşa cum se urmăreşte, nici nu dă dezlegarea pretinsului dezechilibru contractual prin raportare la ambele părţi implicate şi nici nu ar putea fi primită, câtă vreme legislaţia privind protecţia consumatorului şi Directiva 93/13/CEE, or reglementarea de drept comun (C. civ. 1864), în acord cu jurisprudenţa CJUE, raţionament întărit de Hotărârea Curţii din 9 iulie 2020, în cauza C-81/19, nu permit intervenţia instanţei de judecată în acordul de voinţă al părţilor, judecătorul fiind împuternicit doar să constate nulitatea unei clauze, să o lipsească de efecte, nu şi să îi modifice conţinutul.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat, CHF, nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, neintrând în domeniul de aplicare al directivei transpuse în dreptul intern prin Legea nr. 193/2000.

Pretinzându-se eliminarea riscului valutar, se solicită, în realitate, nesocotirea principiului nominalismului monetar, prevăzut de art. 1578 din C. civ. din 1864.

Faţă de cele prezentate, având în vedere şi dispoziţiile legale invocate şi hotărârile pronunţate de CJUE, Înalta Curte constată că prevederile contestate de recurenţi transpun în convenţie o dispoziţie legală supletivă şi, prin urmare, nu pot fi considerate abuzive.

O altă critică invocată de recurenţi s-a referit la soluţia instanţei de apel de respingere a apelului recurenţilor cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzei privind nulitatea actului adiţional nr. x din data de 17 septembrie 2010 şi a comisioanelor de restructurare din cele 5 acte adiţionale, a clauzelor privind poliţele de asigurare imobil si asigurare de viaţă şi a clauzei privind comisionul de rambursare anticipată şi de conversie.

Totodată, recurenţii au criticat respingerea de către instanţa de apel a capătului de cerere privind constatarea ca abuziv şi nul a actelor adiţionale nr. 1-5 la contractul de credit, precum şi dispoziţia instanţei de apel de modificare a sentinţei civile în ceea ce priveşte cererea de restituire a sumelor plătite în temeiul clauzei constatate ca fiind nule.

Cu referire la constatarea ca abuzivă a clauzei de majorare a marjei inserate în actul adiţional nr. x/17.09.2010, instanţa de apel a precizat faptul că tribunalul a respins acest petit întrucât respectivul act nu a produs efecte juridice ca urmare a manifestării de voinţă a reclamanţilor. Or, în condiţiile în care s-a constatat că acest act adiţional nu a intrat în vigoare, deci inclusiv clauza privind majorarea marjei, demersul reclamanţilor-apelanţi de a se declara nulă respectiva convenţie a fost constatat ca lipsit de interes.

Înalta Curte reţine că, în mod corect, a statuat instanţa de apel asupra lipsei de interes a reclamanţilor, în condiţiile în care actul adiţional nr. x/17.09.2010, nu a produs efecte juridice ca urmare a manifestării de voinţă a reclamanţilor, neputându-se lipsi de efecte juridice un act care nu a dat naştere unui raport juridic obligaţional.

Sub aspectul comisionului de restructurare prevăzut în cele 5 acte adiţionale (din 27.07.2011, 24.01.2012, 23.07.2012, 28.01.2013 şi 14.08.2013), instanţa de apel, în acord cu tribunalul, a reţinut, în mod corect, că, în cuprinsul actelor adiţionale a fost explicat scopul încasării acestui comision, care are natura unui comision unic pentru servicii efectuate la cererea consumatorilor, precum şi că serviciul prestat în schimbul acestui cost este unul real de vreme ce banca a procedat la reeşalonarea creditului, la emiterea unui nou grafic de rambursare după fiecare operaţiune de restructurare.

Astfel, se constată că în cadrul actelor adiţionale s-a menţionat faptul că acest cost este perceput pentru serviciul suplimentar solicitat de împrumutat referitor la restructurarea creditului (acordarea unor perioade de graţie şi/sau mărirea duratei de creditare) şi, în plus, conform art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010 (actele adiţionale fiind încheiate sub imperiul acestui act normativ), creditorul poate percepe un comision unic pentru servicii efectuate la cererea consumatorilor.

În plus, aşa cum s-a reţinut de instanţele devolutive, cele 5 acte adiţionale au fost încheiate la solicitarea reclamanţilor pentru restructurarea împrumutului şi acordarea unei perioade de graţie, fiind însuşite prin semnătură de către aceştia.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de restructurare prevăzut în cele 5 acte adiţionale, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, atât timp cât a fost explicat scopul încasării acestui comision şi serviciul prestat în schimbul acestui cost este unul real, nu se poate considera ca împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării actelor adiţionale în discuţie (care fac parte din convenţia iniţială), cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Critica recurenţilor faţă de la soluţia instanţei de prim control judiciar de respingere a apelului lor cu privire la solicitarea de constatare ca abuzivă a clauzelor privind poliţele de asigurare imobil si asigurare de viaţă, nu poate fi primită, fiind o critică de netemeinicie, în condiţiile în care acest petit de cerere a fost respins întrucât, în vederea aprecierii caracterului important al dezechilibrului semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, apelanţii trebuia să dovedească în ce măsură au fost afectaţi.

Aşadar, având în vedere limitele examenului pe care instanţa de recurs îl poate realiza, restrâns la analiza criticilor de nelegalitate, potrivit art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., critica menţionată anterior nu poate fi examinată.

În legătură cu comisionul de rambursare anticipată şi de conversie, instanţa de apel a reţinut că, întrucât, la momentul semnării contractului, legislaţia nu interzicea stipularea unui comision de rambursare anticipată sau de conversie, aceste costuri nu încalcă legea şi, de asemenea, cerinţele dezechilibrului semnificativ şi a relei credinţe, nu sunt întrunite în cazul acestor comisioane, modul în care sunt reglementate fiind clar şi inteligibil.

Astfel, a reţinut instanţa de apel, în cuprinsul art. 1.3 lit. b), se) menţionează pentru ce anume este perceput comisionul de rambursare anticipată, precum şi modul de calcul; justificarea acestui cost fiind dată de faptul că instituţia financiară suferă o pierdere ca urmare a neajungerii la maturitate a creditului iar rolul acestui comision este de a compensa această pierdere.

De asemenea, şi în cazul comisionului de conversie se stipulează motivul pentru care se datorează acesta, durata contractului sau a altor condiţii, precum şi modul de calcul (un procent de 3% din sold).

Aşa cum s-a arătat şi anterior, Înalta Curte constată că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzelor privind comisionul de rambursare anticipată şi de conversie, este necesar a se proba că acestea creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, în condiţiile în care se menţionează în contract scopul perceperii acestui comision, respectiv pentru achitarea în avans a creditului şi modul de calcul, iar în cazul comisionului de conversie se stipulează că acesta este datorat în situaţia în care împrumutatul ar solicita modificarea valutei, fiind menţionată durata contractului sau a altor condiţii, precum şi modul de calcul (un procent de 3% din sold), Înalta Curte reţine că împrumutaţii au fost informaţi cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Prin urmare, în mod legal şi temeinic au reţinut ambele instanţe devolutive că aceste clauze nu au caracter abuziv.

Cu referire la art. 5.1 şi art. 5.4 din contract, sub aspectul posibilităţii de modificare a dobânzii în funcţie de indicele de referinţa, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează dobânda din această perspectivă şi a statuat că, în speţă, contrar celor argumentate de tribunal, criteriul de variabilitate al dobânzii "în funcţie de indicele de referinţă" este unul clar şi verificabil.

Astfel, având în vedere prevederile contractuale, în mod corect, s-a reţinut că art. 5.1 şi art. 5.4, care fac referire la acest criteriu, trebuie coroborate cu art. 1.2 din contract, care stipulează expres că acest indice are în vedere LIBOR la 3 luni, iar acesta este un indice obiectiv, ce nu depinde de voinţa/decizia băncii, fiind prevăzută şi periodicitatea acestuia.

Înalta Curte reţine că dispoziţiile pct. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, care prevăd posibilitatea inserării în contract a unor clauze prin care furnizorii de servicii financiare au dreptul de a modifica rata dobânzii sau valoarea altor taxe pentru servicii financiare, dacă există un motiv întemeiat, iar consumatorul are libertatea de a rezilia contractul, trebuie interpretate în lumina principiilor instituite prin art. 1 din acelaşi act normativ.

Aşadar, pe de o parte "motivele întemeiate" nu pot consta decât în acele situaţii care sunt precis determinate în contract şi au un caracter obiectiv, iar pe de altă parte, modificarea obligaţiilor de plată nu poate determina un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Trebuie observat că, din interpretarea pct. 1 lit. j) din anexa la Directiva 93/13 CEE, care este asemănătoare cu forma pct. l lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, rezultă foarte clar că "motivul întemeiat" care dă dreptul vânzătorului sau furnizorului de a modifica unilateral clauzele convenţiei trebuie precizat în contract.

Totodată, în cauza Bogdan Matei şi Ioana Ofelia Matei împotriva H. S.A. - C143/13 - pct. 74 - s-a arătat că, aşa cum rezultă în special din articolele 3 şi 5 din Directiva 93/13, precum şi din cuprinsul punctului 1 lit. j) şi l) şi din cuprinsul punctului 2 lit. b) şi d) din anexa la această directivă, prezintă o importanţă esenţială pentru respectarea cerinţei privind transparenţa aspectul dacă în contractul de împrumut se indică în mod transparent motivele şi particularităţile mecanismului de modificare a ratei dobânzii şi relaţia dintre această clauză şi alte clauze referitoare la remuneraţia creditorului, astfel încât un consumator informat să poată să prevadă, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, consecinţele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl priveşte.

Aşadar, potrivit legislaţiei aplicabile în cauză, modul de redactare a unei clauze trebuie să permită consumatorului prefigurarea, pe baza unor criterii clare şi inteligibile, a consecinţelor economice produse de aceasta în ceea ce îl priveşte.

Astfel, în contractul de credit încheiat de părţi, Înalta Curte reţine că la art. 5.1 este reglementată dobânda, aceasta fiind necesar a fi interpretată în coroborare cu art. 1.2 din contract.

Condiţiile impuse de dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 193/2000, caracterul negociat, buna-credinţă a băncii, dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, exprimarea clauzei într-un limbaj inteligibil, trebuie îndeplinite cumulativ, neîndeplinirea unuia din acestea făcând imposibilă aprecierea caracterului abuziv a clauzei reclamate.

În speţă, nu se poate da curs solicitărilor reclamanţilor, în condiţiile în care clauza contestată poate fi înţeleasă în mod clar şi fără echivoc de către consumator, iar motivul pentru care banca poate să modifice unilateral rata dobânzii curente potrivit indicelui LIBOR la 3 luni, criteriu care poate fi previzonat, răspunde exigenţelor normelor anterior evocate, soluţia instanţei de apel fiind corectă.

În condiţiile în care în contract a fost precizat în concret care este indicele de referinţă ce urmează a fi avut în vedere, acesta fiind LIBOR la 3 luni, nu se poate vorbi de clauză abuzivă care să intre în contradicţie cu dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 193/2000, potrivit căruia orice contract încheiat între comercianţi şi consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii trebuie să cuprindă clauze clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe juridice.

Prin urmare, acest tip de clauze respectă cerinţa de transparenţă impusă de art. 1 alin. (1) din lege şi nu creează în detrimentul consumatorului, contrar bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor.

Intimata a respectat obligaţiile stabilite de legislaţia aplicabilă în cauză, care prevede informarea clienţilor şi transparenţa contractuală prin redactarea clauzelor într-o manieră clară şi comprehensibilă pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte apreciază că hotărârea instanţei de apel este legală, prevederile art. 5.1 şi art. 5.4 din contract în ce priveşte posibilitatea de modificare a dobânzii în funcţie de indicele de referinţă nu sunt abuzive, nefiind întrunite, în mod cumulativ, cerinţele instituite de art. 4 alin. (1) din legea nr. 193/2000.

În ceea ce priveşte marja, în mod corect a reţinut instanţa de apel că aceasta a fost modificată de bancă fără a exista un criteriu clar determinat (în condiţiile în care aceasta se stabileşte de bancă, conform deciziei sale), însă doar până la adoptarea actului adiţional nr. x/14.08.2013 în cuprinsul căruia se indică faptul că marja devine fixă, fiind de 5,8 p.p.

Referitor la capătul de cerere având ca obiect restituirea sumelor încasate în baza clauzei declarate nule, se reţine că restituirea diferenţei de dobândă poate avea loc ca urmare a declarării ca abuzive a clauzelor privind modificarea marjei, pentru că tot ce s-a perceput în temeiul acestora nu are suport contractual.

Instanţa de apel a apreciat, în mod legal şi temeinic faptul că plata diferenţei dintre dobânda iniţială şi cea majorată poate avea loc doar de la data de 16.06.2009 (având în vedere că, de la acest moment, banca a crescut marja, până la data respectivă fiind percepută marja de 4,3 pp, prevăzută la data încheierii contractului) şi pâna la încheierea actului adiţional nr. x din 14.08.2013, întrucât, la momentul semnării acestuia, s-a acceptat de către părţi un mod de calcul al dobânzii (prin inserarea unui marje fixe) şi, prin urmare, după această dată nu se mai poate considera că majorarea intervenită este abuzivă.

În ceea ce priveşte critica prin care recurenţii susţin că actul juridic a fost încheiat în condiţiile existenţei unei cauze false, existând eroare asupra motivului determinant al contractului de credit, respectiv dobânda pe care consumatorul trebuie să o suporte la restituirea sumei împrumutate, Înalta Curte reţine că aceasta nu poate fi examinată, în condiţiile în care nu a fost supusă cenzurii în cursul judecării apelului reclamanţilor, fiind prezentată omisso medio. Aceasta, întrucât, în considerarea dispoziţiilor art. 488 alin. (2) C. proc. civ. instanţei de recurs nu îi este permis să analizeze motive care nu au fost invocate şi în apel.

O altă critică a recurenţilor se referă la soluţia instanţei de apel cu privire la cererea acestora ce vizează comisionul de acordare credit.

Critica recurenţilor-reclamanţi nu este fondată, întrucât instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare a prevederilor art. 4 din Legea nr. 193/2000.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a procedat la verificarea caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul de acordare credit şi a reţinut că, deşi nu este definită suplimentar noţiunea de acordare, aceasta este un termen pe care orice persoană de inteligenţă medie îl poate înţelege, fiind sinonim cu analizare, iar folosirea terminologiei de acordare credit conduce la ideea că banca are în vedere operaţiunea de examinare de către un funcţionar a solicitării clientului de acordare a unui împrumut şi de verificare a îndeplinirii condiţiilor.

Văzând dispoziţiile art. 1.3 lit. a) din contract care prevăd că, pentru acordarea creditului, împrumutatul datorează un comision de acordare de 2 % din valoarea creditului, ce se achită la prima tragere, în mod legal şi temeinic a reţinut instanţa de apel că această clauză indică şi modul de calcul (un procent din valoarea creditului).

Prin urmare, instanţa de apel a considerat că acest comision este clar şi inteligibil, astfel încât nu poate fi încadrat în rândul clauzelor abuzive, neputându-se considera ca există un dezechilibru între drepturile şi obligaţiile părţilor, motiv pentru care nu se poate dispune restituirea comisionului.

Pentru a se reţine caracterul abuziv al clauzei privind comisionul de acordare credit, este necesar a se proba că aceasta creează, în detrimentul consumatorului şi contrar bunei credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, or, atât timp cât obligaţia de plată a fost stipulată în mod clar şi inteligibil, nu se poate considera ca împrumutaţii au fost prejudiciaţi, fiind informaţi chiar la momentul semnării convenţiei de credit cu privire la obligaţia ce le incumbă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, "o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor".

Astfel, una dintre condiţiile cumulative impuse de textul legal evocat vizează producerea unui dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul consumatorului, în analizarea acestei condiţii prezentând relevanţă obligaţia profesioniştilor de a formula clauze contractuale clare, fără echivoc, pentru înţelegerea cărora nu sunt necesare cunoştinţe de specialitate, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

În legătură cu modul în care trebuie analizat caracterul clar şi inteligibil al clauzei contestate din convenţia de credit, instanţa supremă reţine efectul obligatoriu al interpretării realizate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în decizia preliminară adoptată în cauza C-621/17 (Gyula Kiss vs. CIB Bank Zrt. şi alţii).

În cauza menţionată au fost dezlegate chestiuni de drept similare celor din cauza dedusă judecăţii, din perspectiva aprecierii caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de acordare credit şi comisionul de administrare, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând că:

"art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

În Decizia Preliminară pronunţată în cauza precizată mai sus, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, reţinând, totodată, că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că respectivele clauze să detalieze toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză.

Instanţa de apel a examinat toate aceste criterii în cadrul mecanismului de verificare a caracterului clar şi inteligibil al clauzei care reglementează comisionul acordare şi a reţinut că aceasta clauză a fost redactată într-un limbaj clar şi inteligibil, noţiunea de acordare fiind un termen pe care orice persoană de inteligenţă medie îl poate înţelege, folosirea terminologiei de acordare credit conducând la ideea că banca are în vedere operaţiunea de examinare de către un funcţionar a solicitării clientului de acordare a unui împrumut şi de verificare a îndeplinirii condiţiilor.

În concluzie, constatând caracterul clar, inteligibil al clauzei contestate, faptul că acest comision este justificat prin raţiuni obiective, este perceput în legătură cu activităţi efectiv prestate de bancă, a fost acceptat în cunoştinţă de cauză de consumatori, care au avut reprezentarea acestui cost şi faptul că nu este de natură să creeze un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, instanţa constată că, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, pentru a se dispune înlăturarea acestei clauze.

O ultimă critică invocată de către recurenţii-reclamanţi vizează cheltuielile de judecată la care au fost obligaţi în primă instanţă şi în apel, aceştia susţinând că admiterea apelului cu privire la acordarea acestora de către tribunal este nelegală, în mod corect reţinând prima instanţă că nu erau întrunite condiţiile de admisibilitate a cererii intimatei-pârâte privind acordarea cheltuielilor de judecată, care nu au fost dovedite prin înscrisuri originale sau copii semnate pentru conformitate cu originalul.

Această critică nu poate fi valorificată în recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 1-8 C. proc. civ., deoarece presupune o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, nu pe o interpretare a normei juridice.

În acest context, instanţa supremă reţine incidenţa deciziei nr. 3/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 181/05.03.2020 în situaţia formulării unor critici referitoare la greşita aplicare a prevederilor legale care reglementează modul de acordare a cheltuielilor de judecată.

Această decizie dată în interesul legii este obligatorie pentru instanţe de la data publicării ei în Monitorul Oficial al României, Partea I, în raport cu art. 517 alin. (4) C. proc. civ.

Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-intervenientă E..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-reclamant A. şi de recurenta-intervenientă E. împotriva deciziei civile nr. 1050 din 12 iunie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 22 septembrie 2021.