Resolution of sale-purchase contract barred by shared culpa of de facto administrator; factual findings immune from cassation review

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, la data de 30 iunie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 de B.N.P. D. şi E., încheiat între reclamanţi, în calitate de vânzători şi C. S.R.L., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea bunului imobil reprezentat de teren intravilan arabil în suprafaţă de 2.456 mp, cu nr. cadastral x, situat în comuna Mogoşoaia, Tarla 41, Parcela 330, jud. Ilfov, intabulat în CF nr. x a localităţii Mogoşoaia, precum şi repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestui contract, conform principiului restitutio in integrum.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1549 şi următoarele din C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din 12 aprilie 2017, instanţa a constatat, în temeiul dispoziţiilor art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, suspendarea de drept a judecării cauzei formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L. prin lichidator judiciar F., având în vedere cererea precizatoare înregistrată la data de 12.04.2017 şi înscrisurile anexate, trimise de către reclamanţi, din care rezultă că, prin sentinţa civilă nr. 10253/17.12.2015 pronunţată în dosarul nr. x/2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a VII-a civilă a dispus intrarea în faliment a societăţii pârâte C. S.R.L.

Împotriva acestei încheieri au formulat recurs reclamanţii, cauza fiind înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub nr. x/2016.

Prin decizia civilă nr. 289/R din 17 octombrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis recursul formulat de reclamanţi, a casat încheierea recurată şi a trimis cauza în vederea continuării judecăţii, aceleiaşi instanţe, cu motivarea că deschiderea procedurii insolvenţei împotriva pârâtei nu are efecte juridice asupra judecării prezentei cauze având în vedere obiectul acesteia şi că cererile formulate în cauză nu se încadrează în categoria celor limitativ prevăzute de art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Prin sentinţa civilă nr. 530/2018 din 28 februarie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis cererea formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar F.; a dispus rezoluţiunea Contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/30.06.2008 şi a repus părţile în situaţia anterioară, în sensul că a obligat pârâta să restituie reclamanţilor imobilul - teren intravilan, arabil, în suprafaţă de 2456 mp. cu nr. cadastral x situat în Mogoşoaia, Tarla 41, Parcela 330, Jud. Ilfov, intabulat în C.F. nr. x a localităţii Mogoşoaia; a obligat reclamanţii să restituie pârâtei suma încasată cu titlu de preţ al imobilului în cuantum de 1.300.000 RON; a obligat pârâta să plătească reclamanţilor cheltuieli de judecată în sumă de 3506 RON reprezentând taxa judiciară de timbru. Totodată, a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat, pe cale separată.

Împotriva sentinţei civile nr. 530 din 28 februarie 2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a declarat apel pârâta C. S.R.L., reprezentată prin lichidator judiciar SP F.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă la 13 noiembrie 2018, sub nr. x/2018.

Prin decizia civilă nr. 350 din 22 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanta - pârâtă C. S.R.L., prin lichidator judiciar SP F., împotriva sentinţei civile nr. 530/28.02.2018, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016, în contradictoriu cu intimaţii - reclamanţi A. şi B., a schimbat în tot sentinţa apelată, în sensul că a respins acţiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, în dosarul nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs la 23 aprilie 2019, solicitând, în principal, admiterea căii de atac, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, iar, în subsidiar, au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei atacate şi, în rejudecare, respingerea apelului ca nefondat; cu obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecată.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

După prezentarea situaţiei de fapt şi a parcursului procesual, în motivare, recurenţii-reclamanţi au susţinut că, în primă instanţă, intimata nu a formulat nicio apărare, invocând direct în apel o culpă contractuală/delictuală.

Astfel, arată că instanţa de apel a reţinut o culpă pretinsă numai a unuia dintre reclamanţi, respectiv a reclamantului A., fără a invoca şi reţine o culpă a recurentei-reclamante B..

Consideră că motivele de culpă reţinute de instanţa de apel în privinţa reclamantului A. sunt simple alegaţii, intimata-apelantă invocând calitatea de administrator de facto a acestuia prin raportare la unele contracte de credit încheiate de către societatea intimată. Astfel, recurentul susţine că a exercitat numai un mandat acordat de către asociaţii societăţii în acest sens, care nu echivalează cu o administrare de facto.

Prin urmare, recurenţii susţin că instanţa de apel a schimbat situaţia de fapt, fără ca astfel de motive să fi fost invocate de intimata-pârâtă în faţa instanţei de fond, ele fiind invocate pro causa, pentru prima dată în apel şi acceptate de instanţa de apel, fără un probatoriu susţinut.

Evocând dispoziţii legale ce reglementează instituţia vânzării-cumpărării (art. 1294, art. 1313, art. 1361 şi art. 1365 din C. civ. de la 1864), recurenţii arată că, în situaţia în care cumpărătorul nu îşi îndeplineşte obligaţia principală de plată a preţului, vânzătorul este îndreptăţit să solicite rezoluţiunea vânzării.

Raportat şi la prevederile art. 1091 şi art. 1020 din acelaşi cod, recurenţii apreciază că lipsa culpei cumpărătorului poate fi reprezentată numai de plata integrală a preţului. Astfel, în opinia recurenţilor, cumpărătorul se poate prevala de faptul că nu se află în culpă contractuală numai dacă dovedeşte că a plătit integral preţul la data stipulată în contract, ceea ce nu este cazul în speţă.

Prin urmare, recurenţii susţin că instanţa de apel, cu toate că invocă o neincidenţă în cauză a răspunderii contractuale, aduce în fapt motivări cu privire la răspunderea civilă delictuală, în condiţiile în care niciodată intimata-apelantă nu a invocat împotriva recurentului-reclamant A. vreun drept izvorât dintr-o faptă ilicită pe care acesta să o fi săvârşit, iar în privinţa recurentei-reclamante B., intimata-apelantă nu a invocat nicio culpă, ca şi cum aceasta nu ar fi fost parte în contractul a cărui rezoluţiune s-a solicitat.

Recurenţii apreciază că, din motivarea deciziei recurate, rezultă că instanţa de apel a invocat în mod indirect dispoziţiile art. 1082 C. civ. de la 1864, în condiţiile în care obiectul prezentei cauze nu este reprezentat de o acţiune în plata de daune-interese, ci doar de o acţiune în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, fără solicitarea de daune-interese, motiv pentru care consideră că aceste dispoziţii nu sunt incidente în speţă.

Totodată, autorii prezentului demers judiciar apreciază că în mod greşit instanţa de apel a reţinut că recurentul A. ar fi fost administratorul de facto al societăţii C. S.R.L., precum şi dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind răspunderea pentru faptele ilicite ale organelor de conducere, întrucât acestea nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii.

Recurentul A. arată că, aşa cum reiese din Certificatul emis de registrul comerţului (aflat la dosarul de fond), nu a avut calitatea de administrator statutar al societăţii intimate până la data de 09.10.2012 (dată ulterioară termenului de plată contractual), ci a avut numai calitatea de asociat minoritar (în perioada 2008-09.08.2011) şi nicio calitate ulterior, până la data deschiderii procedurii de insolvenţă, când a fost desemnat administrator special.

În acest context, recurenţii susţin că motivarea instanţei de apel, în sensul că neachitarea preţului ar reprezenta o faptă ilicită a recurentului A. este nefondată, deoarece neplata preţului putea genera o răspundere contractuală pentru societate şi nu o răspundere delictuală pentru recurent.

De asemenea, consideră că o asemenea motivare este în afara oricărui cadru legal, întrucât, după data deschiderii procedurii insolvenţei C. S.R.L. şi până la trecerea în faliment, această societate nu a avut lichidităţi în contul bancar, neplătindu-şi în această perioadă nici salariaţii.

Mai arată că, după data deschiderii procedurii de insolvenţă, plăţile se puteau efectua numai cu acordul/din dispoziţia administratorului judiciar/lichidatorului semnatar al cererii de apel F., recurenţii susţinând că acesta nu a achitat diferenţa de preţ şi nici nu doreşte să o achite.

Această împrejurare rezultă, în opinia recurenţilor, din faptul că lichidatorul judiciar nu s-a prevalat nici în faţa instanţei de fond, şi nici în apel, de dispoziţiile art. 1366 şi art. 1021 din C. civ. de la 1864.

Drept urmare, recurenţii arată că nu au făcut altceva decât să-şi exercite un drept recunoscut de lege ca urmare a nerespectării obligaţiilor contractuale de către cumpărătoare, solicitând rezoluţiunea contractului, fapt care nu poate fi considerat ca fiind de rea-credinţă.

Recurenţii-reclamanţi consideră neîntemeiate şi nefondate susţinerile instanţei de apel conform cărora rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare nu ar fi oportună prin raportare la faptul că s-ar fi achitat de către cumpărătoare o parte semnificativă din preţ, având în vedere dispoziţiile art. 1365 şi art. 1366 C. civ. de la 1864.

Asfel, arată că, deşi i-au acordat societăţii cumpărătoare două termene de plată a diferenţei de preţ, aceasta nu le-a respectat şi nici în faţa instanţei nu a solicitat acordarea unui nou termen de plată a diferenţei de preţ pentru ca judecătorul să poată să i-1 acorde dacă ar fi considerat că se impune.

Prin urmare, recurenţii susţin că, în lipsa unei astfel de solicitări, consecinţa imediată este rezoluţiunea contractului, astfel cum, în mod imperativ, prevăd dispoziţiile art. 1366 alin. (3) din C. civ. de la 1864.

Totodată, contrar celor reţinute de instanţa de apel, recurenţii arată că nu au solicitat obligarea pârâtei de a executa convenţia cu plata de daune-interese conform art. 1082 C. civ. de la 1864 pentru întârzierea executării obligaţiei de plată (în limitele stabilite de părţi), ci au optat pentru rezoluţiunea contractului şi repunerea părţilor în situaţia anterioară.

În ceea ce priveşte motivarea instanţei de apel cu privire la faptul că, asupra terenului şi construcţiei, a fost constituită o ipotecă în favoarea H. S.A., recurenţii consideră că nu are nicio relevanţă în speţă, întrucât dreptul de ipotecă al Băncii nu face obiectul prezentei acţiuni.

Totodată, arată că nu poate fi primită de instanţa de recurs motivarea instanţei de apel conform căreia autorii prezentului demers judiciar ar fi în imposibilitate de restituire a preţului achitat în cuantum de 1.300.000 RON, pe motiv că sunt lipsiţi de resursele financiare necesare restituirii preţului primit, aşa cum reiese din încheierea dată de instanţa de fond, prin care s-a dispus acordarea unui ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru şi a eşalonării acesteia, întrucât intimata-pârâtă datorează recurentului-reclamant A. peste 3.000.000 RON, aşa cum rezultă din tabelul definitiv consolidat publicat în B.P.I. nr. 7515/12.04.2018, astfel încât, între suma datorată de recurenţi ca efect al rezoluţiunii şi suma datorată de societatea C. S.R.L. este o diferenţă dublă, operând compensaţia legală.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., art. 1294, art. 1020-1021, art. 1313, art. 1361, art. 1365-1366 şi art. 1091 din C. civ. de la 1864.

Prin rezoluţia de primire a dosarului s-a constatat că cererea de recurs nu este legal timbrată şi că recurenţii-reclamanţi nu au menţionat dacă sunt de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru prevăzut de art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care recursul va fi admis în principiu.

În aceste condiţii, în procedura prealabilă de regularizare a cererii, Înalta Curte a emis o adresă prin care li s-a comunicat recurenţilor faptul că au obligaţia de a complini lipsurile mai sus amintite, sub sancţiunea anulării cererii.

Prin adresa înregistrată la dosar în data de 30 mai 2019, recurenţii-reclamanţi au depus taxa judiciară de timbru în cuantumul solicitat.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte la 20 mai 2019, conform procesului-verbal de înmânare aflat la dosar.

La 20 iunie 2019, intimata-pârâtă reprezentată prin lichidator judiciar I. S.P.R.L. (rezultat ca urmare a divizării F.) a depus, în termen legal, întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 28 iunie 2019, potrivit proceselor-verbale de înmânare aflate la dosar.

La 4 iulie 2019, recurentul-reclamant A. a formulat, în termen legal, răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimata-pârâtă, ca neîntemeiate.

Tot în data de 4 iulie 2019, a depus răspuns la întâmpinare şi recurenta-reclamantă B., solicitând înlăturarea apărărilor intimatei-pârâte, ca fiind în principal nedovedite şi nefondate, reiterând solicitarea de admitere a recursului astfel cum a fost formulat.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului.

Constatând că raportul întruneşte condiţiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 2 iunie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a Civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu şi-a exprimat poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă, fiind stabilit termen de judecată la 2 februarie 2021, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Analizând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Cu toate că recurenţii-reclamanţi au invocat motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 din C. proc. civ., în memoriul de recurs, acestea nu au fost structurate şi dezvoltate pe fiecare motiv de casare în parte, criticile urmând a fi analizate în ordinea cronologică în care au fost expuse.

Mai mult, se constată că susţinerile orale nu corespund întrutorul celor formulate în scris, în cuprinsul cererii de recurs, motiv pentru care, instanţa de recurs va avea în vedere exclusiv criticile aşa cum au fost formulate în cuprinsul memoriului de recurs. În acest sens, prezintă relevanţă susţinerile orale ale recurentei-reclamante, prin avocat, care arată că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil, întrucât instanţa de apel nu a analizat niciuna din apărările invocate prin întâmpinare şi nici temeiurile de drept invocate. De asemenea, tot oral, a mai susţinut şi că instanţa de apel a reţinut numai motive străine de natura cauzei. Aceste critici, deşi pot fi subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu vor putea fi analizate întrucât nu se regăsesc ca atare şi în cererea de recurs cu care a fost învestită Înalta Curte.

Totodată, cu titlu prealabil, se cuvine menţionat că, spre deosebire de calea de atac devolutivă a apelului (care provoacă o nouă judecată asupra fondului), recursul este o cale extraordinară de atac nedevolutivă, în care nu se rejudecă pricina sub toate aspectele sale, ci hotărârea atacată se judecă doar sub aspecte ce ţin de legalitatea hotărârii atacate.

Cu toate acestea, însă, printr-o primă critică, recurenţii învederează că, în apel, instanţa a schimbat situaţia de fapt, luând în considerare motive şi apărări pe care intimata-pârâtă nu le-a formulat în faţa primei instanţe de fond, ci direct în apel.

Este adevărat că, în analiza apelului cu care a fost învestită, instanţa de apel a reţinut de la bun început că prima instanţă de fond a stabilit în mod greşit starea de fapt dedusă judecăţii, însă, pentru argumentele ce succed, critica nu poate fi primită.

Potrivit art. 479 C. proc. civ., instanţa de apel, ca instanţă de prim control judiciar, este ţinută a verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realiza un examen propriu al criticilor formulate în cauză, ceea ce, în speţă, instanţa de apel a şi făcut.

Având în vedere că stabilirea unei anumite situaţii de fapt este determinată de interpretarea actelor dosarului, prin coroborarea tuturor probelor administrate, aceasta nu poate face obiectul controlului judiciar, întrucât instanţele de fond sunt suverane în aprecierea şi stabilirea situaţiei de fapt, reaprecierea în recurs a probelor administrate nemaifiind posibilă.

Prin urmare, neputând face obiectul cenzurii instanţei de recurs, o astfel de critică nu poate fi primită în calea extraordinară de atac a recursului.

În altă ordine de idei, având în vedere că acţiunea are ca obiect rezoluţiunea unui contract de vânzare-cumpărare încheiat între părţi, instanţa de apel a analizat condiţiile în care poate opera rezoluţiunea în lipsa unui pact comisoriu, una din acestea fiind neexecutarea obligaţiei corelativ cu stabilirea părţii aflate în culpă.

Procedând la clarificarea culpei apelantei-pârâte în neexecutarea obligaţiei de plată a diferenţei de preţ, instanţa de apel a reţinut pe de o parte că, în materie de executare a contractelor, prin culpă, se înţelege orice neconformare a debitorului la corecta îndeplinire a obligaţiei, iar, pe de altă parte, că, pentru neexecutarea obligaţiei restului de plată a preţului contractului de vânzare-cumpărare, se face culpabil şi intimatul-reclamant A. prin aceea că reclamantul a îndeplinit acte şi fapte materiale de administrare a apelantei-pârâte, fiind împuternicit în acest sens de Adunarea Generală a Acţionarilor.

Fără a combate raţionamentul instanţei, aşa cum aceasta şi l-a expus, recurenţii se cantonează în a face aprecieri asupra culpei exclusive a pârâtei, în calitate de cumpărator, în considerarea neachitării diferenţei de preţ din contractul de vânzare-cumpărare, astfel cum acesta a fost convenit.

Mai mult, aceştia susţin că, în privinţa recurentei-reclamante B., instanţa nu a reţinut nicio culpă, în condiţiile în care aceasta a fost parte în contractul de vânzare-cumpărare.

Având în vedere că noţiunea de culpă presupune analiza unei conduite neconforme în îndeplinirea unei obligaţii, criticile recurenţilor care vizează o astfel de conduită nu pot fi analizate din perspectiva unei critici de nelegalitate întrucât acestea poartă asupra unei chestiuni de fapt care nu mai poate face obiectul analizei instanţei de recurs. Mai mult, în raţionamentul instanţei de apel, existenţa culpei nu era necesar a fi reţinută şi în sarcina recurentei B.. Aceasta a figurat în contract în virtutea calităţii matrimoniale, de soţie a recurentului-reclamant A..

Cât priveşte susţinerea potrivit căreia, obiectul prezentei cauze nu este reprezentat de o acţiune în plată de daune interese, ci în rezoluţiunea contractului de vânzare-cumpărare, cu referire la faptul că instanţa de apel a invocat dispoziţiile art. 1082 C. civ. de la 1864, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 1082 din C. civ. de la 1864 nu au fost invocate de instanţă aşa cum au interpretat recurenţii, ci ca un argument în susţinerea condiţiei vinovăţiei în neexecutarea obligaţiei de plată a diferenţei de preţ a contractului, considerată de instanţa de apel ca o condiţie generală a răspunderii contractuale.

În continuare, recurenţii critică decizia instanţei de apel prin aceea că, în motivare, Curtea a invocat în mod nereal faptul că reclamantul A. ar fi fost administratorul de facto al apelantei şi dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind răspunderea pentru faptele ilicite ale organelor de conducere, care nu au legătură cu speţa.

Nici această critică nu este una de nelegalitate. Împrejurarea că reclamantul ar fi fost sau nu adminstratorul în fapt al pârâtei nu este altceva decât o chestiune de fapt care, asemenea celorlalte mai sus arătate, nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

Cât priveşte presupusa invocare a dispoziţiilor art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind răspunderea pentru faptele ilicite ale organelor de conducere de către instanţa de apel, Înalta Curte constată că singura menţiune cu privire la această normă se regăseşte într-un pasaj în care au fost consemnate susţinerile recurenţilor în combaterea apelului pârâtei: "Apelanta a invocat în mod nereal că unul dintre reclamanţi - A. - ar fost administratorul de facto al pârâtei şi dispoziţiile art. 35 din Decretul nr. 31/1954 privind faptele ilicite ale organelor de conducere, care nu au legătură cu speţa dedusă judecăţii" (paragraful al doilea de la pagina 9 a deciziei recurate).

Aceleaşi consideraţii se impun şi în ceea ce priveşte susţinerile referitoare la calitatea în care a recurentul-reclamant a semnat contractele, existenţa sau nu a lichidităţilor societăţii pârâte, calitatea de asociat minoritar până la o anumită perioadă, etc.

De asemenea, recurenţii au mai invocat dispoziţiile art. 1366 C. civ. în scopul de a arăta că lichidatorul, semnatar al apelului, avea la dispoziţie posibilitatea de a solicita instanţei acordarea unui termen pentru plata diferenţei de preţ. Nici această critică nu vizează nelegalitatea deciziei recurate, ci o situaţie ipotetică, întrucât, în realitate, pârâta nu şi-a manifestat nicicum intenţia de a achita diferenţa de preţ pentru ca instanţa să poată acorda un termen în acest sens.

În continuare, recurenţii aduc argumente în susţinerea exclusiv a culpei pârâtei care a refuzat să achite diferenţa de preţ, or, aşa cum s-a reţinut mai sus, culpa echivalează cu o conduită neconformă în îndeplinirea unei obligaţii care nicicum nu poate fi asimilată unei critici de nelegalitate a deciziei recurate pentru a putea fi analizată de instanţa de recurs.

De asemenea, invocarea art. 1365 din C. civ. de la 1864 nu poate fi primită întrucât articolul consfinţeşte dreptul de a solicita rezoluţiunea vânzării pentru neplata preţului, acesta fiind un aspect de fapt care nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs. Totodată, prin invocarea acestui articol, recurenţii tind să combată considerentele instanţei de apel care a făcut aprecieri asupra oportunităţii operării rezoluţiunii raportat la achitarea unei părţi semnificative din preţ. Altfel spus, critica nu vizează chestiuni de nelegalitate, ci de temeinicie, care nu poate face obiectul analizei instanţei de recurs.

Cât priveşte critica potrivit căreia, în mod greşit instanţa de apel a interpretat, prin raportare la convenţia încheiată la 01.05.2011, că recurenţii-reclamanţi nu ar fi considerat că achitarea preţului rămas de plată ar fi un motiv care să conducă la rezoluţiunea contractului, Înalta Curte reţine că şi aceasta este o chestiune de temeinicie, ce ţine de aprecierea probelor care nu mai poate face obiectul cenzurii instanţei de recurs.

Aceleaşi consideraţii se impun şi în ceea ce priveşte critica prin care se arată că nu are nicio relevanţă în speţa dedusă judecăţii argumentul suplimentar reţinut de instanţa de apel, în sensul că, pe aproape toată suprafaţa terenului ce ar trebui restituit, a fost construită o hală de producţie, iar asupra terenului şi construcţiei a fost constituită o ipotecă în favoarea unei bănci. Şi acestea sunt chestiuni de fapt care urmează acelaşi regim de excludere de la analiza instanţei de recurs.

Nu în ultimul rând, cu referire la un alt argument secundar al instanţei de apel care a reţinut că, în ceea ce priveşte restituirea preţului în sumă de 1.300.000 RON, reclamanţii (recurenţi) ar fi lipsiţi de resursele financiare necesare restituirii preţului, făcând trimitere la o încheiere a Tribunalului Bucureşti prin care s-a dispus în favoarea acestora acordarea unui ajutor public judiciar sub forma reducerii taxei judiciare de timbru şi a eşalonării acesteaia în zece rate lunare, recurenţii arată că intimata-pârâtă are o datorie faţă de aceştia în cuantum mult mai mare decât suma pe care ar trebui să o restituie ca parte din preţ primit, astfel încât, în opinia acestora, ar fi operantă compensaţia legală.

Nici această ultimă critică nu este o veritabilă critică de nelegalitate pentru aceleaşi considerente mai sus arătate.

Reţinând că, în realitate, criticile formulate nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci relevă nemulţumirea recurenţilor-reclamanţi cu privire la soluţia instanţei de apel, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 350 din 22 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2021.