Currency risk clauses in CHF-denominated consumer loans excluded from abusiveness review as reflecting suppletive nominalism rules.

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă la data de 29 noiembrie 2016, sub nr. x/2016, reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta C., au solicitat instanţei să dispună:

1. constatarea caracterului abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar prevăzute la art. 4.1 din Condiţiile generale ale contractului coroborat cu art. 6 teza finală din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/28.03.2008 în raport de care "orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale (...)";

2. constatarea caracterului abuziv şi, implicit, nulitatea absolută a clauzei de risc valutar prevăzute la art. 4.1 din Condiţiile generale ale contractului coroborat cu art. 6 teza finală din Condiţiile speciale ale Convenţiei de credit nr. x/01.06.2007 în raport de care "orice plată efectuată în baza Convenţiei se va face în moneda creditului, cu excepţia cazurilor menţionate expres în condiţiile speciale (...)";

3. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la momentul semnării convenţiilor de credit x/10.12.2007 (de 2,1239 RON/CHF) şi x/10.12.2007 (de 2,1239 RON/CHF), curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractelor;

4. obligarea pârâtei la restituirea sumelor achitate cu titlu de diferenţe de curs valutar de la data contractării şi până la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, precum şi în continuare, până la soluţionarea definitivă a cauzei, sume care să fie actualizate cu indicele de dobândă legală aplicabil la data restituirii efective;

5. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

6. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocaţial şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea acestui litigiu, în baza art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea 193/2000, art. 4 alin. (1) din Legea 193/2000, alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000, art. 6 alin. (2) C. civ., art. 1341 şi următoarele C. civ., art. 1.534 C. civ., art. 14 C. civ., art. 15 C. civ., art. 1175 C. civ.

Pârâta D. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei inadmisibilităţii cererii de chemare în judecată pentru că instanţei nu îi este conferit dreptul de a schimba contractul de credit cu privire la clauzele esenţiale, ce ţin chiar de obiectul contractului; nu intră în sfera noţiunii de clauze abuzive acele clauze ce sunt reprezentarea pe cale convenţională a dispoziţiilor legale.

Prin sentinţa civilă nr. 2031 din 24 mai 2017, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii, ca neîntemeiată; a respins cererea formulată de reclamanţii A. şi B., în contradictoriu cu pârâta D. S.A. (societate absorbantă a C.), ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei mai sus amintite au declarat apel reclamanţii A. şi B., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin decizia civilă nr. 110/A din 22 ianuarie 2018 pronunţată în dosarul nr. x/2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 2031 din 24 mai 2017, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016.

Împotriva deciziei instanţei de apel, reclamanţii A. şi B. au declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, reprezentând onorariu avocat şi alte cheltuieli ocazionate de rezolvarea litigiului.

În memoriul depus la dosar, recurenţii-reclamanţi au indicat cazurile de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., susţinând astfel că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii şi că a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenţii-reclamanţi susţin că, deşi au precizat motivele pentru care au apreciat caracaterul abuziv al clauzelor contractuale, instanţa de apel a respins cererea acestora pe motiv că "odată încheiată convenţia de credit prin care s-a acordat un împrumut în valută şi s-a convenit achitarea ratelor în aceeaşi valută, consumatorul nu mai poate invoca regulile care guvernează regimul valutar".

Din această perspectivă, au susţinut că instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Totodată, au subliniat faptul că instanţa de apel, în mod greşit, a reţinut că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

În acest sens, arată că, deşi C.J.U.E. a statuat faptul că revine instanţei naţionale obligaţia să verifice dacă consumatorul a fost informat cu privire la toate elementele care pot avea un efect asupra întinderii obligaţiei sale şi care îi permit acestuia să evalueze în momentul contractării împrumutului costul total al acestuia, această obligaţie de informare nu a fost realizată faţă de recurenţi.

În ceea ce priveşte caracterul abuziv al clauzei de risc valutar, susţin că Banca, cu rea-credinţă, a format recurenţilor-reclamanţi o impresie falsă cu privire la faptul că un credit în CHF era net favorabil altor produse de creditare, neprezentând dezavantajele acestui produs, dezechilibrul major constând în imposibilitatea consumatorului de a cunoaşte şi anticipa dimensiunea obligaţiilor sale. Mai arată că Banca a stipulat obligaţia recurenţilor de a suporta exclusiv diferenţele de schimb valutar, fără vreo distincţie sau limitare a întinderii acestei obligaţii.

În ceea ce priveşte solicitarea în sensul de a dispune stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la momentul semnării contractului, curs care să fie valabil pe toată perioada derulării contractului, recurenţii susţin faptul că, în vederea anulării/înlocuirii clauzelor abuzive, se impune revizuirea efectelor contractului prin îngheţarea cursului de schimb valutar la valoarea de la momentul încheierii contractului, respectiv calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea în RON a francului elveţian de la data încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia, întrucât obligaţiile contractuale au fost asumate în condiţiile economice existente la data încheierii contractului, când valoarea francului elveţian era la un minim istoric, iar ca urmare a schimbării acestor condiţii este necesar ca şi contractul să fie adaptat la noile împrejurări economice.

Totodată, susţin faptul că obligaţia de informare este în acord şi cu dispoziţiile art. 6 din Legea nr. 289/2004 şi Regulamentul BNR 3/2007 privind limitarea riscului de credit la creditele destinate persoanelor fizice. O astfel de obligaţie este instituită şi de Directiva 2008/48/CE, astfel încât Banca avea obligaţia de a atrage atenţia clientului asupra pericolelor şi riscurilor unei operaţiuni determinate.

De asemenea, arată că Banca avea obligaţia de a explica riscurile implicate de un credit în monedă străină şi de a furniza informaţii legate de oportunitatea încheierii unui astfel de contract.

În susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, recurenţii susţin faptul că se impune ca executarea obligaţiilor decurgând din acest contract să se facă în RON. Au mai arătat că efectuarea plăţilor în valută implică suportarea unor costuri suplimentare în sarcina consumatorului ocazionate de schimbul valutar, cu consecinţa împovărării consumatorului, determinând o creştere a caracterului oneros al obligaţiilor asumate de către acesta, fapt contrar principiului echităţii şi bunei-credinţe, care trebuie să guverneze executarea contractului. Prin urmare, susţin că se impune calcularea şi plata ratelor de rambursare a creditului la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului, pe întreaga perioadă de valabilitate a acestuia.

Pentru toate considerentele anterior expuse, recurenţii-reclamanţi au reiterat solicitarea de admitere a recursului în sensul celor arătate.

La 20 aprilie 2018, cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte, conform dovezii de înmânare aflate la dosar.

La 10 mai 2018, intimata-pârâtă D. S.A. a formulat întâmpinare, în termen legal, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepţiei nulităţii recursului iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca neîntemeiat.

La 17 mai 2018, întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor, fără ca aceştia să formuleze răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar, prin încheierea din 26 septembrie 2018, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi, pentru ca acestea să depună punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să îşi manifeste poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 5 martie 2019, a fost respinsă excepţia nulităţii recursului invocată de intimata-pârâtă, recursul fiind admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 21 mai 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Prin încheierea din 21 mai 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzei C-81/19, aflată pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Prin rezoluţia din 3 iunie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 30 septembrie 2020, cu citarea părţilor, termen la care instanţa, constatând faptul că dosarul a fost repartizat aleatoriu completului de judecată nr. 5 (C5) şi că, din eroare, a fost stabilit termen de judecată pe rolul completului nr. 2 (C2), a dispus scoaterea cauzei de pe rol şi înaintarea dosarului completului de judecată nr. 5.

Ulterior, în cauză, a fost stabilit termen de judecată la 2 februarie 2021, părţile fiind citate în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi pentru dezbaterea recursului, termen la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prioritar, se reţine că, deşi recursul a fost întemeiat, în drept, şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi nu au argumentat şi nu au arătat în ce constă nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva motivului de recurs invocat, astfel încât se apreciază că a fost invocat doar în mod formal.

Din perspectiva celuilalt motiv de nelegalitate invocat, circumscris motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., autorii recursului au susţinut că, în ceea ce priveşte clauzele de risc valutar, instanţa a aplicat în mod greşit prevederile art. 1 lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Anexa Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, la care fac trimitere recurenţii, cuprinde o listă a clauzelor considerate ca fiind abuzive. Una din aceste clauze considerate a fi abuzive este şi cea prevăzută la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000 care "obligă consumatorul să se supună unor condiţii contractuale despre care nu a avut posibilitatea reală să ia cunoştinţă la data semnării contractului", recurenţii sugerând că respectivele clauze de risc valutar (a căror nulitate absolută au solicitat-o prin cererea introductivă) ar fi abuzive din perspectiva clauzei prevăzute la lit. b) din Anexa Legii nr. 193/2000.

Sub aspectul dispoziţiilor legale incidente, se reţine că, faţă de data la care au fost încheiate contractele de credit în discuţie (10 decembrie 2007), acestea erau guvernate de prevederile actelor normative în domeniul protecţiei consumatorului în vigoare la acea dată, respectiv de Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori şi de O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorilor.

În completarea legilor speciale privind raporturile dintre profesionişti şi consumatori, actul juridic analizat este supus prevederilor C. civ. de la 1864 relative la împrumutul de consumaţie, act normativ în vigoare la data când a fost încheiat contractul, potrivit art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., potrivit căruia, "contractul este supus dispoziţiilor legii în vigoare la data când a fost încheiat în tot ceea ce priveşte încheierea, interpretarea, efectele, executarea şi încetarea sa."

În altă ordine de idei, conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Totodată, este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Revenind la criticile formulate, se reţine că recurenţii-reclamanţi au susţinut că a fost încălcată obligaţia de informare stabilită în sarcina profesionistului potrivit Legii nr. 193/2000, instanţa de apel reţinând greşit că nu poate fi admisă constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza Andriciuc contra României.

Susţinând, aşadar, încălcarea obligaţiei de informare cu privire la clauza de risc valutar, recurenţii se raportează exclusiv la legislaţia privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori, or, pentru considerentele mai sus arătate, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi nu pot fi primite, întrucât acele clauze, denumite clauze de risc valutar, sunt excluse de la controlul jurisdicţional al caracterului abuziv potrivit art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CE, respectiv din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, potrivit art. 3 alin. (2) din această lege, situaţie care face inutilă trecerea la etapele ulterioare acestui mecanism, respectiv, verificarea excluderii prevăzute de art. 4 alin. (6) din lege, urmată apoi de verificarea îndeplinirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din aceeaşi lege.

Totodată, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. D. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă sunt îndeplinite condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Ca atare, prin decizia recurată, instanţele devolutive au stabilit în mod corect, pe baza prevederilor contractuale şi legale, cu referire la clauzele contestate de reclamanţi, că acestea reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impun verificări suplimentare, respectiv, dacă o astfel de clauză poată fi inclusă în noţiunea de obiect principal al contractului, dacă respectă cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Nu în ultimul rând, aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii convertirii în moneda naţională a creditului nu pot fi primite, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăţi, încasări sau transferuri care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituţii de credit care fac comerţ cu bani, în realitate, mecanismul de funcţionare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse şi servicii, potrivit cerinţelor economiei, la preţuri care să acopere costurile şi riscurile, dar şi în vederea obţinerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituţiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit şi activitatea de comerţ cu bunuri şi servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

În acest context, se cuvine amintit faptul că produsele şi serviciile bancare au unele particularităţi care le diferenţiază faţă de celelalte produse şi servicii, prin aceea că sunt imateriale, adică nu au un suport fizic, dar satisfac anumite cerinţe, sunt indispensabile societăţii, facilitând circulaţia bunurilor materiale, sunt condiţionate de reglementări bancare care stabilesc anumite condiţii de funcţionare, risc, garantare, produsele (creditele) dau acces la monedă, iar serviciile (plăţile interbancare) asigură transferurile monetare între participanţii la tranzacţii.

Nefiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, "toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secţiunea a II-a intitulată "Operaţiuni valutare între rezidenţi", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalităţile în care rezidenţii pot dobândi valută este şi cea care presupune accesarea unui credit.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidenţă că este posibilă atât perfectarea, cât şi rambursarea creditelor în valută.

Apreciind că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 110/A din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 110/A din 22 ianuarie 2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2021.