Currency-risk clauses in foreign-currency loans excluded from unfairness review as reflecting suppletive civil code norms

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti la data de 24 iunie 2015, sub nr. x/2015, reclamanţii A. şi B. au chemat în judecată pe pârâta C. S.A., solicitând instanţei:

1. să constate caracterul abuziv şi nulitatea absolută a clauzelor contractuale prevăzute la: art. 3.1 alin. (2) şi art. 3.2, referitoare la dobândă şi art. 3.7 teza a II-a, art. 3.12 referitor la comisionul de procesare, art. 3.13 referitor la comisionul de plată anticipată, art. 3.14 referitor la comisionul de administrare, art. 5.8 din contractul de credit.

2. obligarea pârâtei la menţinerea elementelor componente ale dobânzii, astfel cum au fost stabilite prin contractul iniţial, respectiv valoarea marjei fixe a băncii de la data încheierii contractului, 09.10.2008 şi a indicelui de referinţă LIBOR actualizat periodic;

3. restituirea tuturor sumelor încasate în baza clauzelor contractuale nule şi abuzive cu titlu de dobândă achitată excedentar corespunzător perioadei 09.10.2009 (un an de la data încheierii convenţiei de credit) - 29.06.2015 (data introducerii acţiunii), comision de administrare corespunzător perioadei 22.08.2008 (data semnării convenţiei de Credit) - 19.06.2015 (data introducerii acţiunii) în cuantum de 10.189,09 CHF la un curs de la data încheierii contractului 1CHF = 4.2977 RON; precum şi cu titlu de comision de procesare în cuantum de 1.919,59 CHF = 8.249,82 RON, sume ce urmează a fi actualizate cu indicele de dobândă legală, calculat de la data plăţii şi până la momentul restituirii efective;

4. exonerarea reclamanţilor pe viitor de la plata primelor de asigurare plătite către Bancă, pe parcursul derulării contractului de credit;

5. constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar inserată în convenţia de credit la art. 4.6 teza finală;

6. stabilizarea (îngheţarea) cursului de schimb CHF - leu la valoarea de la data semnării contractului, curs care să fie valabil pe toata perioada derulării contractului;

7. denominarea în moneda naţională a plăţilor, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională;

8. obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar, în temeiul art. 453 C. proc. civ.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 193/2000; O.G. nr. 21/1992; O.U.G. nr. 99/2006; O.U.G. nr. 50/2010; Legii nr. 288/2010 pentru aprobarea O.G. nr. 50/2010; Legii nr. 363/2007; art. 15 din Constituţia României; art. 194 şi următoarele din C. proc. civ. art. 480, art. 992 din C. civ. (1864); Directiva nr. 93/13/CEE; art. 276 din TFUE.

La 27 iulie 2015, pârâta C. S.A. a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la solicitarea de restituire a sumelor, excepţia netimbrării capetelor de cerere 6 şi 7, apreciind că cereri cu acest conţinut care tind la modificarea contractului sunt cereri evaluabile în bani, care nu beneficiază de scutirea fiscală prevăzută de art. 29 lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, iar, pe fond, a solicitat respingerea acţiunii în temeiul dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 (art. 4 alin. (1); art. 4 alin. (6); art. 3 alin. (2) şi alin. (1) lit. a) din Anexa Legii nr. 193/2000).

La termenul din 1 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti, constatând valoarea obiectului cererii mai mare de 200.000 RON, faţă de dispoziţiile art. 94 lit. k) din C. proc. civ., a invocat din oficiu excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi, totodată, a amânat pronunţarea la 8 octombrie 2015.

Prin sentinţa civilă nr. 18068/2015 din 08 octombrie 2015, Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată din oficiu şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă, cauza a fost înregistrată la 2 noiembrie 2015, sub nr. x/2015.

La solicitarea instanţei, reclamanţii au depus cereri precizatoare cu privire la obiectul cererii, valoarea acestuia şi modul de calcul.

Prin încheierea din 3 martie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a dispus suspendarea cauzei în temeiul art. 242 C. proc. civ., pentru neîndeplinirea de către reclamanţi a tuturor obligaţiilor puse în vedere prin rezoluţia din 29 octombrie 2015, respectiv obligaţia de a indica valoarea capetelor 2 şi 4 din cerere şi neîndeplinirea parţială a obligaţiei de a indica valoarea în RON a obiectului fiecărui capăt de cerere şi modul de calcul prin care s-a ajuns la determinarea acestei valori, cu indicarea înscrisurilor corespunzătoare şi temeiul de drept pentru fiecare capăt de cerere.

La 30 martie 2016, reclamanţii, prin avocat, au solicitat repunerea pe rol a cauzei.

Prin încheierea din 9 iunie 2016, instanţa a admis cererea de repunere pe rol a cauzei, având în vedere că reclamanţii şi-au îndeplinit obligaţiile ce au deteminat suspendarea cauzei. Totodată, a admis proba cu înscrisuri, propusă de ambele părţi, iar, pentru pârâtă, şi proba cu interogatoriul reclamanţilor.

Prin sentinţa civilă nr. 3909/2016 din 23 iunie 2016, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a respins acţiunea, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinţei sus-menţionate, la data de 17 martie 2017, reclamanţii A. şi B. au declarat apel ce a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 30 martie 2017.

Prin decizia civilă nr. 2258/2017 din 15 decembrie 2017, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi împotriva sentinţei civile nr. 3909/2016 din 23 iunie 2016 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă; a schimbat, în parte, sentinţa apelată în sensul că a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei 3.7 teza a doua din convenţia modificată a părţilor, respectiv, a sintagmei "în funcţie de ….politica de credite a băncii" şi a menţinut, în rest, sentinţa apelată.

Împotriva deciziei sus-menţionate, A. şi B. au declarat recurs, solicitând casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel.

În motivare, au arătat că decizia recurată a fost dată cu încălcarea/aplicarea greşită a normelor de drept material.

Detaliind, recurenţii au susţinut că, deşi a constatat nulitatea absolută parţială a clauzei inserate la 3.7 teza a II-a din convenţia părţilor, respectiv a sintagmei "în funcţie de (...) politica de credite a băncii", curtea de apel nu a dispus restituirea sumelor încasate în baza clauzei abuzive, lăsând practic nemotivată cererea prin care reclamanţii au solicitat restituirea sumelor percepute în temeiul clauzelor constatate ca fiind abuzive.

În acest context, au arătat că, în loc să se pronunţe asupra cererii de repunere a părţilor în situaţia anterioară, în sensul admiterii sau respingerii acesteia, instanţa a statuat că "……nu este autorizată să modifice contractul părţilor".

Aşadar, în opinia recurenţilor, curtea de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile legale în materie, atât timp cât nu se solicitase intervenirea peste acordul de voinţă al părţilor, ci restituirea unei plăţi nedatorate, ca efect al constatării nulităţii clauzei contestate.

Printr-o altă critică ce vizează clauzele referitoare la comisionul de procesare şi de administrare, autorii prezentului demers judiciar au susţinut că motivarea instanţei de apel, în sensul că "(...) simplul fapt că există aceste comisioane nu este echivalent unui dezechilibru semnificativ, iar valoarea acestora în speţă nu apare de natură să afecteze semnificativ raportul contractual dintre părţi", relevă aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 şi art. 4 alin. (2) din Directiva (CE.) nr. 93/13.

Aşadar, recurenţii susţin că, în condiţiile în care comisioanele nu au fost definite prin contract, fiind imposibil de a se stabili prestaţia creditorului, au fost puşi în imposibilitate de a înţelege clauzele contestate.

Au mai arătat că, deşi s-a menţionat modul de calcul al respectivelor comisioane, prin aplicarea unor procente la soldul creditului, aceasta nu are semnificaţia unor definiri riguroase a acestor comisioane, neputând fi acceptată concluzia că respectivele prevederi contractuale ar fi fost redactate într-o manieră clară şi uşor de înţeles, atât timp cât nu au fost precizate tipurile de servicii prestate de bancă.

Totodată, în accepţiunea recurenţilor, chiar dacă instanţa de apel a reţinut că, potrivit art. 36 din O.U.G. nr. 50/2010, este permisă perceperea unor comisioane, aceasta nu înseamnă că ele trebuie excluse de la verificarea caracterului inteligibil, care se referă la înţelegerea consecinţelor economice ale unei clauze contractuale şi mai puţin la înţelegerea ei din punct de vedere gramatical.

În plus, recurenţii afirmă că art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că cerinţa redactării în mod clar şi inteligibil a unei clauze contractuale trebuie înţeleasă nu numai că respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci să expună în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care face referire clauza respectivă, astfel încât, consumatorul să poată să evalueze pe baza unor criterii clare şi inteligibile consecinţele economice ce rezultă din contract în ceea ce-l priveşte.

Printr-o altă critică, recurenţii au arătat că, în mod greşit a reţinut instanţa de prim control judiciar că nu poate fi constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale de risc valutar, trecând astfel peste interpretările obligatorii date de C.J.U.E. în cauza C-186/16 (Andriciuc şi alţii contra României), cu privire la obligaţia băncii de a furniza împrumutatului informaţii care să-i permită să ia o decizie în cunoştinţă de cauză.

În acest context, au susţinut că, în speţă, sunt îndeplinite condiţiile statuate de jurisprudenţa C.J.U.E. pentru constatarea caracterului abuziv al clauzei de risc valutar şi au prezentat pe larg argumentele pentru care apreciază că intimata nu şi-a îndeplinit obligaţia de informare cu privire la riscul pe care şi-1 asumă contractând un credit în franci elveţieni.

În continuare, au arătat că, atât timp cât schimbarea condiţiilor economice a fost imprevizibilă, se impune revizuirea efectelor contractului, prin îngheţarea cursului de schimb franc elveţian - leu la valoarea de la data semnării contractului şi au subliniat că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că "în vederea aplicării instituţiei impreviziunii, partea trebuia să indice în concret momentul de la care, raportul contractual, valabil încheiat, a fost dezechilibrat ca urmare a apariţiei unor evenimente externe voinţei părţilor, iar acest lucru nu a fost indicat". Recurenţii consideră că au indicat momentul creării dezechilibrului, atât timp cât au arătat că părţile s-au obligat în condiţiile economice de la data încheierii contractului, când francul elveţian avea o valoare moderată, iar, ulterior, valoarea acestuia s-a dublat, deturnând contractul de la scopul în vederea căruia s-a încheiat, întregul dezechilibru contractual fiind în sarcina consumatorului.

Totodată, în susţinerea capătului de cerere privind denominarea în moneda naţională a plăţilor, au susţinut că, în virtutea principiului din regulamentul valutar, conform căruia preţul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenţi se plăteşte în moneda naţională, se impune ca executarea obligaţiilor din contractul de credit să se facă în RON, la valoarea cursului de schimb valutar de la momentul încheierii contractului.

În drept, recurenţii au arătat că înţeleg să se prevaleze de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ. şi pe Decizia Curţii Constituţionale a României nr. 369/2017.

Prin întâmpinarea formulată la 25 mai 2018, intimata a solicitat respingerea ca nefondat a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurenţilor-reclamanţi la 8 iunie 2018, fără ca aceştia să uzeze de dreptul de a depune răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului, prin raport propunându-se soluţia de respingerea recursului, ca inadmisibil.

Prin încheierea dată în complet de filtru la 27 noiembrie 2018, Înalta Curte a dispus completarea raportului asupra admisibilităţii în principiu a recursului cu punctul de vedere al raportorului asupra incidenţei deciziei nr. 454/2018, pronunţată de Curtea Constituţională a României, sens în care a acordat termen la 5 martie 2019, în complet de filtru, fără citarea părţilor.

Prin încheierea din 5 martie 2019, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a dispus comunicarea raportului şi a completării la raport către părţile din proces, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

Faţă de raportul comunicat, niciuna din părţi nu a înţeles să îşi manifeste poziţia procesuală prin formularea unui punct de vedere.

Prin încheierea completului de filtru din 21 mai 2019, recursul a fost admis în principiu. Totodată, a fost stabilit termen de judecată la 22 octombrie 2019, în vederea soluţionării recursului în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

La termenul stabilit din 22 octombrie 2019, cauza a fost amânată la 10 decembrie 2019 pentru legala îndeplinire a procedurii de citare.

Prin încheierea din 10 decembrie 2019, judecata cauzei a fost suspendată, în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea cauzelor C-81/19 şi C-269/19, aflate pe rolul Curţii de Justiţie a Uniunii Europene.

Ulterior, faţă de cererea de repunere pe rol a cauzei, formulată de recurenţi la 2 octombrie 2020, prin rezoluţia din 6 octombrie 2020, a fost stabilit termen de judecată la 2 februarie 2021, cu citarea părţilor, în vederea discutării cererii de repunere pe rol a cauzei şi a recursului, termen la care instanţa de recurs a rămas în pronunţare.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte reţine următoarele:

O primă critică formulată de recurenţi se referă la modul în care instanţa de apel a înţeles să interpreteze şi, în cele din urmă, să dea curs solicitării de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei 3.7 teza a doua din convenţia părţilor referitoare la dobândă.

Astfel, în accepţiunea recurenţilor, instanţa de apel în mod greşit a apreciat că nu este autorizată să modifice convenţia de credit în discuţie, ci, dimpotrivă, trebuia să dispună restituirea plăţilor nedatorate, ca efect al constatării nulităţii clauzei contestate.

Cu referire la această critică, se cuvine menţionat faptul că, în ceea ce priveşte dobânda, prin cererea precizatoare, recurenţii-reclamanţi au solicitat restituirea diferenţei dintre valoarea dobânzilor încasate şi valoarea dobânzilor ce ar trebui plătite după formula Libor la 6 luni (3,1%) + marja fixă de 2,4%, în condiţiile în care, la momentul încheierii contractului, astfel cum rezultă din clauzele care o reglementau, dobânda nu a fost stabilită prin raportare la indicele Libor la 6 luni, nefiind prevăzută în contract vreo marjă fixă a băncii, ca element component al dobânzii variabile.

Aşadar, cu toate că recurenţii se prevalează de dreptul lor de a redobândi prestaţia executată în baza clauzelor declarate nule, în privinţa clauzei privitoare la dobândă, instanţa nu are posibilitatea de adaptare a contractului şi, ulterior, de restituire a diferenţei dintre valoarea dobânzii încasate şi valoarea dobânzii ce ar rezulta în urma înlocuirii clauzei privind dobânda variabilă cu o clauză de dobândă stabilită de instanţă după criterii impuse de recurenţi.

În acest cadru, instanţa de recurs reţine că, în realitate, recurenţii vizează restituirea sumelor rezultate în urma efectuării diferenţei dintre valoarea sumelor încasate cu titlu de dobândă şi valoarea sumelor ce s-ar fi plătit după formula proprie Libor la 6 luni + o marjă fixă a băncii de 2,4%, propusă de reclamanţi.

O atare solicitare nu este consecinţa directă a repunerii în situaţia anterioară, ca efect al nulităţii, ci implică, în prealabil, modificarea clauzelor contractului de credit prin înlocuirea clauzei constatate abuzive cu o clauză propusă de reclamanţi.

Mai mult, raportat la obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, o astfel de critică este formulată cu depăşirea limitelor în care au învestit instanţa.

Aşadar, în cazul în care instanţa ar fi dat curs solicitării reclamanţilor, ar fi schimbat obiectul şi cauza cererii de chemare în judecată, încălcând astfel principiul disponibilităţii, consacrat de art. 9 C. proc. civ. şi care presupune faptul că părţile pot determina conţinutul procesului prin stabilirea cadrului procesual în privinţa obiectului şi al participanţilor la proces, a fazelor şi etapelor pe care procesul le-ar putea parcurge.

Prin urmare, în conformitate cu prevederile art. 9 alin. (2) C. proc. civ., obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor, instanţa fiind astfel obligată să se pronunţe numai cu privire la ceea ce s-a cerut, astfel cum această solicitare a fost expusă/precizată în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Totodată, este de reţinut, că Legea nr. 193/2000 nu oferă instanţei de judecată posibilitatea de a modifica dispoziţii din contracte, ci numai de a constata că unele clauze sunt sau nu abuzive şi să dispună înlăturarea lor. Pe cale de consecinţă, dacă după eliminarea clauzei contractul mai poate continua, acesta se derulează, cu acordul consumatorului, iar, în situaţia în care, după înlăturarea clauzelor considerate abuzive, contractul nu îşi mai poate produce efectele, consumatorul este îndreptăţit să ceară rezilierea contractului.

Soluţia de modificare a contractului în sensul avut în vedere de recurenţii-reclamanţi nu este posibilă nici din perspectiva jurisprudenţei constante a C.J.U.E. care a statuat că, în cazul în care instanţa de judecată constată caracterul abuziv al unei clauze, aceasta nu poate interveni în contractul dintre părţi, prin modificarea clauzelor contractului. Astfel, în Hotărârea Curţii din 14 iunie 2012, în cauza C-618/10 Banco Espanol de Crédito, S.A. împotriva Joaquín Calderón Camino s-a stabilit, în interpretarea dispoziţiilor Directivei 93/13/CEE a Consiliului privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, că "articolul 6 alin. (1) din Directivă trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care permite instanţei naţionale, atunci când constată nulitatea unei clauze abuzive cuprinse într-un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor şi un consumator, să completeze respectivul contract modificând conţinutul acestei clauze". Din motivare rezultă şi faptul că "instanţele naţionale au numai obligaţia de a exclude aplicarea unei clauze contractuale abuzive pentru ca aceasta să nu producă efecte obligatorii în ceea ce priveşte consumatorul, fără a avea posibilitatea să modifice conţinutul acesteia. Astfel, acest contract trebuie să continue să existe, în principiu, fără nicio altă modificare decât cea rezultată din eliminarea clauzei abuzive, în măsura în care, în conformitate cu normele dreptului intern, o astfel de menţinere a contractului este posibilă din punct de vedere juridic".

Prin urmare, critica recurenţilor privind interpretarea dată de instanţa de apel solicitării de repunere a părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a constatării nulităţii absolute parţiale a clauzei referitoare la dobândă, este nefondată.

Următoarea critică formulată de recurenţi se referă la aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1 lit. B) din anexa Legii nr. 193/2000 şi a art. 4 alin. (2) din Directiva 93/2013 în examinarea caracterului abuziv al clauzelor privind comisionul de procesare şi comisionul de administrare.

Procedând la examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) C. proc. civ., prin prisma motivelor de nelegalitate invocate, se cuvine menţionat faptul că, potrivit art. 4 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE, caracterul abuziv al unei clauze contractuale se apreciază luând în considerare natura bunurilor sau a serviciilor pentru care s-a încheiat contractul şi raportându-se, în momentul încheierii contractului, la toate circumstanţele care însoţesc încheierea contractului şi la toate clauzele contractului sau ale unui alt contract de care acesta depinde, acesta fiind unul dintre criteriile în raport cu care trebuie analizat caracterul eventual abuziv al clauzelor în discuţie.

Sub aspectul respectării cerinţei de redactare clară şi inteligibilă a clauzelor contractuale prezentate în scris consumatorului, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a stabilit în cauza C-621/17 (Gyula Kiss împotriva CIB Bank Zrt., Emil Kiss, Gyula Kiss) că "art. 4 alin. (2) şi articolul 5 din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretate în sensul că cerinţa potrivit căreia o clauză contractuală trebuie exprimată în mod clar şi inteligibil nu impune că acele clauze contractuale care nu au făcut obiectul unei negocieri individuale cuprinse într-un contract de împrumut încheiat cu consumatori, precum cele în discuţie în litigiul principal, care stabilesc în mod precis cuantumul costurilor de administrare şi al unui comision de acordare care urmează să fie suportate de consumator, metoda lor de calcul şi data de exigibilitate a acestora, trebuie să detalieze de asemenea toate serviciile furnizate în schimbul sumelor în cauză".

Aşadar, prin această decizie preliminară, Curtea de Justiţie a subliniat elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil, printre acestea regăsindu-se cuantumul precis al comisionului, metoda de calcul, data de exigibilitate, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său. În plus, consumatorul trebuie să fie în măsură să verifice dacă există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

Instanţa de apel a aplicat aceste criterii cu prilejul verificării caracterului clar şi inteligibil al clauzelor care reglementează comisionul de procesare şi pe cel de administrare credit şi a reţinut, în mod legal, că acestea au fost redactate într-un limbaj clar şi inteligibil ţinând seama de ansamblul împrejurărilor proprii cauzei.

Cerinţa de transparenţă a unei clauze contractuale nu presupune ca Banca să fie obligată să detalieze în contractul respectiv natura tuturor serviciilor furnizate în schimbul costurilor prevăzute de una sau mai multe clauze contractuale, analiza instanţei trebuind îndreptată asupra altor criterii pertinente, cum ar fi posibilitatea ca natura serviciilor furnizate în mod efectiv să poată fi în mod rezonabil înţeleasă sau dedusă din contract, în ansamblul său, sau posibilitatea consumatorului de a verifica dacă nu există o suprapunere între diferitele costuri sau între serviciile pe care acestea le remunerează.

Din perspectiva acestei abordări, cerinţa de transparenţă se regăseşte în cele două clauze.

Astfel, prin art. 3.12 din contractul de credit în discuţie (nr. x din 9 octombrie 2008) s-a prevăzut faptul că "pentru procesarea cererii de credit, Împrumutatul datorează Băncii un comision de procesare de 2,2%, calculat prin aplicarea procentului la valoarea creditului menţionată la art. 1.1 lit. (a). Comisionul se va plăti integral, la data tragerii creditului, Împrumutatul autorizând Banca să reţină automat contravaloarea comisionului de procesare."

Aşadar, faţă de faptul că valoarea acestui comision este clar determinată prin contract - 2,2 % din valoarea creditului - şi că acesta este plătibil o singură dată, la data tragerii creditului prin reţinere din suma împrumutată, se constată că nu sunt îndeplinite cerinţele cumulative prevăzute de art. 4 alin. (1) din Legea nr. 193/2000.

Cât priveşte clauza referitoare la comisionul de administrare inserată la art. 3.14 din contractul de credit mai sus amintit, instanţa supremă reţine că aceasta are următorul conţinut:

"Pentru monitorizarea de către Bancă a utilizării/rambursării creditului, precum şi a îndeplinirii oricăror alte obligaţii asumate de acesta în baza contractului de credit, Împrumutatul datorează lunar Băncii un comision de administrare de 0,15%, ce se calculează prin aplicarea procentului la soldul creditului. Suma de plată rezultată urmează a fi achitată la data scadenţei fiecărei rate lunare. (……)"

Prin urmare, valoarea comisionului de administrare poate fi determinată prin metoda de calcul redată de stipulaţiile contractuale, recurenţii-reclamanţi fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului, care sunt implicaţiile juridice şi economice care decurg din perceperea acestui comision în ceea ce îi priveşte. Motivele perceperii acestui comision sunt evidente, întrucât rezultă din însăşi denumirea sa, context în care această clauză expune în mod transparent funcţionarea concretă a mecanismului la care se referă.

În altă ordine de idei, obligaţia de plată a comisionului de administrare a fost prevăzută distinct de obligaţia de plată a dobânzii tocmai în considerarea faptului că acest comision nu este menit să asigure punerea la dispoziţie a creditului şi folosirea sumei de bani de către împrumutat, ci efectuarea acelor operaţiuni bancare necesare derulării raportului contractual pe toată durata de creditare. În mod similar, având în vedere analiza efectuată de bancă a documentaţiei de credit, comisionul de procesare a fost perceput în schimbul unei contraprestaţii din partea băncii.

Aşadar, ambele clauze conţin date relevante pentru a determina întinderea obligaţiei de plată, prin raportare la suma împrumutată, limbajul în care sunt definite şi determinate cele două comisioane fiind accesibil şi prefigurând contraprestaţiile băncii.

Rezumând, dispoziţiile contractuale referitoare la cele două comisioane în discuţie îndeplinesc criteriile legale de transparenţă, clauzele fiind clare şi inteligibile, redactate în acord cu cerinţele art. 1 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, recurenţii fiind, astfel, în măsură să prevadă, la data încheierii contractului de credit, care sunt consecinţele juridice şi economice pe care le implică perceperea unor astfel de comisioane.

În concluzie, se reţine faptul că, în analiza caracterului abuziv al celor două clauze, instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 193/2000 în raport cu elementele specifice care trebuie examinate pentru a se stabili dacă o clauză este exprimată în mod clar şi inteligibil şi anume: cuantumul precis al comisioanelor, metoda de calcul, posibilitatea ca natura serviciilor furnizate efectiv să poată fi înţeleasă sau dedusă din contractul avut în vedere în ansamblul său, inexistenţa unei suprapuneri între diferitele costuri sau între serviciile pe care acesta le remunerează.

În concluzie, contrar susţinerilor recurenţilor, în privinţa clauzelor inserate la art. 3.12 şi art. 3.14 din contractul de credit mai sus amintit, referitoare la comisionul de procesare şi la comisionul de administrare, nu sunt îndeplinite cerinţele reglementate de art. 4 din Legea nr. 193/2000 pentru constatarea acestora ca fiind abuzive.

Nici criticile referitoare la clauza de risc valutar nu pot fi reţinute, întrucât decizia recurată respectă mecanismul de verificare impus de Directiva 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, aşa cum a fost explicat de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în cauza C-186/16, de care se prevalează recurenţii-reclamanţi.

Este esenţial de subliniat că articolul 1 alin. (2) din Directiva nr. 93/13/CEE, transpus în dreptul naţional prin art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 instituie o excludere din domeniul de aplicare a regimului acestei Directive a acelor clauze contractuale care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii.

În sensul atribuit de dreptul Uniunii Europene, actele sau normele obligatorii ale dreptului naţional sunt excluse din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, atât normele imperative, cât şi cele supletive, acestea din urmă fiind menţionate în mod expres în considerentul al treisprezecelea ca fiind cele ce se aplică între părţile contractante cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri.

Această interpretare a prevederilor Directivei 93/13 a fost evidenţiată şi de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene. Astfel, în Cauza C-92/11 RWE Vertrieb AG împotriva Verbraucherzentrale Nordrhein - Westfalen eV, Curtea a reţinut următoarele:

"după cum reiese din al treisprezecelea considerent al Directivei 93/13, excluderea prevăzută la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 cuprinde clauze care reflectă dispoziţii din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea acestora sau cele ale dispoziţiilor menţionate care sunt aplicabile din oficiu, cu alte cuvinte în lipsa unui aranjament diferit al părţilor în această privinţă" (par. 26); "această excludere a aplicării regimului Directivei 93/13 este justificată de faptul că, în cazurile prevăzute la punctele 26 şi 27 din prezenta hotărâre, se poate prezuma în mod legitim că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor în anumite contracte" (par. 28).

În Cauza C-34/13 Monika Kusionova împotriva D. a.s., Curtea a menţionat că "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, respectivul act cu putere de lege trebuie să fie obligatoriu" (par. 78). Totodată, Curtea a reţinut că "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 79).

Contrar celor susţinute prin motivele de recurs, din însăşi hotărârea invocată de autorii căii de atac, respectiv Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., rezultă că expresia "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", în sensul articolului 1 alin. (2) din Directivă, acoperă, în raport de al treisprezecelea considerent al acesteia, şi norme supletive, respectiv acelea care, potrivit legii, se aplică între părţile contractante cu condiţia ca părţile să nu fi derogat prin convenţie.

În această cauză, care vizează tocmai o situaţie precum cea dedusă judecăţii în prezentul dosar, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene statuând prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., arată că:

"articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 instituie o excludere din domeniul de aplicare al acesteia, care vizează clauzele care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii" (par. 27); "această excludere presupune îndeplinirea a două condiţii. Pe de o parte, clauza contractuală trebuie să reflecte un act cu putere de lege sau o normă administrativă, iar, pe de altă parte, actul sau norma respectivă trebuie să fie obligatorie" (par. 28); "pentru a stabili dacă o clauză contractuală este exclusă din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă această clauză reflectă prevederile din dreptul naţional care se aplică între părţile contractante independent de alegerea lor sau pe cele care sunt de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile ope legis, cu alte cuvinte în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă" (par. 29).

Astfel, prin Hotărârea pronunţată în Cauza C-186/16 Ruxandra Andriciuc şi alţii împotriva E. S.A., Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a instituit o ordine de prioritate a condiţiilor care trebuie să fie verificate din perspectiva Directivei 93/13, neîndeplinirea uneia dintre condiţii făcând de prisos analiza celor subsecvente şi determinând concluzia lipsei caracterului abuziv al clauzei cercetate.

Ulterior, prin Hotărârea Curţii de Justiţie din data de 9 iulie 2020, pronunţată în Cauza C-81/19, NG, OH împotriva S.C. F. S.A., având ca obiect o cerere de decizie preliminară ce priveşte, într-o primă întrebare, interpretarea Directivei 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, în sensul de a se stabili dacă articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că o clauză contractuală care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, ci reflectă o normă care, potrivit legii naţionale, se aplică între părţile contractante în lipsa unui acord diferit în această privinţă, intră în domeniul de aplicare al acestei directive, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a statuat, în considerarea propriei jurisprudenţe, următoarele:" împrejurarea că legiuitorul naţional a stabilit un echilibru între ansamblul drepturilor şi obligaţiilor părţilor la anumite contracte nu constituie o condiţie pentru aplicarea excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13, ci justificarea unei astfel de excluderi."

Aşadar, pentru a stabili dacă condiţiile excluderii prevăzute la articolul 1 alin. (2) din Directiva 93/13 sunt îndeplinite, Curtea a statuat că îi revine instanţei naţionale sarcina să verifice dacă clauza contractuală vizată reflectă dispoziţii de drept naţional care se aplică în mod imperativ între părţile contractante independent de alegerea lor sau dispoziţii de natură supletivă şi, prin urmare, aplicabile automat, cu alte cuvinte, în lipsa unui acord diferit între părţi în această privinţă (a se vedea în acest sens Hotărârea din 21 martie 2013, RWE Vertrieb, C-92/11, EU:C:2013:180, punctul 26, Hotărârea din 10 septembrie 2014, Kušionová C-34/13, EU:C:2014:2189, punctul 79, Hotărârea din 20 septembrie 2017, Andriciuc şi alţii, C-186/16, EU:C:2017:703, punctele 29 şi 30, precum şi Hotărârea din 3 martie 2020, Gómez del Moral Guasch, C-125/18, EU:C:2020:138, punctul 32).

Prin urmare, clauzele contestate reflectă principiul nominalismului monetar, reglementat de art. 1578 C. civ. din 1864. Conform acestui text de lege:

"obligaţia ce rezultă din împrumut de bani este totdeauna pentru aceeaşi sumă numerică arătată în contract", iar la alin. (2) se prevede "întâmplându-se o sporire sau o scădere a preţului monedelor, înainte de a sosi epoca plăţii, debitorul trebuie să restituie suma numerică împrumutată şi nu este obligat a restitui această sumă decât în speciile aflătoare în curs la momentul plăţii." Altfel spus, debitorul obligaţiei de restituire a unui împrumut de consumaţie (categorie care include şi creditele bancare) va fi liberat prin plata sumei numerice arătate în contract, indiferent de fluctuaţiile monedei în care a fost acordat împrumutul.

Părţile ar fi putut deroga de la aceste prevederi legale, dar nu au făcut-o, astfel că norma menţionată se aplică în lipsa unei alte înţelegeri a părţilor.

Prevederile art. 1578 C. civ. cuprind o dispoziţie legală dispozitivă supletivă ce se aplică ope legis în lipsa unui acord diferit între părţi, în acelaşi sens - al calificării acestor dispoziţii drept norme cu caracter supletiv ce se aplică şi în lipsa unei menţiuni exprese în contract, putând fi amintite şi considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 62/2017.

În atare context, Înalta Curte reţine că, faţă de prevederile Legii nr. 193/2000, interpretate în lumina Directivei 93/13/CEE a Consiliului şi a celor statuate de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, clauza contractuală care prevede obligaţia pentru împrumutat de a restitui creditul în moneda în care a fost acordat (CHF), nu poate forma obiectul cenzurii instanţei de judecată, din următoarele raţiuni de ordin legal:

Conform art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, clauzele contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare nu sunt supuse dispoziţiilor prezentei legi. Această prevedere legală transpune în dreptul intern dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului, potrivit cărora dispoziţiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispoziţiile ori principiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi.

Pentru a identifica aria de excludere vizată de această dispoziţie legală, este necesară determinarea conţinutului noţiunii de "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii", determinare care este realizată, fără echivoc, chiar în preambulul Directivei în considerentul al treisprezecelea, unde se prevăd următoarele:

"întrucât se consideră că actele cu putere de lege sau normele administrative ale statelor membre, care determină direct sau indirect clauzele contractelor încheiate cu consumatorii, nu conţin clauze abuzive; întrucât, în consecinţă, nu este necesar ca prezenta directivă să se aplice clauzelor care reflectă actele cu putere de lege sau normele administrative obligatorii şi principiile sau dispoziţiile din convenţiile internaţionale la care statele membre sau Comunitatea sunt părţi; întrucât, în această privinţă, formularea "acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii" din articolul 1 alin. (2) se referă şi la normele care, în conformitate cu legea, se aplică între părţile contractante, cu condiţia să nu se fi instituit alte acorduri".

Din cele anterior menţionate reiese că, în aria de excludere din domeniul de aplicare al Directivei 93/13, se numără nu doar clauzele care transpun prevederi imperative din dreptul naţional, ci şi cele care transpun prevederi supletive, aplicabile între părţi în lipsa unei derogări de la acestea.

Este de reţinut faptul că dispoziţiile de drept intern care au transpus Directiva 93/13 nu au instituit un regim derogatoriu de la aceasta, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 făcând vorbire de clauze contractuale prevăzute în temeiul altor acte normative în vigoare, fără a distinge după cum aceste acte normative sunt imperative ori supletive.

Aplicând în cauza de faţă argumentele anterior expuse, reiese cu evidenţă faptul că stipulaţiile din contractul de credit care prevăd obligaţia pentru recurenţii-reclamanţi, în calitate de persoane împrumutate, de a restitui creditul în moneda în care acesta a fost acordat (CHF), sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000 şi al Directivei 93/13, întrucât preiau o dispoziţie supletivă din dreptul intern (art. 1578 din C. civ. din 1864), de la care părţile nu au derogat.

În concluzie, clauzele care stipulează restituirea creditului în aceeaşi monedă în care a fost acordat (CHF) transpun o normă supletivă din dreptul naţional, astfel că sunt exceptate din domeniul de aplicare al Directivei 93/13 şi al Legii nr. 193/2000.

Neintrând în domeniul de aplicare al legii, în mod evident, nu se mai impune analiza criticilor referitoare la includerea acestor clauze în noţiunea de obiect principal al contractului, la cerinţele de transparenţă a clauzelor sau de informare a consumatorului ori la cerinţele de echilibru sau de bună-credinţă.

Cât priveşte aserţiunile recurenţilor în susţinerea posibilităţii convertirii în moneda naţională a creditului, Înalta Curte nu le poate primi, întrucât nu suntem în ipoteza prevăzută de articolul art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, potrivit căruia "Plăţile, încasările, transferurile şi orice alte asemenea operaţiuni între rezidenţi, care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, se realizează numai în moneda naţională (leu), cu excepţia operaţiunilor prevăzute în anexa nr. 2 «Categorii de rezidenţi care pot efectua operaţiuni în valută», care se pot efectua şi în valută" respectiv, nu suntem în ipoteza unor plăţi, încasări sau transferuri care fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii.

Cu toate că, într-o formă arhaică, băncile erau cunoscute ca instituţii de credit care fac comerţ cu bani, în realitate, mecanismul de funcţionare a acestora constă în a atrage resurse disponibile pe care le plasează sub formă de produse şi servicii, potrivit cerinţelor economiei, la preţuri care să acopere costurile şi riscurile, dar şi în vederea obţinerii unui profit.

Prin urmare, nu trebuie făcută confuzia între activitatea comercială a instituţiilor bancare, care presupune urmărirea unui profit şi activitatea de comerţ cu bunuri şi servicii, care, de regulă, presupune dobândirea unui bun fizic în schimbul unei sume de bani.

Nefiind, aşadar, în ipoteza prevăzută de art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, sunt aplicabile dispoziţiile alin. (2) al aceluiaşi articol, potrivit căruia, "toate celelalte operaţiuni între rezidenţi, care nu fac obiectul comerţului cu bunuri şi servicii, pot fi efectuate în mod liber fie în moneda naţională (leu), fie în valută."

Totodată, se cuvine amintit faptul că art. 3 alin. (1) din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005 privind regimul valutar face parte din Secţiunea a II-a intitulată "Operaţiuni valutare între rezidenţi", iar, potrivit art. 4.1 din Anexa nr. 1 la Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, operaţiunile valutare sunt încasările, plăţile, compensările, transferurile, creditările, precum şi orice tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin orice alte modalităţi de plată practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective, putând exista operaţiuni valutare între rezidenţi şi nerezidenţi şi operaţiuni valutare între rezidenţi.

În altă ordine de idei, în conformitate cu art. 5 din Regulamentul B.N.R. nr. 4/2005, "rezidenţii au dreptul să dobândească, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută", or, una din modalităţile în care rezidenţii pot dobândi valută este şi cea care presupune accesarea unui credit.

În consecinţă, din interpretarea acestor norme juridice, rezultă cu evidenţă că este posibilă atât perfectarea, cât şi rambursarea creditelor în valută.

Într-o ultimă critică, autorii recursului au învederat faptul că, în ceea ce priveşte riscul valutar, instanţa de judecată a respins aplicarea teoriei impreviziunii, din perspectiva dezechilibrelor apărute după încheierea contractului.

Cu referire la solicitarea de revizuire a efectelor contractului în baza teoriei impreviziunii, instanţa supremă reţine că reclamanţii nu au învestit instanţa de fond cu un capăt de cerere referitor la adaptarea contractului de credit, bazat pe impreviziune. De altfel, formularea a două capete de cerere, cu titlu principal, simultan, unul în constatare nulitate parţială contract şi unul în adaptarea convenţiei, bazată pe impreviziune, nici nu era posibilă, din moment ce a doua solicitare nu putea avea ca premisă decât o convenţie valabil încheiată.

Prin susţinerea acestei teorii, recurenţii se raportează la dezechilibrul semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor contractante contrar cerinţei bunei-credinţe şi, prin urmare, tind la justificarea îndeplinirii condiţiilor pentru constatarea caracterului abuziv al clauzelor de risc valutar. Or, aşa cum s-a arătat în precedentele considerente, clauzele contractuale în discuţie sunt excluse din domeniul de aplicare al Legii nr. 193/2000, astfel că niciuna din prevederile acestei legi nu se aplică raportului juridic dedus judecăţii în privinţa clauzelor prin care împrumutatul s-a obligat să ramburseze suma împrumutată în moneda creditului.

Totodată, criticile formulate de recurenţii-reclamanţi, referitoare la greşita aplicare a teoriei impreviziunii, sunt nefondate, cu atât mai mult cu cât, în considerarea dispoziţiilor art. 6 din actualul C. civ., prevederile art. 1271 C. civ. (2009) nu sunt aplicabile raportului juridic încheiat anterior intrării în vigoare a acestui act normativ.

Reţinând, aşadar, că nu subzistă niciuna dintre criticile invocate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2258/2017 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenţii-reclamanţi A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 2258/2017 din 15 decembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2021.