Insurer's appeal over wrongful death moral damages upheld as unfounded.

Şedinţa publică din data de 21 septembrie 2021

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Ilfov la 19.01.2018, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. în contradictoriu cu pârâta J. S.A., au solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 5000 euro, în echivalent RON la data plăţii, cu titlu de despăgubire pentru daunele materiale; despăgubiri civile cu titlu de daune morale, după cum urmează: (a) 700.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru reclamanta A., în calitate de mamă; (b) 700.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru reclamantul B., în calitate de tată; (c) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru C., în calitate de soră; (d) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru D. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de frate; (e) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru E. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de frate; (f) 250.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru F. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de soră; (g) 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru G. prin reprezentant legal, mama sa A., în calitate de frate; (h) 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru H., în calitate de bunic patern; (i) 100.000 euro (echivalent în RON la data efectuării plăţii), pentru I., în calitate de bunica paternă; cu obligarea la plata cheltuielilor judiciare ocazionate cu prezentul proces, al căror cuantum se va preciza ulterior.

În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1349-1350, art. 1381-1395 din C. civ., Legea 136/1995.

Prin sentinţa civilă nr. 1144/15.04.2019, pronunţată de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H. şi I., în contradictoriu cu pârâta J. S.A.; a fost obligată pârâta la plata către reclamanţi a sumei de 3.447,55 RON, cu titlu de despăgubiri materiale; a fost obligată pârâta, cu titlu de daune morale, la plata sumei de câte 50.000 euro către fiecare dintre reclamanţii A. şi B. şi la plata sumei de câte 25.000 euro către fiecare dintre reclamanţii C., D., E., F., G., H. şi I.; a fost respinsă, în rest, cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta J. S.A., care a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea cererii, desfiinţarea în parte a hotărârii atacate, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale acordate.

Şi reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. au formulat apel împotriva aceleiaşi sentinţe, solicitând acordarea integrală a despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată.

Prin decizia civilă nr. 571A/2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă la 19 iunie 2020, a fost admisă excepţia netimbrării apelului, invocată din oficiu; a fost anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. împotriva sentinţei civile nr. 1144/15.04.2019 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă, în dosarul nr. x/2018, în contradictoriu cu intimata-pârâtă J. S.A.

Totodată, a fost respins, ca nefondat, apelul promovat de pârâta J. S.A., împotriva sentinţei civile nr. 1144/15.04.2019 pronunţate de Tribunalul Ilfov, secţia Civilă în dosarul nr. x/2018.

Prin aceeaşi decizie, în temeiul art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, s-a dispus obligarea:

- reclamanţilor A., B., C., D., E., F., G., H. şi I. să plătească, în solidar, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele materiale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de 1.270,35 RON;

- reclamanţilor A. şi B. să plătească, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele morale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 36.234,8 RON fiecare;

- reclamanţilor C., D., E. şi F. să plătească, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele morale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 15.258,5 RON fiecare;

- reclamanţilor G., H. şi I. să plătească, aferent capătului din cererea de chemare în judecată privind daunele morale solicitate, taxă judiciară de timbru în cuantum de câte 8.266.4 RON fiecare.

S-au acordat dreptul de a formula cerere de reexaminare în ceea ce priveşte stabilirea taxei judiciare de timbru datorată în faţa primei instanţe pentru cererea de chemare în judecată, în termen de 3 zile de la comunicarea deciziei.

Împotriva deciziei evocate, la 29 iulie 2020, a declarat recurs pârâta J. S.A, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului şi casarea hotărârii cu trimitere spre rejudecare.

Cu privire la primul motiv de recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta critică decizia din apel ca fiind dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, autoarea căii de atac arată că, în condiţiile în care, pentru daunele morale nu există dispoziţii legale stricte privind cuantificarea, nici criterii obiective, dar nici bareme prestabilite, aşa cum există în unele ţări din Uniunea Europeană, care să poată ajuta magistratul la aprecierea unei astfel de suferinţe, singurele criterii sunt cele legate de practica judiciară pronunţată în cauze similare de către ÎCCJ şi de către curţile de apel din România, ca instanţe de control judiciar.

Recurenta susţine că instanţa de apel a arătat că nu va avea în vedere practica judecătorească invocată în susţinerea apelului, întrucât, în sistemul judiciar românesc, jurisprudenţa nu este izvor de drept.

Apreciază recurenta că instanţa de apel a nesocotit criteriile legale care au stat la baza stabilirii acestor despăgubiri, încălcând astfel dispoziţiile art. 50 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014 care stipulează că daunele morale, în caz de vătămare corporală a unor persoane, se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Mai departe, recurenta redă considerentele deciziei nr. 422/2018 a ÎCCJ, fără a preciza numărul dosarului în care a fost pronunţată această decizie.

Conchide recurenta că instanţa de apel a încălcat o normă de drept aplicabilă cazului dedus judecăţii şi totodată, solicită a se ţine cont că, deşi a depus la dosarul cauzei o serie de hotărâri judecătoreşti, instanţa de apel nu a făcut vorbire de nici una dintre acestea, astfel încât, din această perspectivă, apreciază că hotărârea este nemotivată.

Referitor la cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă susţine că a solicitat instanţei să lămurească toate împrejurările accidentului din 12.08.2015, inclusiv posibila influenţă a necuplării centurii de siguranţa de către pasagerii din autovehiculul marca x, asupra decesului lui K. (pasager bancheta stânga spate, alcoolemie 0,45%0), însă instanţa de apel a apreciat că recurenta nu ar fi dovedit această culpă concurentă a victimei.

Apreciază recurenta că pasagerul minor a fost găsit la 4 m de autoturism, astfel că nu poate exista vreun dubiu privind faptul că, dacă purta centura de siguranţă, obligatorie conform legii, ar fi supravieţuit.

Consideră că prezumţiile legale sunt şi ele mijloace de formare a convingerii judecătorului.

Solicită a se avea în vedere decizia nr. 12/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru judecarea recursurilor în interesul legii şi dispoziţiile art. 28 alin. (1) teza a II-a din Normele aprobate prin Ord. Nr. 14/2011 (rep.) şi ale art. 1371 alin. (1) C. civ.

Recurenta-pârâtă nu a precizat dacă că este de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Recursul a fost comunicat intimaţilor-reclamanţi, la 13.08.2020 (dosar recurs).

La 19 august 2020, în termen legal, intimaţii-reclamanţi au depus întâmpinare prin care au invocat excepţia nulităţii pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 Cod procedură şi, în subsidiar, solicită respingerea recursului ca nefondat, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Intimaţii-reclamanţi nu au precizat dacă sunt de acord ca, în situaţia în care recursul va fi admis în principiu, să fie soluţionat de completul de filtru, în condiţiile prevăzute de art. 493 din C. proc. civ.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte la 04.09.2020, iar la 11 septembrie 2020, aceasta a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepţiei nulităţii şi reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată solicitate de intimaţi, proporţional cu munca şi activitatea prestată de avocat pentru această fază procesuală, având în vedere dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursului, iar prin încheierea din 2 februarie 2021, Înalta Curte a dispus comunicarea raportului către părţi.

Părţile nu au formulat un punct de vedere cu privire la raport.

Prin încheierea din 23 martie 2021, Înalta Curte, constituită în completul de filtru, a respins excepţia nulităţii recursului, invocată de intimaţii-reclamanţi prin întâmpinare, a admis în principiu recursul şi a fixat termen în şedinţă publică, pentru soluţionarea acestuia.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, Înalta Curte reţine că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente:

Cu titlu preliminar este necesar a fi subliniat că recursul reprezintă o cale de atac extraordinară a cărui trăsătură esenţială este înscrisă în partea introductivă a art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., anume aceea că permite realizarea unui control judiciar limitat la aspectele de nelegalitate (a deciziei atacate pe această cale) care sunt susceptibile de încadrare în cazurile de casare reglementate prin pct. 1-8 ale art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Având în vedere aceste rigori legale ce se impun în judecata recursului, Înalta Curte constată că nu pot forma obiectul unei analize, în această etapă procesuală, criticile expuse de recurenta-pârâtă cu privire la modul în care instanţa de apel a analizat probele (înscrisuri, expertiza, martori, prezumţii) în stabilirea daunelor morale şi cele referitoare la situaţia de fapt stabilită în urma acestei analize a probatoriului administrat în etapele procesuale anterioare, cu privire la culpa concurentă a victimei decedate K..

Astfel, prin majoritatea criticilor formulate, recursul aduce în dezbatere, în esenţă, problematica stabilirii unui anumit cuantum al daunelor morale pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial. Cuantumul daunelor morale, stabilit de instanţa de apel, conform circumstanţelor particulare ale cauzei, reprezintă aşadar, o chestiune de temeinicie, iar nu de nelegalitate, necenzurabilă în recurs.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a invocat faptul că decizia este nemotivată, deoarece instanţa de apel nu a făcut referire nici măcar la o decizie de speţă care a format convingerea instanţei în sensul soluţiei pronunţate.

Înalta Curte reţine că acest motiv de casare este nefondat, instanţa de apel argumentând soluţia pronunţată cu respectarea cerinţelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în acest sens evocând şi aplicând în cauza dedusă judecăţii textele de lege şi actele normative care au stat la baza adoptării soluţiei sale, totodată prezentând raţionamentul-logico juridic prin care a cuantificat daunele morale.

Astfel, se constată că, prin apelul declarat în cauză, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, pârâta a criticat soluţia primei instanţe şi sub aspectul cuantumului prea mare al daunelor morale acordate, relativ la suferinţele pricinuite de moartea victimei în accidentul auto.

În acest context, în considerentele deciziei atacate, contrar susţinerilor recurentei-pârâte, instanţa de prim control judiciar a analizat probele administrate, a stabilit situaţia de fapt şi a evocat normele de drept incidente pe care le-a aplicat în speţa dedusă judecăţii, respectiv dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, în acelaşi timp menţinând temeiurile de drept invocate de instanţa de fond, a căror aplicare nu a fost, dealtfel, contestată prin calea de atac formulată de intimata-pârâtă.

Instanţa de apel a reţinut că despăgubirea bănească trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, dar şi a practicii judiciare în materie, respectiv a unor elemente obiective care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire fără justă cauză a terţelor persoane păgubite.

Astfel, în urma coroborării probelor din dosar cu susţinerile părţilor privind sumele acordate în practică, aprecierii soluţiilor ca precedent şi aplicării principiului echităţii şi al proporţionalităţii, reţinând, în mod corect, că stabilirea despăgubirii trebuie să fie atributul suveran al instanţei, pentru fiecare cauză în parte, instanţa de apel a concluzionat că, în cauză, se impune a fi acordate daune în cuantumurile învederate în dispozitivul sentinţei atacate, de câte 50.000 euro fiecare, în cazul reclamanţilor A. şi B. şi de câte 25.000 euro fiecare, în cazul reclamanţilor C., D., E., F., G., H. şi I..

Potrivit unei jurisprudenţe constante, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acordă o atenţie deosebită respectării de către instanţe a obligaţiei de a examina problemele ridicate de către părţi, ca o garanţie a respectării dreptului la un proces echitabil. În acest sens, instanţa europeană a arătat totuşi, în mod constant, faptul că "Art. 6 parag. 1 din Convenţie, obligă tribunalele să-şi motiveze deciziile, dar nu se poate cere să dea un răspuns detaliat la fiecare argument" (C.E.D.O. - Hotărârea Ruiza Torija c.Spaniei).

Ca urmare, judecătorul nu trebuie să răspundă fiecărui argument al părţilor, iar întinderea obligaţiei de motivare trebuie apreciată prin raportare la natura şi circumstanţele specifice fiecărei cauze. Motivarea unei hotărâri judecătoreşti este înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

Prin raportare la aceste consideraţii, instanţa supremă reţine, contrar celor învederate de recurentă, că, pe de o parte, instanţa de apel a făcut trimitere la jurisprudenţa instanţelor, inclusiv cea depusă la dosar, de care, potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, a ţinut cont la cuantificarea daunelor, iar, pe de altă parte, norma indicată nu impune obligaţia în sarcina instanţei de a face o examinare exhaustivă a jurisprudenţei şi de a cita în mod explicit deciziile jurisprudenţiale avute în vedere.

Ceea ce este obligatoriu pentru instanţe este de a ţine seama de criteriile de stabilire a daunelor morale consacrate de jurisprudenţă, în absenţa unor criterii clare şi obiective prevăzute de legislaţia naţională, iar nu de a cuantifica aceste daune în litigiul cu care sunt sesizate în raport cu sumele concrete stabilite de alte instanţe, în alte cauze, care pot fi similare, însă nu identice.

Totodată, se reţine că, sub aspectul daunelor morale, jurisprudenţa din cauze asemănătoare nu reprezintă izvor de drept şi are caracter orientativ pentru instanţele chemate să se pronunţe în speţe asemănătoare, analiza instanţei fiind făcută din perspectiva normelor legale, a probelor administrate şi a particularităţilor situaţiei concrete din fiecare cauză.

Prin urmare, criticile recurentei-pârâte referitoare la nerespectarea jurisprudenţei relevante în materia daunelor morale, încadrate de aceasta în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8, vizează exclusiv aspecte de netemeinicie a deciziei recurate, întrucât nu au fost indicate normele de drept pretins încălcate sau greşit aplicate. Chiar dacă recurenta-pârâtă a invocat prevederile art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma CSA nr. 23/2014, potrivit cărora la stabilirea daunelor morale se ţine seama de legislaţia şi jurisprudenţa din România, instanţa supremă reţine că jurisprudenţa din România nu obligă instanţele naţionale decât în măsura în care hotărârile sunt pronunţate în cadrul celor două mecanisme de unificare a practicii judiciare, reprezentate de recursul în interesul legii şi sesizarea Înaltei Curţi în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept. Aşadar, jurisprudenţa din România nu este izvor de drept în raport şi de conţinutul prevederilor art. 1 C. civ., referitoare la izvoarele dreptului civil.

Pentru considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală şi că recursul declarat de recurenta-pârâtă este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă J. S.A. împotriva deciziei civile nr. 571A/2020 din 19 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 21 septembrie 2021.