Recovery of attorney's fees for incompetent arbitration proceedings: appeals dismissed, appellate reduction of costs upheld

Şedinţa publică din data de 2 februarie 2021

Asupra recursurilor de faţă, din examinarea actelor şi lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la 23 mai 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat:

1. Obligarea pârâtei CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE la plata sumei de 610.182,25 RON, reprezentând valoarea onorariilor avocaţiale achitate de societatea reclamantă pentru dosarul arbitral nr. x/2013 al Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional şi pentru dosarul nr. x/2014 al Curţii de Apel Bucureşti (fond şi recurs), având ca obiect pretenţii izvorâte din Contractul de servicii nr. x/2002 şi acţiune în anulare a sentinţei pronunţate de tribunalul arbitral.

2. Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluţionarea prezentei cauze.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 C. civ., art. 1357 C. civ., art. 1382 C. civ., art. 1385 C. civ., art. 194 şi următoarele, art. 451 alin. (1), art. 452, art. 453 C. proc. civ., art. 127 din Statutul profesiei de avocat, precum şi pe celelalte dispoziţii legale indicate în cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 407/2018 din 15 februarie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă a admis în parte cererea privind pe reclamanta A. şi a obligat pârâta CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE să plătească reclamantei suma de 257.281,67 RON pretenţii şi suma de 6.177,81 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinţei civile nr. 407 din 15 februarie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă, pârâta CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a declarat apel, prin care a solicitat admiterea apelului, schimbarea în tot a hotărârii apelate, cu consecinţa în principal a respingerii acţiunii ca neîntemeiată, dat fiind caracterul nejustificat şi nerezonabil al cuantumului cheltuielilor de judecată raportat la complexitatea cauzei arbitrale, iar, în subsidiar, reducerea drastică şi considerabilă a acestora, până la un nivel rezonabil.

Prin decizia civilă nr. 1140 din 26 iunie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a Civilă a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE împotriva sentinţei civile nr. 407 din 15 februarie 2019 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, a schimbat în parte sentinţa apelată, în sensul că a redus suma la care a fost obligată pârâta de la 257.281,67 RON la 40.000 RON şi a redus cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta, de la 6.177,81 RON, la 960,47 RON.

La 11 octombrie 2019, reclamanta A. a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, precum şi împotriva încheierii din data de 24 iunie 2019 prin care a fost respinsă excepţia netimbrării apelului ca urmare a constatării de către instanţa de apel a faptului că cererea CASEI NAŢIONALE DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE ar fi scutită de plata taxei de timbru, solicitând instanţei de recurs casarea deciziei recurate şi, în rejudecare:

- să constate faptul că pentru apelul formulat, CNAS are obligaţia de plată a taxei de timbru de 50% din valoarea sumei contestate, conform art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013 şi să se stabilească obligaţia CNAS de plată a acestei sume;

- să respingă ca fiind nefondat apelul formulat de CNAS împotriva sentinţei civile nr. 407 din 15 februarie 2018 a Tribunalului Bucureşti şi să menţină hotărârea apelată ca fiind legală şi temeinică;

- să dispună obligarea CNAS la plata cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului, constând în onorariu de avocat;

- să dispună obligarea CNAS la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Anterior detalierii motivelor de recurs, autoarea recursului a prezentat situaţia de fapt care a determinat iniţierea acţiunii, precum şi cadrul procesual.

Ulterior, recurenta a procedat la dezvoltarea criticilor formulate împotriva deciziei 1140 din 26 iunie 2019 şi a încheierii din data de 24 iunie 2019 pronunţate de instanţa de apel.

Prima dintre criticile formulate vizează faptul că instanţa de apel a apreciat în mod eronat că cererea de apel formulată de CNAS ar fi scutită de plata taxei judiciare de timbru.

În acest sens, recurenta-reclamantă arată că, prin întâmpinarea formulată în apel, a invocat faptul că cererea de apel a CNAS trebuia timbrată conform art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, respectiv cu 50% din valoarea taxei de timbru datorată pentru suma contestată, faţă de care, CNAS a invocat faptul că apelul pe care l-a formulat nu ar fi supus obligaţiei de plată a taxei judiciare de timbru, fiind invocate dispoziţiile art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Având în vedere că, prin încheierea atacată cu recurs, Curtea de Apel Bucureşti a respins excepţia netimbrării ca neîntemeiată, apreciind că cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru, recurenta solicită a se observa că, prin soluţia dispusă, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Astfel, se arată că, procedând la o analiză a textului de lege anterior citat prin raportare la obiectul acţiunii iniţiate de recurenta A. S.R.L., cererea de chemare în judecată nu priveşte venituri publice din categoria celor enumerate de art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, ci are în vedere obligaţia CNAS de a achita cheltuielile de judecată ocazionate de iniţierea unor litigii împotriva recurentei, dispute care au fost soluţionate nefavorabil.

Faţă de cele mai sus arătate, recurenta solicită instanţei de recurs să constate că prevederile legale mai sus invocate nu sunt aplicabile în cauză şi, pe cale de consecinţă, să dispună obligarea CNAS la achitarea taxei judiciare de timbru datorate conform art. 23 din O.U.G. nr. 80/2013.

Prin cea de a doua critică formulată, recurenta susţine că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că, în speţă, cheltuielile de judecată nu sunt datorate de către CNAS întrucât procesul în care au fost ocazionate nu a fost soluţionat pe fond, ci doar pe o excepţie. Motivarea contradictorie a instanţei de apel.

Încă de la început, autoarea recursului precizează că, prin criticile aduse, este vizată greşita interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 453 C. proc. civ. care reglementează condiţiile în care ar putea fi admisă o cerere de acordare a cheltuielilor de judecată.

Aşadar, se susţine că, în cenzurarea făcută, instanţa de apel nu a avut ca temei dispoziţiile art. 451 C. proc. civ. prin care se instituie dreptul instanţei de judecată de a reduce motivat valoarea cheltuielilor de judecată, ci, reducerea sumelor acordate de instanţa de fond s-a datorat exclusiv unei interpretări şi aplicări eronate a prevederilor art. 453 C. proc. civ.

În continuare, recurenta-reclamantă reproduce câteva pasaje considerate relevante din cuprinsul hotărârii atacate cu privire la acest aspect, pe care aceasta le analizează din perspectiva dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., concluzionând că respectivul text de lege nu face vorbire despre câştigarea procesului pe fond de către una dintre părţi pentru a se naşte dreptul părţii adverse de a beneficia de plata cheltuielilor de judecată ocazionate de acel proces.

În cele ce urmează, recurenta-reclamantă enumeră condiţiile care trebuie îndeplinite în vederea acordării cheltuielilor de judecată, respectiv existenţa culpei procesuale a părţii care a pierdut procesul şi de la care urmează să fie solicitate cheltuielile, solicitarea expresă din partea părţii adverse de acordare a cheltuielilor de judecată, precum şi dovedirea respectivelor cheltuieli de judecată, condiţii considerate ca fiind îndeplinite cumulativ în prezenta cauză pentru angajarea răspunderii civile delictuale a intimatei CNAS.

În susţinerea afirmaţiilor sale, recurenta-reclamantă face trimitere atât la literatura de specialitate, cât şi la o jurisprudenţă a Plenului Fostului Tribunal Suprem.

Faţă de cele de mai sus, recurenta-reclamantă arată că această prezumţie de culpă procesuală nu are în vedere buna sau reaua-credinţă a părţii care a pierdut procesul, ci faptul că, prin promovarea şi acceptarea judecării procesului, partea care a pierdut procesul, a suportat riscul acestei situaţii, trebuind să despăgubească pe partea potrivnică câştigătoare cu cheltuielile din proces angajate de aceasta din urmă.

În acest sens, autoarea recursului subliniază că CNAS a insistat în promovarea acţiunii arbitrale la un tribunal arbitral necompetent, cu toate că avea posibilitatea ca, după invocarea excepţiei de necompetenţă, să renunţe la sesizarea CICA şi să sesizeze ICC Paris, instanţa arbitrală competentă, cu atât mai mult cu cât a beneficiat de asistenţă juridică de specialitate.

În ceea ce priveşte ipoteza avută în vedere de instanţa de apel, respectiv faptul că nu s-a stabilit dacă CNAS a pierdut procesul întrucât nu s-a soluţionat fondul cauzei, recurenta solicită a se constata că este o interpretare eronată a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., interpretare care contravine jurisprudenţei relevante existente.

Recurenta conchide în sensul că, indiferent de faptul că soluţia pronunţată de instanţă vizează fondul cauzei sau soluţionarea pricinii se realizează în baza unei excepţii de procedură, partea care pierde procesul este în culpă procesuală şi datorează părţii adverse cheltuielile ocazionate de litigiul pornit la iniţiativa sa.

O astfel de soluţie apare ca fiind singura echitabilă întrucât onorariul de avocat a fost achitat în legătură cu activitatea desfăşurată de avocaţi pentru a identifica apărări şi a pregăti documente procesuale în legătură cu toate aspectele cauzei, inclusiv fondul, neputând fi anticipată soluţia care urma a fi pronunţată de tribunalul arbitral în sensul soluţionării cauzei prin admiterea excepţiei nelegalei compuneri a completului.

Referindu-se la complexitatea şi volumul activităţilor avocaţiale, recurenta arată că acestea nu s-au redus la aspecte de procedură, în condiţiile în care a depus întâmpinare la acţiunea arbitrală, cerere care a presupus abordări complexe pe fondul cauzei, studiul doctrinei şi a jurisprudenţei relevante, analiza, selectarea şi depunerea înscrisurilor relevante, formularea tezelor probatorii pe fondul cauzei, pregătirea obiectivelor expertizei după respingerea excepţiei necompetenţei, când era evident că urma a se trece la etapa procesuală a cercetării procesului şi a discutării probelor.

Totodată, recurenta arată că, prin întâmpinarea depusă în dosarul arbitral, a invocat şi argumentat amplu alături de foarte multe opinii doctrinare şi jurisprudenţiale, excepţiile de procedură care, în final, au condus la câştigarea procesului, precum şi alte excepţii procesuale.

Tot în cadrul dosarului arbitral nr. x/2013 recurenta arată că a depus note scrise pe aspecte punctuale ale procesului, amintind în acest sens cererile pentru abţinerea arbitrilor, cererile pentru punerea în discuţie a excepţiei nelegalei constituiri, care a condus, prin admiterea sa, la dezînvestirea tribunalului arbitral, soluţie definitivă în urma confirmării excepţiei de necompetenţă, note scrise cu privire la excepţia necompetenţei şi excepţia nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, note scrise prin care a argumentat că procedura arbitrală ad-hoc nu este aplicabilă acelei cauze, precum şi alte cereri.

Prin urmare, recurenta consideră că, prin conduita intimatei CNAS concretizată în introducerea unei cereri de arbitrare pe rolul Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie având ca obiect pretenţiile formulate împotriva recurentei în legătură cu executarea Contractului nr. x/2002, respectiv introducerea unei acţiuni în anularea Sentinţei arbitrale nr. 62 din 21 mai 2014 prin care a fost admisă excepţia nelegalei constituiri a tribunalului arbitral, intimata a determinat antrenarea recurentei în cadrul litigiului arbitral şi în cadrul acţiunii în anularea sentinţei arbitrale, fapt care a condus la efectuarea de cheltuieli pentru achitarea onorariilor de avocat în vederea exercitării dreptului la apărare.

Nu în ultimul rând, autoarea recursului apreciază că instanţa de apel a prezentat o motivare contradictorie în cadrul hotărârii recurate, întrucât, la ultimul alineat al filei 13 a hotărârii recurate, a stabilit că intimata (recurenta-reclamantă) are dreptul doar la recuperarea cheltuielilor legate de discutarea competenţei tribunalului arbitral şi a aspectelor de procedură soluţionate, pentru ca, la cel de-al doilea alineat al filei 13, să constate că suma datorată intimatei (recurenta-reclamantă) ar fi justificată de complexitatea problemei soluţionate şi de munca prestată de avocaţii acesteia în acest sens, în condiţiile în care tribunalul arbitral s-a declarat competent să judece acţiunea arbitrală al cărei obiect avea o valoare deosebit de ridicată.

În drept, recurenta-reclamantă şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 483 şi următoarele, art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., precum şi pe celelalte dispoziţii legale indicate în cuprinsul cererii de recurs.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta-reclamantă a precizat că nu este de acord cu soluţionarea recursului în complet de filtru

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte (recurente) CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE la 28 octombrie 2019, cu menţiunea de a depune, în termen de cel mult 30 de zile de la comunicare, întâmpinare.

La 29 noiembrie 2019, intimata-pârâtă CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a formulat întâmpinare, cu depăşirea termenului de 30 de zile, prin care a solicitat instanţei de recurs respingerea recursului recurentei-reclamante ca netemeinic şi nefondat, precum şi admiterea recursului CNAS ca temeinic şi legal, cu consecinţa constatării că CNAS nu a acţionat culpabil în sesizarea instanţei arbitrale.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-reclamante la 9 decembrie 2019, cu menţiunea de a depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la primirea întâmpinării comunicate.

Recurenta-reclamantă a transmis în data de 20 decembrie 2019 răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat instanţei de recurs să respingă apărările formulate pe cale de întâmpinare şi să admită recursul declarat de A. S.R.L., astfel cum a fost formulat.

La 11 octombrie 2019, pârâta CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a declarat recurs împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă, solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii apelate, cu consecinţa respingerii acţiunii ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă a arătat că, prin decizia atacată, instanţa de apel a reţinut în mod corect faptul că "fondul cauzei nu a fost soluţionat până la acest moment, astfel că nu se poate concluziona că apelanta CNAS este căzută în pretenţii în această privinţă. Singurul aspect tranşat în cauză este reprezentat de problema competenţei".

Cu toate acestea, autoarea recursului consideră că ceea ce este neîntemeiat în decizia instanţei recurate sunt aprecierile pentru care instanţa de apel a obligat CNAS la cheltuieli de judecată nerezonabile, în cuantum de 40.000 RON.

Astfel, instanţa de apel a considerat că apelantei CNAS îi aparţine culpa sesizării greşite a instanţei arbitrale, concluzionând că singurul aspect cu privire la care apelanta este în culpă procesuală fiind sesizarea unei instanţe necompetente.

Faţă de aceste considerente, recurenta arată că netemeinicia acestor aprecieri provin din lipsa a două înscrisuri noi în cauză, pe care instanţa de apel nu le-a analizat şi nici nu le-a avut în vedere la pronunţarea hotărârii, întrucât CNAS nu le-a putut prezenta în faza procesuală a apelului, dar, pe care este în măsură, în această fază procesuală a recursului, să le depună la dosarul cauzei.

Astfel, se învederează că CNAS nu a sesizat instanţa arbitrală într-un mod culpabil, ci pe baza acordului prealabil al instanţei arbitrale, exprimat în scris, în urma solicitărilor CNAS.

În continuare, autoarea recursului susţine că împrejurarea ulterioară, prin care s-a constatat a fi necompetentă instanţa arbitrală, nu poate constitui culpa CNAS întrucât, înainte de a învesti Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României cu soluţionarea diferendului izvorât din contractul cu intimata-reclamantă, CNAS a solicitat clarificări privind competenţa acestei instanţe arbitrale şi a primit încredinţarea că se adresează unei instanţe competente.

În acest sens, recurenta face trimitere la înscrisul nr. CB7734 din 31 iulie 2013 adresat Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, prin care a solicitat clarificări privind competenţa de soluţionare de către această instanţă arbitrală a litigiului rezultat din încheierea contractului nr. x/2003 privind realizarea unui parteneriat pentru proiectarea şi construirea unui Sistem Informatic Unic Integrat al asigurărilor sociale de sănătate.

În continuare, recurenta precizează că, prin înscrisul mai sus menţionat, aceasta a expus problema în detaliu, reproducând în cuprinsul memoriului de recurs aspectele învederate în conţinutul documentului la care a făcut trimitere, anexat căii de atac.

Totodată, recurenta arată că, în vederea punerii în executare a Deciziei Curţii de Conturi nr. 15 din 09 noiembrie 2012, a solicitat Curţii de Arbitraj un punct de vedere referitor la competenţa arbitrilor afiliaţi acestei Curţi în situaţia declanşării unui litigiu având ca obiect recuperarea debitelor rezultate din contractul încheiat între CNAS şi S.C. B. S.R.L.

În continuare, autoarea recursului precizează că, prin răspunsul nr. x din 06 septembrie 2013, instanţa arbitrală a învederat faptul că, în situaţia clauzei invocate (cap. 13 din Contractul x/2003) arbitrajul urmează a se desfăşura în Bucureşti, în limba română, regulile de arbitraj aplicabile fiind cele prevăzute de dispoziţiile art. 3 alin. (1) lit. c) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, sub a căror incidenţă intră litigiul, menţionând, totodată, că este neinterpretabilă şi simplă clauza compromisorie a contractului, părţile înţelegându-se ca litigiile să fie soluţionate pe calea arbitrajului, fără a se specifica instituţia arbitrajului, locul ales fiind în Bucureşti.

În plus, se mai arată că, în partea finală a răspunsului menţionat, Curtea de Arbitraj Comercial Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României a precizat că "este adevărat că părţile s-au înţeles asupra regulilor ce se vor aplica, şi anume Regulile de Arbitraj şi Conciliere ale Camerei Internaţionale de Comerţ de la Paris, numai că, în conformitate cu legea, instituţia permanentă de arbitraj căreia înţelege reclamantul să i se adreseze aplică Regulile şi Regulamentele proprii respectivei Curţi".

Faţă de cele mai sus expuse, recurenta reiterează faptul că nu a sesizat instanţa arbitrală în mod culpabil, ci, tocmai pentru a nu greşi, a solicitat acesteia în prealabil clarificări, motiv pentru care, contrar celor statuate de instanţa de apel, subliniază că nu a acţionat cu nicio culpă în sesizarea instanţei arbitrale, chiar dacă, ulterior, s-a constatat că aceasta este necompetentă.

În final, recurenta solicită ca, pentru considerentele de mai sus, instanţa de recurs să constate că recurenta nu a acţionat greşit şi culpabil, aşa cum a apreciat curtea de apel, neputând fi obligată la cheltuielile de judecată solicitate de intimată care, chiar dacă au fost reduse de instanţa de apel, sunt nerezonabile şi nejustificate în raport cu efortul avocaţilor şi, totodată, mari pentru un fond de sănătate care s-a dovedit a fi neîndestulător pentru plata serviciilor medicale, medicamentelor şi dispozitivelor medicale.

În drept, recurenta-pârâtă C.N.A.S. şi-a întemeiat cererea de recurs pe dispoziţiile art. 483, art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând, totodată că, în baza dispoziţiilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013, care stipulează că sunt scutite de taxa judiciară de timbru acţiunile şi cererile, inclusiv căile de atac formulate când au ca obiect venituri publice, categorie în care sunt incluse şi veniturile bugetului Fondului de asigurări sociale de sănătate, nu datorează taxă judiciară de timbru.

La solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, recurenta-pârâtă CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE a precizat că nu este de acord ca recursul să fie soluţionat în completul de filtru, conform art. 493 alin. (6) C. proc. civ., în situaţia în care recursul va fi admis în principiu .

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-reclamante-recurente la 28 octombrie 2019, cu menţiunea de a depune, în termen de cel mult 30 de zile, întâmpinare.

La 28 noiembrie 2019, intimata-reclamantă-recurentă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, cu respectarea termenului de 30 de zile, prin care a solicitat admiterea excepţiei netimbrării recursului şi anularea căii de atac ca netimbrată, în situaţia în care recurenta-pârâtă nu îşi va îndeplini obligaţia de plată a taxei de timbru aferentă căii de atac formulate; respingerea ca neîntemeiat a recursului şi obligarea recurentei-intimate (pârâte) la plata chletuielilor de judecată achitate pentru etapa procesuală a recursului.

Întâmpinarea a fost comunicată recurentei-pârâte CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE la 6 decembrie 2019 pentru a se depune răspuns la întâmpinare în termen de 10 zile de la primirea întâmpinării comunicate.

Recurenta-pârâtă CASA NAŢIONALĂ DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE nu a depus răspuns la întâmpinare.

În temeiul art. 493 C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilităţii în principiu a recursurilor, iar prin încheierea din 7 aprilie 2020, s-a dispus comunicarea raportului către părţi.

Faţă de raportul comunicat, doar recurenta-reclamantă A. S.R.L. a depus punct de vedere la raport, prin care a învederat faptul că îşi menţine toate criticile formulate împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, precum şi împotriva încheierii din 24 iunie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea completului de filtru din 6 octombrie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a respins excepţia netimbrării recursului declarat de recurenta-pârâtă, invocată de recurenta-reclamantă prin întâmpinare şi a admis în principiu recursurile, stabilind termen de judecată la 2 februarie 2021, ora 9, în vederea soluţionării recursurilor în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

Examinând decizia atacată, în limitele controlului de legalitate, în raport de criticile formulate şi de dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu privire la recursul declarat de recurenta-reclamantă A., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că recurenta a adus critici atât încheierii din 24 iunie 2019, cât şi deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, ambele pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Prin încheierea din 24 iunie 2019, instanţa de apel a respins excepţia netimbrării apelului formulat de pârâtă, apreciind că cererea de apel este scutită de plata taxei judiciare de timbru.

Recurenta critică încheierea mai sus arătată, susţinând că, prin soluţia dispusă, instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a prevederilor art. 30 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013.

Chiar dacă, în mod formal, critica poate fi subsumată motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., pe considerentul că vizează o normă de drept material, instanţa supremă constată că, deşi invocată ca motiv de recurs, casarea încheierii nu poate interveni, deoarece, prin intermediul dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, legiuitorul a decis să salvgardeze actul procedural, prin instrumentul de "dare în debit" a părţii care a beneficiat de serviciul judiciar, fără a achita taxa datorată.

Aşadar, potrivit dispoziţiilor art. 38 din O.U.G. nr. 80/2013, în situaţia în care instanţa judecătorească învestită cu soluţionarea unei căi de atac ordinare sau extraordinare constată că, în fazele procesuale anterioare, taxa judiciară de timbru nu a fost plătită în cuantumul legal, va dispune obligarea părţii la plata taxelor judiciare de timbru aferente, dispozitivul hotărârii constituind titlu executoriu.

Prin urmare, faptul că, în apel, instanţa a apreciat că pârâta nu datorează taxă judiciară de timbru nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea încheierii recurate, ci, aşa cum s-a arătat mai sus, în situaţia în care instanţa constată în calea de atac că, în faza procesuală anterioară, taxa judiciară nu a fost plătită în cuantumul legal, dispune darea în debit a părţii care datora taxă judiciară de timbru.

Printr-o altă critică, recurenta-reclamantă susţine că instanţa de apel a realizat o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că, în speţă, cheltuielile de judecată nu sunt datorate de CNAS, întrucât procesul în care au fost ocazionate nu a fost soluţionat pe fond, ci doar pe o excepţie. Totodată, a susţinut că există şi o motivare contradictorie.

Art. 453 alin. (1) C. proc. civ. instituie regula conform căreia partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată.

La baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea care a câştigat procesul.

Aşadar, dreptul la acordarea cheltuielilor de judecată este un drept legal, ce derivă dintr-un raport juridic procesual şi are ca finalitate acoperirea prejudiciului cauzat părţii care a câştigat procesul.

În cauză, se constată că, deşi, la pagina 12 din decizia recurată, instanţa de apel a reţinut că " . . . . . . . . . .fondul cauzei nu a fost soluţionat până la acest moment, astfel că nu se poate concluziona că apelanta este căzută în pretenţii în această privinţă", cu toate acestea, a considerat că "singurul aspect tranşat în cauză, în mod definitiv, este reprezentat de problema competenţei instanţei arbitrale."

De altfel, tot la pagina 12 a deciziei recurate, Curtea a concluzionat în sensul că " ...în opinia instanţei de apel, singurul aspect cu privire la care apelanta este în culpă procesuală este sesizarea unei instanţe arbitrale necompetente."

Prin urmare, contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, instanţa de apel chiar a reţinut culpa pârâtei prin aceea că partea a sesizat o instanţă arbitrală necompetentă. Aşa fiind, Înalta Curte nu va reţine această critică.

Cât priveşte pretinsa motivare contradictorie a instanţei de apel, care, potrivit susţinerilor recurentei-reclamante, la ultimul alineat de la pagina 13 a hotărârii recurate a stabilit că intimata (adică reclamanta recurentă) are dreptul doar la recuperarea cheltuielilor legate de discutarea competenţei tribunalului arbitral şi a aspectelor de procedură soluţionate, pentru ca, la cel de-al doilea alineat de la aceeaşi pagină, să constate că suma datorată intimatei (reclamantei recurente) ar fi justificată de complexitatea problemei soluţionate şi de munca prestată de avocaţii acesteia în acest sens, în condiţiile în care tribunalul arbitral s-a declarat competent să judece acţiunea arbitrală al cărei obiect avea o valoare deosebit de ridicată, Înalta Curte va respinge critica pentru considerentele ce succed.

În ceea ce priveşte pretinsa motivare contradictorie semnalată de recurenta-reclamantă, se reţine că, după ce instanţa de apel a concluzionat în sensul că " . . . . . . . . . .singurul aspect cu privire la care apelanta este în culpă procesuală este sesizarea unei instanţe arbitrale necompetente", la paragraful următor, Curtea a reţinut că "...intimata are dreptul doar la recuperarea acelor cheltuieli de judecată reale, necesare şi rezonabile efectuate, în calitate de pârâtă în cadrul dosarului arbitral şi, mai apoi, în calitate de petentă şi intimată în faţa instanţelor de judecată, doar în legătură cu discutarea competenţei tribunalului arbitral şi a celorlalte aspecte de procedură soluţionate."

Cu titlu prealabil, se impune a sublinia faptul că suma de 257.281,67 RON, la care a fost obligată CNAS de prima instanţă şi pe care instanţa de apel a redus-o la suma de 40.000 RON, este formată din 237.281,67 RON cheltuieli de judecată acordate pentru dosarul nr. x/2013 al Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi 20.000 RON, cheltuieli de judecată acordate pentru cele două etape procesuale (acţiunea în anulare şi recurs).

În analiza cuantumului cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta CNAS, se observă că instanţa de apel a păstrat suma acordată de tribunal, respectiv 20.000 RON, câte 10.000 de RON pentru fiecare etapă procesuală (acţiunea în anulare în faţa Curţii de Apel Bucureşti şi a recursului subsecvent în faţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie), apreciind că aceasta este justificată de complexitatea problemei soluţionate şi de munca prestată de avocaţii intimatei în acest sens, mai ales că tribunalul arbitral s-a declarat competent să judece acţiunea arbitrală al cărei obiect avea o valoare deosebit de ridicată.

În continuare, instanţa de apel a reţinut că aceleaşi aspecte trebuie avute în vedere şi în privinţa cheltuielilor de judecată la care trebuie obligată apelanta-pârâtă în ce priveşte procedura în faţa instanţei arbitrale.

Aşadar, cu referire strict la procedura desfăşurată în faţa instanţei arbitrale, Curtea a apreciat că aceeaşi sumă, de 20.000 RON, are un caracter rezonabil şi exprimă în mod obiectiv valoarea activităţii prestate de avocaţi în această etapă procesuală ce poate fi imputată apelantei căzute în pretenţii, argumentele prezentate în susţinere fiind numărul mai mare de termene la care a fost necesară reprezentarea acesteia de către avocaţi, împrejurarea că a fost discutată aceeaşi chestiune a competenţei tribunalului arbitral şi cea a constituirii acestuia.

Prin urmare, distinct de cele două etape procesuale, Curtea a apreciat că, exclusiv pentru litigiul care a făcut obiectul dosarului nr. x/2013 al Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României, pârâta datorează tot 20.000 de RON, şi nu 237.281,67 RON, suma care a fost iniţial acordată de tribunal.

Pe cale de consecinţă, în mod corect, instanţa de apel a procedat şi la reducerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligată pârâta, reducându-le de la suma de 6.177,81 RON, la 960,47 RON.

Aşadar, având în vedere că raţionamentul instanţei de apel, aşa cum a fost expus, nu are elemente de contradictorialitate, critica subsumată motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. urmează a fi respinsă.

Nu în ultimul rând, având în vedere că recurenta-reclamantă a solicitat şi obligarea CNAS la plata cheltuielilor de judecată pentru faza procesuală a apelului, constând în onorariu de avocat, Înalta Curte reţine că, în atare situaţie, sunt incidente dispoziţiile art. 444 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel, dacă prin hotărârea dată instanţa a omis să se pronunţe asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu ori asupra unei cereri conexe sau incidentale, se poate cere completarea hotărârii, excluderea unei astfel de cereri pe calea apelului sau recursului fiind prevăzută de art. 445 din Cod. Aşadar, nepronunţarea instanţei de apel asupra cheltuielilor de judecată nu constituie o omisiune posibil de îndreptat în prezenta cale de atac.

Conchizând asupra recursului recurentei-reclamante, Înalta Curte apreciază că toate considerentele reţinute mai sus converg spre soluţia de respingere a recursului ca nefondat.

Cu privire la recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele:

Cu titlu prealabil, se cuvine amintit că, prin sentinţa civilă nr. 72/05.12.2014, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a V-a civilă a respins excepţia inadmisibilităţii cu privire la acţiunea în anulare formulată de B. S.R.L., a admis acţiunea în anulare formulată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, a anulat sentinţa arbitrală, a admis acţiunea în anulare formulată de B. S.R.L. împotriva încheierii din data de 27.02.2014, a anulat respectiva încheiere, a admis excepţia necompetenţei Curţii de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României şi a respins cererea de arbitrare formulată de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate în contradictoriu cu B. S.R.L., reţinând că voinţa reală a părţilor a fost în sensul supunerii litigiilor dintre ele decurgând din contractul ce constituie temeiul pretenţiilor din cererea de arbitrare ICC, iar nu Curţii de Arbitraj Internaţional de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României sau oricărei instituţii permanente, soluţia fiind menţinută de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care, prin decizia civilă nr. 344/18.02.2016 a respins, ca nefondat, recursul formulat de Casa Naţională de Asigurări de Sănătate.

Având în vedere soluţia dată cu privire la cererea de arbitrare, de admitere a excepţiei necompetenţei tribunalului arbitral, cu consecinţa respingerii cererii de arbitrare, în cauza de faţă, tribunalul a reţinut că singura parte în culpă atât în dosarul arbitral, cât şi în dosarul Curţii de Apel Bucureşti este pârâta din prezenta cauză (reclamantă în dosarul arbitral) neavând relevanţă faptul că s-a anulat hotărârea tribunalului arbitral prin care instanţa arbitrală a acordat cheltuielile de judecată. S-a mai reţinut că, în raport de această împrejurare şi de faptul că, în cererea în anulare, reclamanta din prezenta cauză a solicitat cheltuieli de judecată pe cale separată, aceasta este îndreptăţită la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, prin care a solicitat, în principal, schimbarea, în tot, a sentinţei apelate, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, iar, în subsidiar, reducerea considerabilă a cheltuielilor de judecată la un nivel rezonabil.

Cu referire la recursul recurentei-pârâte, Înalta Curte reţine că, în esenţă, ideea pe care a fost construită calea extraodinară de atac împotriva deciziei instanţei de apel constă în faptul că autoarea recursului neagă existenţa culpei sale procesuale, care stă la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, pe argumentul că, anterior introducerii acţiunii arbitrale, a întrebat, în prealabil instanţa arbitrală sesizată dacă îi revine competenţa în soluţionarea litigiului.

Fără a pune la îndoială buna-credinţă care a stat la baza demersului său prealabil învestirii Curţii de Arbitraj International de pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a României cu o acţiune arbitrală, Înalta Curte reţine că, în încercarea de a demonstra că nu se află în culpă procesuală, recurenta nu se poate prevala de această împrejurare pentru a demonstra contrariul. Aşadar, culpa procesuală a părţii care cade în pretenţii nu trebuie confundată cu exercitarea cu rea-credinţă a drepturilor procesuale şi nici nu poate aparţine altei persoane decât celei care a luat efectiv decizia, indiferent care ar fi aceasta.

Argumentul în acest sens îl constituie însuşi principiul disponibilităţii care guvernează procesul civil, aplicabil, prin analogie şi situaţiei din speţă. După cum se ştie, acest principiu cuprinde atât dreptul părţii interesate de a introduce, cât şi dreptul de a nu introduce acţiunea civilă.

Aşadar, întrucât decizia părţii interesate de a introduce sau nu o acţiune i-a aparţinut în exclusivitate acesteia, nici consecinţele pe care le poate avea o astfel de manifestare de voinţă nu pot fi evaluate altfel.

Prin urmare, faţă de cele mai sus arătate, Înalta Curte reţine că recurenta-pârâtă nu se poate prevala de corespondenţa purtată prealabil introducerii acţiunii arbitrale pentru a justifica alegerea făcută, decizia propriu-zisă, cu toate consecinţele inerente, aparţinându-i în exclusivitate.

Aşa fiind, recursul declarat de recurenta-pârâtă împotriva deciziei instanţei de apel apare ca nefondat.

Constatând, aşadar, că nu pot fi reţinute motivele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă şi nici cele invocate de recurenta-pârâtă, în temeiul art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va respinge, ca nefondate, recursurile declarate.

Faţă de soluţia de respingere a ambelor recursuri, instanţa supremă reţine că niciuna dintre părţi nu a câştigat procesul în calea extraordinară de atac, motiv pentru care va respinge cererea recurentei-reclamante privind obligarea recurentei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată. Altfel spus, fiecare parte trebuie să îşi suporte propriile cheltuieli efectuate în această etapă procesuală, recurenta-reclamantă nefăcând vreo dovadă a cuantumului onorariului avocaţial determinat, pe de o parte, de redactarea şi susţinerea căii de atac şi, pe de altă parte, de partea din suma aferentă formulării de apărări faţă de recursul părţii adverse.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva încheierii din 24 iunie 2019 şi a deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta-pârâtă Casa Naţională de Asigurări de Sănătate împotriva deciziei civile nr. 1140 din 26 iunie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

Respinge cererea recurentei-reclamante privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 2 februarie 2021.