Extraordinary annulment for material error: wage reimbursement dispute and failure to restore appeal deadline due to counsel's quarantine

Şedinţa publică din data de 27 ianuarie 2022

Asupra contestaţiei în anulare de faţă, constată următoarele:

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal la 9 aprilie 2019 sub nr. x/2019, reclamanta COMPANIA JUDEŢEANĂ APA SERV S.A. a solicitat obligarea pârâtului A. la plata sumei totale de 417.690,2 RON, reprezentând dobânzi achitate angajaţilor care nu au beneficiat de salariul impus de prevederi legislative (257.209 RON), respectiv cheltuieli de judecată aferente litigiilor de muncă prin care angajaţii societăţii au solicitat acordarea unor drepturi salariale (160.481,2 RON). A solicitat şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 938/C din 20 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Neamţ, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2019 a admis excepţia nulităţii şi a anulat acţiunea privind pe reclamanta Compania Judeţeană Apa Serv S.A. şi pârâtul A., pentru lipsa calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat-o pentru societatea reclamantă.

Împotriva acestei sentinţe a declarat apel Compania Judeţeană Apa Serv S.A., solicitând schimbarea în tot a sentinţei, în sensul respingerii excepţiei lipsei calităţii de reprezentant a persoanei care a formulat acţiunea ca neîntemeiată şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe.

Prin decizia nr. 105/2020 din 25 iunie 2020, Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii apelului.

A admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Judeţeană Apa Serv S.A. Piatra Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 938/C din 20 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimatul-pârât A., a anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul A., prin care a solicitat admiterea căii de atac, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei aceleiaşi instanţe sau unei instanţe de acelaşi grad, pentru a realiza o nouă judecată a apelului.

Prin decizia nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019 a fost respinsă cererea de repunere în termenul de recurs.

A fost respins ca tardiv recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva deciziei nr. 105/2020 din 25 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bacău, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal.

A fost obligat recurentul-pârât A. la plata sumei de 2718,95 RON reprezentând cheltuieli de judecată în favoarea intimatei-reclamante S.C. COMPANIA JUDEŢEANĂ APA SERV S.A..

Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curţi la data de 22 noiembrie 2021, contestatorul A. a formulat contestaţie în anulare împotriva deciziei nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

Prin rezoluţia din 24 noiembrie 2021 s-a stabilit termen de judecată pentru soluţionarea contestaţiei în anulare la data de 27 ianuarie 2022.

În motivarea cererii, întemeiate pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., contestatorul A. a solicitat admiterea contestaţiei şi, pe cale de consecinţă anularea deciziei atacate.

Reţinând că greşeala materială trebuie să fie esenţială, ceea ce semnifica că, în lipsa ei, soluţia ar fi fost alta, contestatorul arată în continuare erorile materiale săvârşite de instanţa de recurs.

Astfel, prima eroare constă în neobservarea faptului că hotărârea pronunţată în apel, recurată, purta menţiunea eronată că este definitivă, deşi era supusă recursului. Pe cale de consecinţă, hotărârea nu purta nicio menţiune relativă la calea de atac şi la termenul în care ar fi trebuit exercitată aceasta.

Aşadar, în opinia sa, indicarea greşită a faptului că hotărârea este definitivă şi lipsa menţiunii posibilităţii recurării cu indicarea termenului de recurs constituie motive de repunere de drept în termenul de recurs, mai cu seamă că în cuprinsul recursului exercitat s-au relevat aceste aspecte.

In plus, este de reţinut că prin Legea nr. 310/2018 au fost modificate dispoziţiile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că "...indicarea în mod greşit de către instanţă a termenului pentru exercitarea căii de atac constituie cauză de repunere în termen din oficiu a căii de atac exercitate cu respectarea indicaţiei greşite a instanţei" - reglementare care, deşi aparent neaplicabilă cauzei, faţă de situaţia pendinte când nu este indicată nici vreo cale de atac, nici vreun termen, vine totuşi să fundamenteze raţionamentul analizat, vizând justificarea repunerii în termen a contestatorului, ca urmare a menţionării greşite a căii de atac în cuprinsul hotărârii criticate, prin lipsa indicării căii de atac (recurs) şi a termenului de exercitare (30 de zile).

Distinct de această eroare materială, care obliga instanţa de recurs la repunerea de drept a contestatorului în termen, se constată existenţa şi erorilor materiale constând în:

Acestea se referă la neobservarea inexistenţei acordului prealabil al clientului în vederea substituirii în recurs a avocatului ales, ce putea interveni numai ulterior dezînvestirii instanţei de apel.

Tot în acelaşi sens, se susţine neobservarea faptului că termenul de recurs se împlinea la 20 septembrie 2020, într-o zi de duminică, prorogat la 21 septembrie 2020, într-o zi de luni, adică, raportat la data confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2 - 17 septembrie 2020 şi obligării intrării în carantină cu 1 zi înainte de împlinirea termenului de 30 de zile, calculat de la data comunicării deciziei, în contextul în care exista la dispoziţie doar o singură zi pentru contactarea apărătorului convenţional ales, pentru formularea recursului, dosarul aflându-se în posesia apărătorului carantinat şi pus sub interdicţia contactului direct cu orice altă persoană.

Se mai susţine neobservarea inexistenţei indicării vreunui număr de fax sau a vreunei adresei electronice ca modalitate de contact - instanţa de recurs prezumând posibilitatea realizării comunicării în aceste forme în lipsa oricărui element/act la dosar care sa o îndreptăţească a aprecia în acest sens - partea neindicând/nealegând aceste forme de comunicare a actelor de procedură, potrivit art. 148 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Totodată, se mai susţine neobservarea efectului confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2: carantinarea, adică interdicţia, sub sancţiunea răspunderii penale, de a intra în contact cu orice altă persoană - situaţie care se corelează cazului de forţă majoră care exonerează partea de răspundere, efectul prevăzut la art. 42 alin. (7) din Decretul nr. 195/2020 fiind, pentru identitate de raţiune, acelaşi.

De asemenea se susţine neobservarea împuternicirii avocaţiale, care atesta prin conţinutul său, limitarea la indicarea unui singur avocat, întrucât la nivelul cabinetului nu exista un alt colaborator, care să poată asigura dreptul fundamental la apărare al părţii reprezentate.

Alăturat erorilor materiale enumerate, contestatorul susţine şi cea legată de cheltuielile de judecată, aflate la dosarul cauzei şi neprobate, atât timp cât factura x se corelează unui contract ce poarta nr. x ce nu trimite la vreo Anexă, precum este aceea depusă la dosar.

În acest context, se susţine că instanţa de recurs nu a avut în vedere că litigiul nu a fost tranşat definitiv, soluţia de anulare a sentinţei cu trimitere spre rejudecare instanţei de fond nu are semnificaţia câştigării ori pierderii procesului pentru vreuna dintre părţile litigante, în sensul reglementat de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, contestatorul se consideră îndreptăţit să solicite admiterea contestaţiei în anulare, anularea deciziei atacate şi soluţionarea recursului formulat în cauză.

În cauză, intimata COMPANIA JUDEŢEANĂ APA SERV S.A. NEAMŢ nu a formulat întâmpinare.

Analizând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate raportate la temeiului de drept invocat, Înalta Curte urmează a respinge contestaţia în anulare pentru considerentele ce urmează:

Contestaţia în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare prin care se cere instanţei care a pronunţat hotărârea atacată în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege să îşi desfiinţeze propria hotărâre şi să procedeze la o nouă judecată.

Motivele invocate de contestator sunt circumscrise dispoziţiilor art. 503 alin. (2) pct. 2 din C. proc. civ., potrivit cu care, hotărârile instanţelor de recurs pot fi atacate cu contestaţie în anulare, când dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Dispoziţiile sus-menţionate, fiind de strictă interpretare şi aplicare, au în vedere numai dacă dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale.

Contestaţia în anulare nu poate fi exercitată pentru remedierea unor greşeli de judecată, respectiv de apreciere a probelor, de interpretare a unor dispoziţii legale de drept substanţial sau procedural.

În acest context, contestaţia în anulare se înfăţişează ca o cale de atac extraordinară de retractare creată de lege doar pentru remedierea unor erori materiale, iar nu pentru reformarea unor greşeli de fond.

Aşadar, erorile materiale trebuie apreciate în raport cu date existente la dosarul cauzei la data pronunţării hotărârii, întrucât numai în acest mod se poate hotărî dacă dezlegarea recursului este sau nu rezultatul unei erori materiale.

Astfel, sub un prim aspect, se invocă de către contestator, cu referire la dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., faptul că instanţa de recurs nu a observat faptul că hotărârea pronunţată în apel, purta menţiunea eronată că este definitivă, deşi era supusă recursului, ceea ce constituie motiv de repunere de drept în termenul de recurs, fiind invocate în acest context dispoziţiile Legii nr. 310/2018, respectiv art. 457 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., în sensul că acest aspect fundamentează raţionamentul vizând justificarea repunerii în termenul de recurs a contestatorului.

Dispoziţiile evocate de contestator pentru justificarea repunerii în termenul de recurs se constată că nu prezintă relevanţă, în condiţiile în care, instanţa de apel nu a indicat în mod greşit termenul pentru exercitarea căii de atac.

Totodată, se constată incidenţa în cauză a art. 457 C. proc. civ. ce prevede la alin. (1) că "hotărârea judecătorească este supusă căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei", iar la alin. (2) "menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii cu privire la calea de atac deschisă contra acesteia nu are niciun efect asupra dreptului de a exercita calea de atac prevăzută de lege".

În raport cu aceste dispoziţii, se constată că recurentul avea posibilitatea exercitării căii de atac prevăzută de lege, indiferent de menţiunile din dispozitivul hotărârii atacate, în condiţiile în care menţiunea inexactă din cuprinsul hotărârii nu avea niciun efect asupra dreptului său de a exercita calea de atac a recursului.

Acest aspect a fost analizat de instanţa de recurs, care a constatat că instituţia de drept procesual a repunerii în termen constituie beneficiul acordat de lege titularului unui drept procesual, care din motive temeinic justificate nu şi-a putut exercita dreptul înăuntrul termenului imperativ, iar intenţia legiuitorului a fost aceea de a acorda acest beneficiu părţii, iar nu reprezentantului său convenţional.

O altă susţinere se referă la neobservarea inexistenţei acordului prealabil al clientului în vederea substituirii în recurs a avocatului ales, precum neobservarea împuternicirii avocaţiale, ce atesta indicarea unui singur avocat, iar nu mai mulţi avocaţi care ar fi putut să-i asigure dreptul fundamental la apărare al părţii reprezentate.

În raport cu aceste critici, instanţa de recurs a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 234 alin. (2) din Statutul profesiei de avocat, ce prevede cazul în care avocatul este împiedicat să îndeplinească serviciul profesional şi îşi asigură substituirea, precum şi a prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 51/199, cu referire la forma de exercitare a profesiei de avocat.

Se mai susţine că instanţa de recurs nu a observat că termenul de recurs ce se împlinea la 20 septembrie 2020, fiind prorogat la 21 septembrie 2020 a coincis cu data confirmării infectării cu virusul SARS-CoV-2 - 17 septembrie 2020 a avocatului său nu i-a acordat recurentului posibilitatea contactării apărătorului convenţional ales, pentru formularea recursului.

În acest context, se reţine că instanţa de recurs a reţinut că recurentul a solicitat repunerea în termenul de declarare a cererii de recurs motivat de faptul că avocatul desemnat în cauză a fost în incapacitate medicală, fiind depistat infectat cu virusul ARN SARS-CoV-2, conform dovezilor depuse la dosar.

Faţă de această împrejurare, instanţa de recurs a statuat că poate constitui un motiv temeinic justificat pentru depăşirea unui termen procedural legal îmbolnăvirea părţii şi spitalizarea sa, nicidecum a reprezentantului său convenţional, astfel că motivul invocat de apărătorul recurentului în justificarea împiedicării de a declara recurs în termenul prevăzut de lege nu poate fi circumscris dispoziţiilor art. 186 alin. (1) C. proc. civ.

Mai arată contestatorul, că instanţa de recurs nu a observat inexistenţa indicării vreunui număr de fax sau a vreunei adresei electronice ca modalitate de contact, în condiţiile în care partea nu a indicat aceste forme de comunicare a actelor de procedură, potrivit art. 148 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cu privire la aceste critici, instanţa de recurs a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 148 alin. (2), art. 149 alin. (4), art. 199 alin. (1), art. 154 alin. (6) C. proc. civ., faţă de împrejurarea că avocatul recurentului avea posibilitatea transmiterii în termenul legal, prin fax sau poştă electronică a cererii de recurs, astfel că în mod corect s-a apreciat că cererea de repunere în termenul de declarare a recursului nu întruneşte condiţiile evocate.

Se mai susţine o altă eroare materială cu privire la cheltuielile de judecată, aflate la dosarul cauzei care, în opinia contestatorului nu au fost probate, în sensul că instanţa de recurs nu a avut în vedere că litigiul nu a fost tranşat definitiv, în sensul reglementat de dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată.

Din analiza actelor dosarului de recurs, se constată că cheltuielile de judecată solicitate prin înscrisurile aflate la dosarul de recurs se referă la contractul de asistenţă juridică nr. x înscris în împuternicirea avocaţială emisă de Baroul Bucureşti şi aflată la fila x, astfel că nu se poate susţine cu succes că au fost încălcate dispoziţiile art. 453 C. proc. civ. pentru acordarea cheltuielilor de judecată, întrucât în cauză recursul a fost respins ca tardiv formulat, iar casarea cu trimitere invocată de către contestator, în sensul că litigiul nu a fost tranşat definitiv vizează decizia instanţei de apel, care a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă Compania Judeţeană Apa Serv S.A. Piatra Neamţ împotriva sentinţei civile nr. 938/C din 20 noiembrie 2019 pronunţată de Tribunalul Neamţ în dosarul nr. x/2019 şi a trimis cauza spre rejudecare primei instanţe.

Aşadar, în ceea ce priveşte critica contestatorului întemeiată pe dispoziţiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., noţiunea de "eroare materială" reprezintă o greşeală de ordin procedural de o asemenea gravitate, încât a avut drept consecinţă pronunţarea unei soluţii eronate, rezultată din confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale care determină soluţia respectivă, aspect ce se constată a nu fi incident în speţa de faţă.

Astfel, motivele de casare prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pe care s-a întemeiat calea de atac a recursului, au fost analizate prin decizia atacată, contestaţia vizând, în realitate, pretinsa eroare materială a unor argumente subsumate motivelor de nelegalitate menţionate.

Ca atare, nu se poate aprecia că soluţia instanţei de recurs este consecinţa unei erori în sensul neobservării aspectelor invocate, ci consecinţa analizei coroborate a criticilor subsumate motivelor de nelegalitate invocate de recurent.

Totodată, se reţine că nemulţumirea contestatorului cu privire la soluţia pronunţată ca şi invocarea propriei culpe cu privire la argumentele care au format convingerea instanţei de recurs nu poate constitui motiv de admisibilitate a contestaţiei în anulare, iar aspectele invocate în motivarea cererii nu reprezintă rezultatul unor erori materiale în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

În consecinţă, se constată că dezlegarea dată recursului, prin decizia a cărei anulare se solicită, nu este rezultatul unor erori materiale, iar prezenta contestaţie în anulare este nefondată din perspectiva dispoziţiilor evocate.

Pentru considerentele anterior expuse, nefiind îndeplinite cerinţele art. 504 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondată contestaţia în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 896 din 7 aprilie 2021 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă, în dosarul nr. x/2019, în contradictoriu cu intimata COMPANIA JUDEŢEANĂ APA SERV S.A. NEAMŢ.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 27 ianuarie 2022.